Arghezologie 4. Ineditele anilor 1948-1955

Cazul lui Tudor Arghezi în perioada comunista, acuzat de oportunism fara nuante si fara drept de apel, trebuie rejudecat. Fapte biografice mai putin cunoscute si fapte literare documentate în inedite relativ recent dezvaluite concura la aceasta revizuire.
La aproape cinci decenii de la moartea lui Tudor Arghezi (m. 14 iulie 1967), dupa realizarea mai multor serii de scrieri sau opere, fiecare cu ambitia de restituire integrala, mai pot exista secrete sau surprize ale biografiei sau operei Marelui Alpha al literaturii române (cum îl cataloga Alexandru George)? S-ar zice ca nu. Despre biografie am discutat prin prisma cartii lui Mirel Anghel (în nr. 22 al revistei „Cultura“) si, fara îndoiala, mai încap discutii. Interesul pentru marele nostru poet al modernitatii poate fi revigorat de aceste zone obscure, de aspectele mai putin cunoscute, de scrierile inedite.
Surprizele arhivei
Barutu T. Arghezi
Mostenitorii scriitorului, Barutu si Mitzura, s-au disociat, s-au despartit din motive nu foarte clare, dar banuibile (Tudor Arghezi a favorizat-o pe Mitzura la mostenirea Martisorului si a arhivei personale). Necazul e ca între cei doi au aparut cu timpul disensiuni mari, arhiva poetului a fost împartita si este din ce în ce mai greu de reconstituit într-un întreg, fie si aproximativ, ca premisa pentru o restituire sistematica a postumelor. Barutu, decedat la 25 august 2010 la Arad, unde s-a întors dupa 30 de ani traiti în Elvetia, la Lausanne, a donat partea sa de arhiva Universitatii „Vasile Goldis„ din Arad, unde s-a constituit un centru de cercetare a literaturii argheziene (pe site-ul Universitatii nu exista acest centru, iar universitatea nu are departament de literatura româna), posibil a polariza cu timpul mai multa atentie, daca universitatea ar sti sa-si puna mai bine în valoare, într-un mod mai profesionist, comoara (pe care se pare ca o ignora, punând-o probabil la fondul pasiv). Barutu
T. Arghezi, fiul ratacitor, a facut de-a lungul anilor numeroase restituiri documentare, care trebuie introduse în „sistemul“ operei, si a publicat volume de memorialistica, cu marturii si documente inedite ce trebuie luate în seama de catre biografii poetului si exegetii operei argheziene. Dar cele mai multe inedite le detine, fara îndoiala, Mitzura, precauta în a le restitui, desi a dat la iveala un numar considerabil de inedite, volumele postume din anii 1968-1980, poeme din ciclul „Agatelor negre“ (în volumul II de „Opere“, 2000) si proze postume sau publicistica în anii 1968-2007 (dupa cum se poate vedea din volumul X de „Opere“, 2011, peste 50 de titluri). Dar trebuie sa mai fie si altele, mai putine poezii (poate înca ceva din seria „Agatelor negre“ ar mai trebui gasit) si mai multe proze, fragmente din proiecte abandonate; în plus, neaparat de restituit corespondenta, într-un aparat coerent. Dar despre acestea voi scrie în episodul urmator. Arghezi are înca destule lucruri de dezvaluit posteritatii sau de pus într-o lumina mai buna.
Un volum cu peste o suta de poeme inedite arata ca surprizele sunt posibile. E vorba de volumul Tudor Arghezi, „Anii tacerii“, într-o editie coordonata de Doina si Barutu T. Arghezi, la Arad, în 2010, la Editura Universitatii „Vasile Goldis“. În alte conditii, o asemenea aparitie editoriala ar fi constituit un eveniment national. Însa, într-o perioada de blazare si de scepticism fata de marile valori perpetuate din perioada comunista, volumul a trecut neobservat, sarbatorit (probabil) doar pe plan local. Întorcându-se acasa din Elvetia (cum spuneam), Barutu T. Arghezi s-a stabilit la Arad, aducând cu sine si arhiva Arghezi pe care o avea. Universitatea „Vasile Goldis“ a preluat-o si a înfiintat în mai 2009 acolo Centrul de cercetare a literaturii argheziene (exista, nu exista?), o initiativa laudabila, dar nu stiu cât de functionala si de activa. Nici ea, nici volumul publicat, nu au avut suficient ecou sau ecoul meritat. Din pacate, nu au avut parte nici de îngrijirea necesara, nici de acuratetea transcrierii. Bucuria restituirii e umbrita de incorectitudinile restituirii.
Un disident autocenzurat:
„eu plâng povestea/ vremilor acestea“
Peste o suta de pagini de manuscrise argheziene din perioada neagra a biografiei scriitorului, anii 1948-1955, constituie, într-adevar, o mare surpriza. Cunoscatori sau amatori, specialisti sau simpli cititori, va trebui sa reflectam mai mult la aceste pagini. Ele contin, nu întotdeauna ascunse sau mascate, semnele unui disident posibil. Cei care îngrijesc acest volum si transcriu textele (Cezara Lazarescu, Mirel Anghel, ultimul autorul unei biografii Arghezi în 2012), date în paralel cu facsimilele pe contrapagina, nu au suficienta acribie si vigilenta. Iata, de pilda, poemul, fara titlu (ca aproape toate din volum), de la paginile 130-131, e transcris, numai partial, astfel: „Si daca ti-e puterea mare/ De unde-ai luat-o: întrebare./ Esti tare/ Pentru ca ceilalti sunt nevoiasi.// Ei au vazut si pe-altii c-au venit/ Care, macar, luptând i-au cucerit,/ Puterea lor s-a spulberat în vânt/ Ei au ramas.// Puterea buna si adevarata/ E sa le fii ca frate si ca tata./ Si sa-si aduca de cei mari aminte/ De la blândete, nu de la morminte“. Transcrierea omite o strofa, nefinisata, lizibila în facsimilul alaturat, situata alaturi de cele trei, nu în continuitatea lor, nefiind clar unde ar trebui inserata: „Puterea buna si-nteleapta/ Se capata din lupta dreapta./ Voi stapâniti bolnavii, mutii/ Pe cei din temniti.“ Pare o varianta la ultima strofa, dar, oricum, nu e corect sa fie omisa. Adresa politica e explicita nu numai aici, dar si într-un alt poem, intitulat „Poveste“ (pp. 104-105, repetat, din eroare, si la pp. 244-245), cam de aceeasi factura, puternic în reprezentarea simbolica a unei „tari preschimbate-n cimitir“, cum spune explicit un vers modificat (taiat în manuscris). Amaraciunea unei tari învinse si ocupate îl determina pe poet sa „plânga povestea vremilor acestea“, în care scrisul e „faradelege“, iar exprimarea unei atitudini de refuz nu se poate face decât pe ascuns. Transcriu poemul în întregime, cu convingerea ca, daca ar fi fost publicat undeva clandestin, ar fi avut un efect de disidenta, iar daca autorul ar fi fost descoperit cu siguranta ar fi fost închis:

Poveste

„A fost odata chiar ca niciodata
Povestea mea-i adevarata.
Si nimeni n-are sa se mire:
Nu-i o poveste, ci-o traire
Pe care-o stie fiecare.
Si nu a fost o viata, a fost
o-nmormântare,
O tara de-nchisori si istovire,
De agonii, de cimitire,
Un neam destept si ager si frumos
Ramas piele pe os,
O vatra vie si o matca vie
Ramasa una goala si cealalta pustie.
Pe unde au intrat lacusta si capusa
Culegem praful, buba si cenusa,
Nori de lacuste, valuri de capusi.
Povestea e de-atunci si de acus.

O scriu de-a fuga si-am ajuns
Sa nu pot scrie decât ascuns
N-am altceva ce-alege
Caci scrisul e-o faradelege
Si dragostea de neam si tara
O tâlharie si ocara.

Nu cânt
Ispravi si slavi, eu cel din mormânt
Eu plâng. Si plâng adânc.
Eu plâng povestea
Vremilor acestea.
Nu mi-e iertata lacrima, pismasul
Îmi gâdila scheletul sa râda si sutasul
M-asteapta sa ma-ncerce cât pot de bucuros
Sa-i bat din palme, cu palmele de os
Sa-i preamaresc prostia si cruzimea,
nebunia
Si sa-mi tagadui neamul si mosia.“

Se poate ceva mai explicit, un manifest mai clar? Se poate. Exista un alt poem (pp. 104-105 în editia mentionata), fara titlu, mai direct, scris sigur (desi nu e datat) în aceeasi atmosfera de rusificare din anii ’50:

„Orisice-ai face, tu esti tot vinovat,
Esti vinovat si chiar nevinovat.
Si-ntâia vina e ca esti român,
Ca nu te uiti crucis, ca nu esti spân.

Esti vinovat si slab si gras,
Mai rumen ori mai palid ori mai tras.
Ca esti frumos, urât ori cocosat,
Bolnav ori sanatos esti vinovat.
Batrânii-s vinovati ca sunt batrâni,
Stapânii-s vinovati ca sunt stapâni.“

Obsesia acuta a vinovatiei revine în aceste texte inedite si ceea ce e mai interesant e ca iese (încearca sa iasa) din conjuncturile specifice anilor ’50 si se proiecteaza în metafizic, cu sentimentul damnarii si condamnarii abstracte, de vitregie nemeritata a omului, spre vinovatia oricarei existente: „Sunt, Doamne, far-a sti, un vinovat/ Nu-n fata ta, la care am o vina/ De-a ma-ndoi/ Ci fata de o pravila streina./ Cu tine am o soapta veche, de o viata/ Ca stam si zi si noapte fata-n fata/ Parca ma chemi si eu te chem prin ceata./ Ca-s drept si neclintit sunt vinovat/ Când ma gândesc sunt vinovat/ Când nu gândesc, când tac si când prind grai./ Ca-s împacat, ca nu sunt împacat/ Sunt deopotriva vinovat./ Sunt vinovat ca sunt,/ Ca râd sau ca ma-ncrunt/ Ca am copii, c-am prieteni, c-am dusmani./ Si ma pândeste ochiul vânzator/ Si ma pândesc tacerea, bârfa si minciuna./ Si n-are trecere nici una/ Din suferintele de totdeauna./ Ca am rabdat, ca m-am trudit/ Sunt vinovat si-nvinuit,/ Si ca ma dor/ Tarâna, viii, mortii si pieirea lor./ Sunt vinovat ca nu-i uit/ Ca nu-i mânjesc, de ei ca nu ma leapad./ Sunt vinovat ca mi-este mila/ Sunt vinovat ca sunt al lor./ Si-astept mereu sa-mi sune (…) pamânt“ (pp. 80). Finalul e deocamdata cu un cuvânt indescifrabil. Versiunea propusa de editie „sa-mi sune ceasul lor“ nu e acceptabila, pentru ca ignora ultimul cuvânt, pe care nici nu-l transcrie. Sunt si alte erori în transcrierea din volum, pe care le-am îndreptat în transcrierea mea (inclusiv un vers uitat, plasat în stânga filei). Sa revenim la sensul textului. Recitit, arata jocul dublu între vinovatia de context politic (vinovatia inventata de o „pravila streina“; „ma pândeste ochiul vânzator“) si vinovatia existentialista („sunt vinovat ca sunt“). Vinovatia religioasa a îndoielii în credinta este relativizata, pentru ca exista altceva mai grav, mai opresiv. În orice caz, se vede foarte bine sentimentul acut al vinovatiei resimtite de poet, vinovatie religioasa si vinovatie existentialista (disociabila în aceasta dubla valenta), prinse dramatic în chingile vinovatiei politice, foarte pregnante, ce determina parca o condamnare dintr-un proces absurd.
„De dascali n-am nevoie pentru jug“
Poetul îsi întelege foarte bine, cu luciditate si tristete, starea de prizonierat, transpusa metaforic într-un alt poem (p. 100-101), pe care-l citez aproape în întregime (de asta data, aproape corect transcris în volum, minus unele semne de punctuatie din manuscris si omitând în mod ciudat ultima strofa):

„De înfruntat si sfat eu n-am învatatura.
Ce stiu ma-nvata plopul meu din batatura,
Hranit cu ploaie, fulger si tarâna;
Ma-nvata iarba, oile din stâna
Si câinele si boul meu de plug.
De dascali n-am nevoie pentru jug.
Atâta ma pricep,
Sa fac ce-am apucat, sa nu stric,
nici sa-ncep.
Umerii mei, croiti în zarea mare,
Mi se ridica slobozi în spinare,
Dupa tipar, dupa stejar
Si-ndur povara, ca un har,
Pâna la capat, pâna la sfârsit.
Nu am gemut când m-ati legat si biciuit
Si nici un fir de par n-a tremurat pe mine,
Adu-ti aminte si ia seama bine.

Stau împietrit cu scrâsnetul si tac,
Ca luntrea prinsa-n sloiuri de copac.
Cugetu-i dârz, ca un cutit, dibace,
Sa vezi cum ai sa fugi încolo si încoace
Caznind sa fugi si neputând razbi
Nici catre miazanoapte nici catre miazazi.
Fara sa simti, îti creste împrejur
Un zid înalt ca zborul de vultur
Din blesteme si fum de lumânari.
Vreau sa te vad cum ai sa-l sari,
De-a busilea, calare sau cu cracii.
Ti l-au zidit cu plânsete saracii.
Ca aripi n-ai nici cât ar vrea gaina
Si trupul ti-l îngreuie slanina.“

Mai exista o strofa, ignorata în editie, scrisa pe verticala din stânga filei, usor de descifrat, dar care descumpaneste prin sensul paradoxal al unei autozeflemisiri: prizonierul gras, îmburghezit (figuratie bizara a poetului?) nu are cum sa sara zidul de care este înconjurat, fara sansa vreunei libertati. Daca prima parte este o profesiune de credinta memorabila în dârzenia ei („De dascali n-am nevoie pentru jug“), partea a doua ironizeaza pâna la satira situatia prizonierului fara iesire, printr-un ricoseu contrariant. E o deviatie mai greu de explicat si de acceptat: cum insul demn si dârz din prima parte ajunge grasul ridicol din partea a doua, amândoi traind experienta înfruntarii lipsei de libertate?
Un alt poem, citabil în întregime, deplânge – de asta data, fara ambiguitati – starea jalnica a tarii. Primele patru versuri (ma limitez acum la ele) expliciteaza retractilitatea celui resemnat, a poetului descumpanit, incapabil de jubilatie, cu o vioara al carei arcus „înfloreste cu-o panglica de doliu“: „Poate ca nu-mi lipseste, ca sa te cânt, vioara/ O tara mea de holde si tara mea de munti./ Dar pot atinge struna ca sa-i destept comoara/ Când stau plecate-n jale atât de multe frunti?“ (pp. 212-213). Interesant de semnalat ar fi faptul ca mai multe poeme de revolta sociala vor fi deconjuncturalizate, scoase din contextul imediatei actualitati, convertite si plasate în atmosfera rascoalei din 1907. Exista multe astfel de poeme, în aceasta arhiva inedita, din zona starilor de revolta mocnita, de umilinta, de munca istovitoare, puse chiar în seama unui Ion, taranul generic care rabda sumbru si amenintator, poeme aflate în sfera revoltei sociale din furtuna pregatita în secventele sacadate din constructia lirico-epica din „1907“, semn ca poetul avusese din proprie initiativa un asemene proiect, ce va rezona foarte bine câtiva ani mai târziu cu cerintele epocii. Aici se vor varsa razvratirile reziduale împotriva stapânirii, a oricarei stapâniri abuzive, razvratiri ascunse, periculoase daca erau puse în contextul anilor ´50, dar bine plasate, acceptabile oficial, daca erau atribuite taranilor revoltati de la 1907.
Poetul avea de ce sa se teama de atitudinea insurgenta din astfel de manuscrise (cele din care am citat), pe care Barutu mai întâi le-a ascuns unde numai el stia, apoi le-a recuperat, le-a tainuit si le-a dus cu el în Elvetia. Unele au fost distruse direct de poet, arse, fara a mai ajunge la Barutu, dupa cum marturiseste fiul, altele s-au deteriorat în conditiile vitrege în care au fost ascunse (îngropate în pamânt).
Din versurile reproduse aici se poate vedea foarte clar, fara dubii, ca Tudor Arghezi era pregatit nu doar pentru o forma de rezistenta, ci chiar pentru opozitia fatisa fata de regimul comunist, probabil, într-o prima faza, spontana, intima, fara a lua în seama riscurile si fara a cauta imediat o cale de exprimare publica. Dar a gândit aceasta ipoteza si era pregatit pentru punerea ei în opera. Dupa cum era pregatit si pentru convertirea acestei revolte si delegarea ei pentru rasculatii de la 1907, printr-o duplicitate eficienta si profitabila pentru interpretare, dar si pentru scriitorul ancorat în timpul lui real. Ca de pilda: „Durerea-n tot obrazul îsi sapa buba seaca,/ E-n ochiul trist al zarii, e în vazduh, e-n drum;/ E-n arborii si-n creanga ce nu se mai apleaca,/ E-n cumpana fântânii pe cerul ca de scrum./ Tot spini si maracina pe unde trece omul,/ Ca sa-i sorteasca drumul si tinta lui de tot“ (pp. 218-219). Citind si recitind, îti vine sa te întrebi: când sa plasezi în timp aceasta stare? În 1950 sau în 1907? „Povestea e de-atunci si de acus„ – ne raspunde un vers din poemul citat la început. „O scriu de-a fuga si-am ajuns/ Sa nu pot scrie decât ascuns“ – continua explicit poetul, daca mai era nevoie.
Asta înseamna, daca judecam mai atent, printr-o convertire inversa, si ca în razvratirea taranilor arghezieni de la 1907 împotriva nedreptatii si stapânirii putem citi razvratirea cifrata a poetului însusi împotriva dictaturii contemporane lui. Pentru a accepta o asemenea lectura politica, a poemului arghezian „1907“ ca literatura voalat subversiva, deloc speculativa sau gratuita în întelegerea mea, avem nevoie de istoricul biografic al starii de razvratire a poetului însusi. Manuscrisele de la Arad ne dezvaluie acest istoric si face credibil acest transfer. Discursul liric din poemul „1907“ îl mentinea pe poet în starea de razvratit din manuscrisele sale secrete si din atitudinea sa reala fata de prezent. Translarea în alta epoca îi masca adresa. Nu-i mai putin adevarat ca odata cu poemul „1907“ s-a realizat si descarcarea nervoasa a poetului, compensatia starii de razvratire în care mocnise, iar poezia sa sociala ulterioara nu va mai avea asemenea conotatii. Potrivnicul era cu adevarat îmblânzit, cumintit, descarcat de energia negativa a razvratitului, abia dupa aparitia volumului „1907“, în 1955.
„Îmblânzirea unui potrivnic“
Faptul ca au existat, fie si numai în sertarul lui Tudor Arghezi, daca nu în samizdat, scrieri cu un asemenea continut ideologic, incendiar pentru anii 1948-1955, schimba (trebuie sa schimbe) perceptia despre atitudinea politica a scriitorului fata de regimul comunist. A fost pripita condamnarea lui pentru oportunism. Situatia e mai complicata si implica un episod biografic mai putin cunoscut, pe care îl reamintesc dupa documentarea la surse (inclusiv în Arhivele Securitatii), realizata de Mirel Anghel în biografia consacrata scriitorului si publicata în 2012 („Viata lui Tudor Arghezi“, Ed. ProUniversitaria, cap. VIII. „Perioada comunismului“, pp. 293-331).
Sintagma, foarte potrivita, „îmblânzirea unui potrivnic“, apartine lui Mirel Anghel si este subtitlul unei parti din capitolul despre Arghezi în perioada comunista. Relatez pe scurt faptele, dupa Mirel Anghel. Arghezi nu a fost agreat de la început de puterea comunista, cum s-a întâmplat, de pilda, cu Mihail Sadoveanu. A fost nu doar marginalizat si ignorat, ci atacat, dupa cum se stie, de Miron Radu Paraschivescu (care îl antipatiza, poate chiar îl ura dinainte de 1948) si de Sorin Toma (executorul unui ordin ideologic de a-l denunta pe poet ca decadent si mistic si deci de a-l face totalmente nepotrivit cu epoca, într-un articol notoriu din ianuarie 1948, publicat în „Scânteia“).
Pe acest fond de ostilitate programatica a regimului fata de Tudor Arghezi (perpetuata explicit în „Scânteia“, pâna în 1954, chiar daca în acuze de mai mici dimensiuni) se suprapune un fapt biografic mai putin cunoscut, documentat de Mirel Anghel în Arhivele Securitatii. Cum scriitorul era înca posesorul unei tipografii neconfiscate, în decembrie 1948 Barutu
T. Arghezi, naiv, cade victima speculatiei unui prieten al sau, medicul Iosif Veselovski, fost legionar (amanunt pe care îl cunostea, dupa cum a declarat ulterior la ancheta), care îi cere sa tipareasca pe ascuns un manifest. Textul, o diversiune calculata, era conceput în numele Comitetului Central al PMR ca o solicitare oficiala de unire a României cu Uniunea Sovietica, pentru a provoca în acest fel o reactie occidentala, poate chiar o interventie de salvare a României (cel putin asa credea autorul acestei manevre). Documentul este tiparit de Barutu si raspândit clandestin de autorul lui. Securitatea intra pe fir, afla cam dupa un an succesiunea faptelor si dispune, în 25 noiembrie 1949, arestarea lui Barutu si, bineînteles, a principalului faptas. Pâna în iunie 1950, Barutu sta închis la Jilava. Tudor Arghezi este luat prin surprindere de aceasta întâmplare, care îl pune într-o lumina nefavorabila. Securitatea descinde la domiciliu si distruge tipografia, sub ochii consternati ai proprietarului, de-a dreptul socat de violenta interventiei. Tatalui nu-i ramâne decât sa caute o cale pentru a-si salva fiul de o detentie politica severa. Cum stia itele puterii, intervine la Ana Pauker si la Teohari Georgescu si, nu fara stiinta lui Gheorghiu-Dej, Barutu este eliberat, în iunie 1950, si-si poate continua studiile la Institutul de Educatie Fizica. În acest conditii, desi ideologic Tudor Arghezi era pregatit (dupa cum o arata manuscrisele) pentru o rezistenta politica la regimul comunist instalat la Bucuresti de sovietici, poetul îsi reconsidera strategia, sta în expectativa o vreme, dar emisari ai lui Gheorghiu-Dej îi solicita participarea. I se publica, dupa cum iarasi se stie prea bine, întâi traduceri si stilizari ale unor traduceri din rusa (Kuprin la sfârsitul anului 1951, fabulele lui Krîlov în 1952) si altele (Anatole France în 1953, Gogol si La Fontaine în 1954), apoi poezii pentru copii (în septembrie 1953, întâi în „Cravata rosie“, apoi volumul „Prisaca“ în 1954, prima iesire cu numele propriu pe o carte), articole (începând din 1954 în „Veac nou“ despre edituri si talmaciri, apoi în „Contemporanul“ si alte publicatii, din 1956 fiind prezent în presa culturala din ce în ce mai frecvent), cartile în spiritul epocii („1907“ în 1955 si „Cântare omului“ în 1956), sfârsind prin a-i fi acceptata opera (aproape) în întregime dupa 1960. Potrivnicul era nu doar îmblânzit, cum scrie Mirel Anghel, ci de-a dreptul înfrânt. O cât de mica forma de rezistenta, ca sa nu mai vorbim de opozitie la regimul comunist, i-ar fi fost fatala nu doar lui, ci si fiului imprudent.
Prin urmare, Tudor Arghezi nu a fost un disponibil fara simt moral, un oportunist care îsi astepta invitatia oficiala la sarbatorirea ocuparii României de catre sovietici si la proslavirea regimului comunist. Scrierile din sertar îl arata pregatit pentru rezistenta si opozitie. Despre Arghezi în relatie cu regimul comunist va trebui de acum încolo sa vorbim altfel, mai nuantat, nu numai datorita episodului cu Barutu tipograf de manifeste subversive (si a constrângerilor ce au rezultat de aici), ci, mai ales, datorita ineditelor cu continut protestatar. Stia ca orice ar scrie, e la fel de incomod (pp. 70-71):

„A! Blestemata pana mea
Are ardei si apa tare-n ea.
De cum apas, hârtia e jilava
Si scoate lacrimi de otrava.
Vreau sa mângâi si zgârâie si musca
Slovele-aduc a iarba ca de pusca
A vitriol si-a tipirig.
De ce or scoate ele fum si frig
Ca eu le vreau blânde si blajine“
Perpetuarea nelinistilor metafizice
Sunt câteva capodopere în aceasta serie surprinzatoare de inedite, însa ele sunt pur si simplu mutilate de o transcriere nepriceputa a textului din manuscris. Noroc ca avem la îndemâna fotocopiile si putem reconstitui versiunea adevarata, corecta, necorupta de lectiuni aberante ale îngrijitorilor improvizati ai editiei.
Persista printre temele acestei perioade argheziene ocultate nelinistea creatorului, singuratatea si singularitatea lui, condamnarea la „ocna de cuvinte“ datoare sa exprime un trecut nebulos. Transcriu, printr-un efort propriu, o veritabila capodopera (fara titlu, p. 86) pe aceasta tema (transcrierea din volum este inutilizabila, în 20 de versuri are cel putin tot atâtea greseli, lectiuni flagrant eronate; nici macar nu delimiteaza strofele, evidente în manuscris):

„Ramân uneori singur, nu ca un frate, nu ca
Un prunc fara de muma, o muma fara prunc.
Nu stiu de lânga mine a cui sa fie duca.
Pare ca singur, unul, ma las si ma arunc.

De-ar fi în mine o mie de inimi si o mie
De frati, de prunci, de mume si amante dulci la gust
M-ar parasi ca fluviul ce fuge de pustie
Simtirea nu si-ar pierde-o dreptarul meu robust.

Întors cu de-a dinsul si-ndepartat de toate
Ce ne-nmultesc si lasa învinsi în urma lor
Nu am decât o frunte pe mâna si-un trup pe coate
Si dorurile voastre pe mine nu ma dor.

Singuratatea-mi vine de-aiurea si durerea.
Si mortii mei n-au fete, n-au corp si n-au suflare.
Poate ca au ca unda adâncuri, ca padurea
Murmur de vânt, ca muntii azur pe madulare.

Nu stiu. De-aceea plânsul mi-i prefacut când plânge,
Ca sa va para voua uman si înteles.
Sânt osândit din lantul de carne si de sânge,
Din ocna de cuvinte sa nu pot ca sa ies.“

Razbate aici aceeasi putere a trecutului, a unei traditii care i se impune poetului sa fie exprimata, ca si în „Testament“. Poemul e finisat ca versificatie pâna la virtuozitate pe alocuri (în prima strofa se remarca rima rara, de expert, „nu ca“/“duca“), are multe corecturi, de aceea e greu de citit în manuscris, desi scrisul arghezian e relativ usor descifrabil, cu unele mici exceptii, pe portiuni. Nu e definitivata punctuatia si mai lipsea titlul. Cu siguranta, poetul ar fi revenit asupra lui si l-ar mai fi perfectionat. Dar asa cum e, rezista si poate fi pus alaturi de cele mai bune poeme argheziene. Ca acesta mai sunt multe, cel putin douazeci, antologabile oricând împreuna cu marea creatie a poetului.
O tema recurenta este aceea a mortii, fie într-o forma de revolta sau interogatie directa („La mort“, pp. 82-83, 84-85, în doua variante, prima mai realizata), fie sub o forma alegorica („Ziua de pe lunca a-nceput sa scada./ Noaptea umbla-n cârje moartea prin ograda.“, pp. 88-89, poem citabil în întregime, însotit si de a doua varianta, pp. 90-91, marturie a preocuparii obsesive), fie sub forma reflectiei abstracte („Cat în tarâna, cat în cer/ Nu ma deprind cu gândul c-am sa pier“, trei strofe finisate stilistic, a câte patru versuri, p. 106-107), fie ca teama exprimata prin fantasma mamei bântuindu-l pe poet:

„Te tot visez saraca si flamânda
Rugându-ma cu soapta blânda
Ceva ce nu-mi aduc aminte ce-i.
Vii noaptea-n zdrente din mormânt, de obicei
Când somnul se îngâna cu trezire.
Ma cauti si ma chemi din omenire.
Si plângi cu lacrimi mute,
Le vad curgând pe brazda obrazului nevrute
Si-ti tremura barbia si gura caci ai vrea
Sa te silesti sa râzi, batrâna mea,
Sa nu ma întristezi.
Si totusi, treci, te-ntorci, nu vrei sa sezi,
Sa îmi raspunzi sa-mi povestesti
Cum e acolo unde esti?“

Aparitia mamei în vis se desfasoara amplu, marturisind nemângâierea dincolo de mormânt si nelinistea poetului care încearca molitve, pomeni, rugaciuni, pentru a-si afla alinare, însa fara rezultat: „Si tu tot goala si desculta vii/ Si vocea ta tot oarba, ochii tot pustii.“ (pp. 76-77). Si în acest caz transcrierea din volum, iarasi imperfecta, comporta câteva corecturi importante (nu mai stau sa explic aici îndreptarile necesare, le-am facut tacit).
„Te voi gasi în ceruri, pierdut de pe pamânt“
O capodopera indubitabila a acestei arhive restituite este poemul „Ce-ai facut?“ (pp. 114-116) pe tema argheziana cunoscuta a divinitatii care nu da nici un semn al existentei sale, determinându-l pe exploratorul tariilor sa se simta înstrainat, înselat, parasit, învins. Textul are toata regia cautarilor specific argheziene si pare o transcriere finala, cursiva, cu titlu, fara corecturi a unei file anterioare de lucru (fiind curat în manuscris, textul transcris în volum nu are decât doua-trei erori, pe care le-am îndreptat):

Ce-ai facut?
„Si daca m-ai facut ce sînt,
Amestecat cu aur si pamânt,
Vioara si copaie laolalta,
O trestie-n mocirla si putregai, înalta,
Un fulg de vârf, nerabdator sa fie
Smuls si-aruncat din smârc, în vijelie,
Orisice-ai fi, acel ce m-ai facut,
Ori Dumnezeu ori farmec nestiut,
Mi-e teama!

Am cercetat sa stiu, sa bag de seama
C-as fi, ca nu as fi, ca par
Ca sunt si nu sunt, în zadar
Al cui sunt, daca sunt al vre-cuiva?
Vrabia stie ca-i în casa mea,
Câinele meu ma vede, ma cunoaste.
Si turma care rumega si paste
Si porumbieii si albinele ma stiu
Si stolurile ma-nsotesc când viu,
Când plec, când stau si când ma-nversunezi
Raspunderea o porti întreaga
Oricât mi-ar fi si vraja ta de draga
Pazeste-ma sa nu cad în pacatul
Sa ma gasesc pe mine vinovatul,
Stapâne,
Când chinul nu poate sa îngâne
La fericirea rece-a maretiei tale
Slavite, rugaciuni si osanale.
Miscat în leagan cu perdele dese,
În plasa ta de stele, purtata de mirese,
Deasupra, peste plopi si peste munti
Si ape uriase fara punti,
Esti rasfatatul surd si orb si mut
Al fostelor nadejdi de-acum si din trecut.
Ma voi lasa de-a pururi în grije si-n rascoala
Sa ma gândesc la tine smerit dar
cu-ndoiala?

De-abia pusesesi scânteie, un crâmpei,
În graiurile mele, de la batrânii mei,
Ca mi-ai dat drumul între fiare,
Sa ma-nconjoare si sa ma masoare,
Sa îsi încerce mintea, unghia si laba
Pe cel ales din zodii, de tine, stiu, degeaba:
Eu nu am fost nici pâna azi în stare
Sa îti dezleg macar o ghicitoare.

Ca sa ma-ntorc la tine, prin ghimpi, taciuni si spuza,
Mi-a trebuit sa n-ajung nicicând o calauza,
Un prooroc, un schivnic, un priceput în cele
Ce nu sunt la-ndemâna (nici a) prostiei mele.

Aflu ca nu se-ajunge la tine, la altar,
Fara dovada scrisa de voie si de har.
Parintele, nici calea jumatate,
Ma ratacea pe drumuri mereu întortocheate,
Prin gropi, prin buruiana, prin cremene cu colti,
Si tot cresteau-nainte, mai goale, alte bolti.
De teama sa n-apuce sa moara calatorul,
Far-a gasi nici urma cu cârja si piciorul
Ma iarta, am lasat-o durerea mea de tine
Pe seama neamului ce vine,
Când fara alta treaba decât sa scurm si cânt,
Te voi gasi în ceruri, pierdut de pe pamânt.“
Întreg Arghezi, poetul marilor întrebari, al cautarilor pe caile întortocheate si ascunse ale divinitatii, se gaseste aici. Interogatiile sale, explorarea necunoscutului nu au încetat nici când nu mai avea speranta sa le poata face auzite, ca în volumele sale anterioare de poezii, de la „Cuvinte potrivite“ (1927) la „Una suta una poeme“ (1947). În arhiva tainuita pâna de curând de Barutu T. Arghezi si data la iveala cu poticneli si nesigurante, cu neclaritati si ezitari, zace un volum de acelasi calibru. Sunt si alte capodopere de dezvaluit, dar poate ca am reusit sa dau, prin exemplele pe care le-am transcris, masura acestei descoperiri: o revelatie, cel mai important eveniment al posteritatii pentru opera argheziana reîntregita. Avem aici poeme mai importante decât cele din volumele postume cunoscute, de la „Frunzele tale“ (1968) si „Crengi“ (1970), la „XC“ (1970), „Calatorie în vis“ (1973) si „Deslusiri“ (1980). Repet: mai interesante, mai viguroase stilistic si tematic decât toate celelalte postume argheziene. Nu am spus aici tot, nu am adus nici pe departe toate argumentele, nu am invocat toate exemplele care ar fi meritat sa fie aduse si care vor fi, nu am nici o îndoiala, piese importante în exegeza viitoare a operei argheziene. Nu supralicitez. N-am de ce. Oricât ar fi de surprinzator, posteritatea argheziana beneficiaza de unul dintre cele mai interesante episoade ale ei.
De aceea subliniez si insist ca arhiva Barutu T. Arghezi de la Arad trebuie recitita, retranscrisa cu grija si mare atentie, într-o munca ce trebuie reluata de la început, iar poemele inedite trebuie integrate într-o noua editie (mai cuprinzatoare, daca nici acum nu va fi completa) a operei poetice.
(Cum sunt un pasionat al subiectului, as fi bucuros sa pot face chiar eu aceasta noua transcriere, însotita de comentariile adecvate, pentru o editura importanta, cum ar fi „Cartea româneasca“. Sau alta, care s-ar oferi. Dar îmi va îngadui Universitatea „Vasile Goldis„ din Arad accesul la manuscrise, dupa aceasta suparare pe care i-am pricinuit-o? Eu cred ca da, spre onoarea ei. Ar mai fi înca o problema. Ce zice doamna Mitzura Arghezi? Ale cui, ca drept de mostenitor, sunt manuscrisele argheziene de la Arad? Ar fi interesant sa intervina în aceasta discutie.)
Locul mai potrivit pentru aceste manuscrise ar fi, totusi, la Muzeul National al Literaturii Române sau la Academia Româna. Nu as fi putut opri aici glosele si exemplele, pentru a convinge mai bine în privinta valorii si importantei acestei arhive si a acestei restituiri, daca nu as avea