Cel mai recent film al noului val este in acelasi timp si cel mai radical. E un radicalism care ii face mai mult rau decât bine: poate trece drept o capodopera cu aceeasi usurinta cu care ar putea fi catalogat ca o aberatie. De data aceasta, distinctia tine nu de calitatea celui care emite verdictul (de critic sau de simplu spectator), ci de criterii mult mai greu de determinat. Cea dintâi conditie e rabdarea.
„Lucrurile cele mai importante nu se spun cu cuvintele“, declara cineastul intr-un interviu recent. In filmul acesta, Puiu nu le spune deloc. Doar le sugereaza si e de asteptat ca aceasta sugestie sa ajunga la un numar foarte restrâns de privitori. Când un film de autor strânge mai putini spectatori decât membrii echipei care a lucrat sa-l faca, primul impuls al realizatorilor, dar si al unei parti a criticii, e sa dea vina pe public. Daca „Aurora“ se va incadra in aceasta categorie, vina e a oricui, numai a publicului nu. Trei sferturi din timp, personajul lui Puiu se ascunde pe dupa camioane sau autobuze si traverseaza in fuga sinele de tren. In rest, ii omoara pe niste oameni (in cazul unuia, nu e foarte clar de ce) si cu altii doar vorbeste (nu e foarte clar cine sunt si in ce relatie se afla ei cu protagonistul). Pe scurt, cam putin, nu doar pentru un film care dureaza trei ore: pentru orice film.
Gâlceava lui Puiu cu DEX-ul
Succesul lui „Aurora“ depinde de modul in care ne explicam aceste traversari, crime si taceri. In functie de reusita acestei operatiuni, „Aurora“ poate spune o gramada de chestii si in acelasi timp nimic. O gramada de chestii, deoarece speculatii se pot face oricând si despre orice. Nimic, deoarece precum e personajul principal al filmului, asa e si filmul: mut. Oricâta bunavointa am avea, nu ne e deloc clar ce ar trebui sa credem despre toate câte le vedem. La mijlocul distantei dintre opera deschisa si experiment, „Aurora“ ni se dezvaluie. Rolul nostru e sa o descoperim. Daca avem rabdare (si numai atunci, intr-o ecuatie in care disponibilitatea noastra cântareste mai mult decât obiectul care o pune la incercare), experimentul reuseste.
In ceea ce ma priveste, cea mai articulata incercare de a formula ceva am vazut-o in investigarea raportului special pe care oamenii il au cu cuvintele. Protagonistul vorbeste rar. Atunci când o face, e pentru a se apara sau pentru a se revolta. Asa cum o percepe el, e ceva fundamental in neregula cu ordinea lucrurilor, fapt care se vadeste in nedreptatile la care se vede supus. Cel dintâi indicator al acestora este tocmai limbajul. „Adica ce vrei sa zici?“, intreaba el permanent. Ceilalti se apara, pentru ca aparent n-au vrut sa zica nimic. Si totusi ei chiar zic ceva, de fiecare data. Interogând sensul fiecarui cuvânt, eroul le demasca fatarnicia. Atunci când cere sa i se restituie o datorie, când isi cauta fosta sotie la locul ei de munca sau când isi ia fetita de la gradinita, lucrul care il scoate din pepeni e acelasi – cuvintele.
Fiecare noua scena e o explozie care se produce aparent din nimic, poate si pentru ca acele cuvinte si acele situatii sunt atât de raspândite incât doar lui i se mai par monstruoase, noi deja ne-am obisnuit cu ele. Tortura psihica la care le supune pe fostele colege ale fostei sale sotii e cu atât mai mare cu cât pare ca nu se mai termina. Când ai zice ca urmeaza sa le lase in plata Domnului, Viorel se intoarce, din nou si din nou. Aproape ca te astepti sa le impuste si pe ele. Prin comparatie, crimele sale sunt infinit mai putin violente – se produc fara stirea victimelor iar savârsirea lor propriu-zisa dureaza o fractiune de secunda.
Câti spectatori, atâtia politisti
In „Marfa si banii“, protagonistii erau victimele lumii interlope, un inamic doar pentru cei care fac parte din ea. In „Moartea domnului Lazarescu“, protagonistul cadea victima sistemului sanitar, un inamic doar pentru cei care se intâmpla sa se imbolnaveasca. In „Aurora“, eroul are ce are cu cuvintele si cu ceea ce se ascunde in spatele lor (badarania si un sistem bazat pe minciuna si compromis). Acestea sunt un inamic pentru absolut oricine (mai precis, pentru oricine nu e deja badaran sau integrat in acest sistem). La final, Viorel se preda si le vorbeste politistilor. „V-am zis ce s-a intâmplat. Nu stiu daca ma intelegeti si mi se face teama“, le spune el atunci.
N-am putut sa nu ma gândesc ca e Puiu regizorul cel care se serveste de Puiu actorul pentru a li se adresa nu politistilor, ci noua, spectatorilor. El, si nu altcineva ne-a fost noua povestitor si lui ii e teama ca nu-l intelegem. Noi suntem politistii, iar filmul lui ne e prizonier.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 316