Tudor Arghezi, Printre psalmi, antologie, editie îngrijita, tabel cronologic si studiu introductiv de Roxana Sorescu, Editura Art, Bucuresti, 2010.
Nu sunt multe antologiile din poezia lui Tudor Arghezi, aparute din 1990 încoace. Definitivarea unei editii de referinta Arghezi, în îngrijirea Mitzurei Arghezi si a lui Traian Radu, ar trebui sa faciliteze o asemenea întreprindere, fireasca în posteritatea unui mare scriitor. Realizarea unei antologii depinde de publicul caruia îi este adresata (de obicei, unul preuniversitar sau universitar), de criticul care o initiaza, de perspectiva propusa, de editura care si-o asuma si de drepturile banesti cerute de mostenitorul sau mostenitorii scriitorului modern în cauza (clasicii au iesit de sub incidenta legii drepturilor de autor). Fiecare dintre criterii este, în felul lui, decisiv, dar problema mostenitorilor este cea mai dificila. Negocierea ei este la latitudinea editurii: depinde de cât îsi poate ea permite sa dea mostenitorilor, în functie de cât de mari sunt pretentiile acestora. Daca aceasta problema este depasita, vin la rând exigentele editurii, în privinta dimensiunilor tipografice ale volumului, în functie de costurile pe care si le poate permite si, fapt extrem de important, de subventia pe care poate conta, daca a participat la concursul pentru obtinerea unor fonduri de la AFCN. Acestea fiind lamurite, intra în joc propunatorul, criticul sau istoricul literar. De obicei, initiativa vine de la el si celelalte probleme se rezolva ulterior, daca exista o anumita garantie de reusita editoriala, compusa din reusita culturala (literara, în mod special) si, neaparat, reusita financiara. Dar sa iesim din problema spinoasa a administrarii unei antologii si sa ne gândim la aspectele specific literare ale realizarii ei.
Tipuri de antologii,
criterii de selectie
Cele mai frecvente procedari ale antologatorilor din opera poetica a clasicilor sau a modernilor pornesc de la unul din doua criterii: axiologic (alegând cele mai valoroase creatii, indiferent de tema) sau tematic (cele mai reprezentative creatii pentru una sau mai multe teme) – în ambele cazuri, realizându-se o selectie organizata cronologic, în functie de ordinea aparitiei volumelor sau de o cronologie interna sigura a elaborarii (manuscrise databile sau aparitii în reviste). Cazul Arghezi este unul dintre cele mai derutante pentru un antologator. Multe antologii au fost realizate pe criteriul selectiei valorice, organizata cronologic, cel mai bun exemplu fiind antologia lui Nicolae Manolescu, aparuta în 1971, cu o postfata despre Arghezi considerat poet nereligios, ce va deveni un reper important în bibliografia critica. Alte antologii sunt de retinut pe criteriul tematic, adesea cu utilitate didactica: „poemele tarânii“ într-o selectie de Mircea Iorgulescu (1973), poezia sociala în antologia „Caligula“, cu o postfata de Zaharia Sângeorzan (1975), poezia filosofica (1976) sau artele poetice (1987) în antologii si comentarii pentru liceu. Toate au în comun respectarea ordinii cronologice a poemelor ilustrative pentru o tema sau alta.
În 1994 am propus, realizat si publicat prima antologie din poezia argheziana care iese din criteriul strict cronologic, desi nu-l ignora, pentru a propune mai multe trasee tematice de lectura: „Între doua nopti“, Editura Fundatiei Culturale Române. Dupa o secventa introductiva „Autoportret“, cuprinzând poemele autodefinirii, am adaugat doua secvente specifice poeziei de tinerete (iata, deci, razbunarea criteriului cronologic) – „Macedonskiene“ si „Agate negre“, urmând „Artele poetice“, poezia de dragoste pusa sub titlul „Logodna“, genul miniatural din „Inscriptii“, sarcasticele „Flori de mucigai“ (singurul volum unitar) si ludicele „Hore“. A doua jumatate a antologiei cuprinde ciclurile marii poezii argheziene, intitulate „Psalmistul“, „Între doua nopti“, „Glasul pustiei“, încheind cu poezia finalei dezamagiri dintr-o serie pusa sub semnul interogatiei „S-astept?“. Alte secvente se intituleaza „Creioane“, „Sfântule, pamântule“, „Fa-te, suflete, copil“ si „Melancolie“, destul de transparent pentru tema pe care o ilustreaza fiecare. Am reamintit aceasta antologie pentru ca am realizat-o cu sentimentul unei premiere în bibliografia operei argheziene.
Antologia ca act
de interpretare critica
Luându-si o libertate si mai mare în realizarea unei antologii din poezia argheziana, Roxana Sorescu beneficiaza de conditii editoriale foarte bune în realizarea proiectul sau în volumul „Printre psalmi“ (Editura Art, 2010). „Selectia si gruparea textelor – anunta autoarea în nota asupra editiei – reprezinta un act de interpretare, care speram ca va stimula discutiile asupra operei poetului“. Din pacate însa, antologia a trecut neobservata, fara a stârni discutii. Nu-i mai putin adevarat ca provocarea e implicita, o polemica gâtuita, evitata, indirecta, în foarte consistenta prefata a antologiei. Nu stârneste reactiile asteptate, pentru ca exegeta însasi nu scrie într-un stil reactiv. Roxana Sorescu scrie ignorând aproape total referintele critice, trimitând o singura data, la început, la Nicolae Balota, mai mult formal, si disociindu-se pe parcurs de Serban Cioculescu care a consacrat interpretarea poeziei psalmilor ca oscilatie nerezolvata între credinta si tagada, preluând declaratia dintr-un vers arghezian. Roxana Sorescu nu dialogheaza cu critica, situându-se într-un fel de solipsism al interpretarii, fara referintele pe care le-ar fi putut invoca, daca nu ar fi crezut, cu un orgoliu exagerat, ca în tot ce afirma are prioritate absoluta. Ceea ce nu micsoreaza cu nimic meritele interpretarilor pe care le argumenteaza, chiar daca ar fi câstigat prin raportare la Pompiliu Constantinescu (din prima mare monografie consacrata poetului, în 1940, dupa tatonarea calinesciana din 1939), la Nicolae Balota (cu care are multe idei în comun în privinta poeziei religioase ca poezie a cautarii divinitatii si poezie a cunoasterii), la Nicolae Manolescu (care sustine ideea unui Arghezi poet nereligios), la Marin Besteliu (din eseul despre Arghezi poet religios, fara niciun dubiu), la Dumitru Micu (din excelenta monografie noua din 2004, din care ar fi avut ce cita stimulator în privinta raportarii la Tatal ceresc si la tatal pamântesc).
Nu stiu daca putem exclude toata exegeza sub acoperirea ca despre Arghezi orice afirmatie este la fel de adevarata ca si contrariul ei – dupa cum ne întâmpina autoarea din primele fraze ale prefetei: „Nu exista nici o afirmatie legata de opera lui Tudor Arghezi careia sa nu i se poata opune nu numai afirmatia contrara, ci si o multitudine de alte propozitii care, nuantând-o, o anuleaza pe prima. Realitatea critica reflecta realitatea operei: proteism al atitudinilor, proteism al modalitatilor expresive, refuz al opririi din drum, schimbare neasteptata a directiei“. E aici o suma de locuri comune în exegeza argheziana si nu în valorificarea sau înnobilarea lor sta virtutea interpretarilor Roxanei Sorescu. Trebuie sa trecem si peste alte premise cunoscute, cum ar fi aceea a copilului neiubit si aceea a creatorului-poet care se opune sfidator Creatorului divin, pentru a da de originalitatile de nuanta ale noii exegeze. Fara sa-l citeze sau sa-l invoce pe Charles Mauron, Roxana Sorescu afirma ca metoda sa va consta în relevarea metaforelor obsedante si a mitului personal din poezia argheziana. Pe prima metafora obsedanta descoperita o releva toata critica si o indica transparent si frecvent mare parte din poezie: metafora lacatului ca obstacol în calea cunoasterii. Dualitatea sufletului arghezian este iarasi cunoscuta, desi nu acesta este adevarul de profunzime. Roxana Sorescu arata în treacat, fara a insista, multitudinea fatetelor eului arghezian. Trece pe lânga ceea ce consider a fi marea idee novatoare în reprezentarea sinelui arghezian ca o suprapunere de euri în palimpsest: „Uitându-te-n suflet, biserica-nchisa,/ Te vezi însutit/ Cu toti câti în tine s-au fost zugravit/ Si nu s-au cojit“ – citim în „Inscriptie pe dosul unui portret“ din „Una suta una poeme“, analizat si de antologatoare. Dar speculatiile cele mai interesante sunt din sfera poeziei religioase.
O lectura personala
Fara îndoiala ca, asa cum releva exegeta cu multa îndreptatire, mitul personal arghezian ar putea fi acela al Fiului fugit de pe cruce, al lui Isus prigonit, al sacrificiului ratat. Reflexul autobiografic este ridicat într-un plan simbolic de extraordinara rezonanta: „Imaginea fiului neiubit, respins de tata, era pentru tânarul Arghezi nucleul generator al creativitatii“. Isus însusi este figurat în marea poezie argheziana, de câteva ori, ca un Fiu neiubit, cu o speculatie eretica, iesita din cadrele unei poezii religioase traditionale, cu oricâta larghete si cu oricâta îngaduinta am privi-o. Roxana Sorescu crede însa într-un Arghezi poet fundamental religios, ca si Pompiliu Constantinescu, Nicolae Balota, Marin Besteliu sau ultimul Dumitru Micu. De aceea analizeaza psalmii arghezieni prin prisma îndeplinirii exigentelor rugaciunii (slava, marturisire, cerere, multumire), gasind ca „imaginea recurenta este a cautatorului, fie el calator, vânator, luptator, a celui care simte chemarea“. Mai departe, arata pe deplin lamuritor ca, în procesul cautarii, credinta sau tagada sunt ipoteze, posibilitati, nu dilemele reale ale unui nereligios: „Dumnezeul Psalmilor este unul apofatic, ascuns si provocator, iar cel ce îl invoca îsi marturiseste nevoia de prezenta, de ajutor si de consolare“. Roxana Sorescu apropie la fel de mult ca Nicolae Balota psalmii arghezieni de psalmii biblici, pe când cea mai mare parte a criticii face disocieri nete: „Psalmii arghezieni ca si psalmii biblici – afirma exegeta – ilustreaza toate tipurile de rugaciune si toate formele de raportare la divinitate“. Fiind el însusi creator, poetul are orgoliul propriei creatii, pâna la a se compara cu Creatorul suprem: „Creativitatea, daruita omului ca un har, prin care omul se înrudeste cu Dumnezeu, este povara suprema, care îl împinge pe cel care creeaza sa se socoteasca asemenea marelui Creator si sa se aseze alaturi de El, daca nu chiar în locul lui“. Orgoliul propriei creatii îl determina pe poet sa nu poata realiza deplina contopire cu divinitatea, care ar însemna anularea sinelui. Smerenia este o virtute ivita cu intermitente: „Pacatul cel mai mare pe care Arghezi îl marturiseste în actul rugaciunii este neputinta de a se lepada de sine“ – constata cu îndreptatire Roxana Sorescu. Exista situatii de gratie, când poetul reuseste sa arate „numai particica lui Dumnezeu“ din sinele purificat, instituind „universul ca loc al sacralitatii“ si relevând o poezie a rodului (aici Roxana Sorescu se afla iarasi aproape de Nicolae Balota). Iubirea argheziana reuseste uneori sa depaseasca starea de corporalitate, desi alteori se afirma o puternica si violenta sexualitate. Figuratia unei misterioase „Streine“ va evoca spre sfârsitul vietii, dupa cum afirma exegeta, „Frumoasa fara corp“. Aceeasi stare de gratie va facilita spiritul ludic al poetului care „se joaca de-a creatia“, copilarindu-se.
Toata succesiunea acestor stari, atitudini si idei religioase este urmarita si sustinuta de antologia realizata de Roxana Sorescu ca „act de interpretare“. Autoarea îsi explica foarte bine intentiile: „Orice antologie este o propunere de lectura personala a unei opere. Cea de fata nu face exceptie: propune o selectie a textelor dirijata de evidentierea cautarilor spirituale în opera lui Arghezi si propune o ordonare a textelor care sa puna în relief dezvoltarea unei teme, reluarea într-o alta stare de spirit a întrebarilor obsedante, repetarea unui motiv. Fiecare sectiune poarta în loc de titlu un moto din poezia lui Arghezi“. Descrierea este exacta. Poate ca în locul moto-urilor ar fi fost mai relevante titlurile si poate ca ar fi fost mai utila micsorarea numarului de secvente pentru claritatea traseului propus. Dar, în ansamblu, antologia realizata de Roxana Sorescu si patrunzatorul studiu însotitor propun o interesanta lectura noua a poeziei argheziene. Anunta, probabil, un eseu monografic ce merita sa fie asteptat.