Sari la conținut
Autor: REMUS VALERIU GIORGIONI
Apărut în nr. 338

Apokaliptein (Apocalipsis cum figuris)

    Ecou la o dezbatere din revista „Cultura“

     

    O dezbatere din revista „Cultura“ (nr. 28/iunie a.c.) mi-a adus aminte de faptul ca nu stim aproape nimic despre Apocalips(a). Iar cele opt luari de pozitie, care de care mai docta si mai competenta, mi-au intarit aceasta convingere. Câta vreme cautam sa ne apropiem de acest subiect cu armele/uneltele rationalismului umanist nu avem nici o sansa. Cei mai multi dintre participantii la dezbatere sunt doctoranzi in filozofie sau istorie si privesc problema din aceste unghiuri de vedere. Prea putin se discuta problema pe baze biblice – desi avem in agora si un teolog (indragostit de stiintele politice!)
    Filosofia istoriei – opineaza prima participanta – „amesteca filosofia cu teologia si cu politicul“. „Oamenii nu mai cred in a doua venire a lui Hristos“ (Ana Petrache) – aici credem noi ca e buba! Apocalipsa se laicizeaza pe zi ce trece, oamenii se emotioneaza (?) la gândul ca tot ce vad in jur – creatii ale omului („catedrale, scoli, fabrici“), dar si munti, dealuri, paduri, creatia Domnului, va disparea intr-o zi subit si fara urma. Mai toti referentii ajung la concluzia ca lumea de azi a facut o pasiune pentru subiectul apocaliptic, atragator mai cu seama pentru cei rai, care prefera ca „barca“ sa se scufunde intr-o zi, iar ei sa nu fie singuri in aceasta experienta finala/fatala!
    Pe de alta parte, Marx si-a dorit „sa permanentizeze eshatonul“, dar nu in sensul religios, in care primii crestini asteptau revenirea Domnului lor in chiar timpul vietii lor, ci in acela al construirii „societatii socialiste multilateral dezvoltate“, ca alternativa laica la Mileniul crestin – sau chiar la Imparatia lui Dumnezeu. Comunismul a fost o religie politica si nu o erezie crestina, o religie fara Dumnezeu. Tot dupa modelul primilor crestini, el a vrut sa intemeieze o societate fara proprietari. Dar comunizarea proprietatii (mijloacelor de productie) nu s-a putut realiza nici pe principii crestine, decât precar si temporar; cu atât mai putin avea sorti de izbânda o atare intreprindere intr-o societate atee.
    Un alt aspect important al problemei este relativismul acut al civilizatiei actuale, cu toate celelalte „isme“ din corolar. Daca in lume/viata nu exista repere, etaloane, ci numai jaloane provizorii – nu exista Adevar absolut -, totul se prabuseste in jurul meu, sau se poate prabusi intr-o zi in neant. Relativistii contemporani, adepti ai „jemanfisismului“ existential, sunt lipsiti de un etalon moral-social real si atunci, buni urmasi ai epicureilor antichitatii („sa mâncam si sa bem, caci mâine vom muri“), proclama si ei dupa mine potopul!
    Apocalipsa vesela
    (mai multe apocalipse)
    Dupa unii exista mai multe apocalipse, in sensul ca fiecare om isi proiecteaza in felul lui asupra lumii conflictele si frustrarile proprii. Din nevoia de „izbavire si purificare“ (Dan Niculescu), oamenii cer pedeapsa cerului asupra intregii umanitati, in speranta ca astfel vor trai si ei un soi de catharsis. (Conform Bibliei, primul potop planetar – acel faimos diluviu cunoscut in mai toate culturile si literaturile antice – a fost prin apa, cel de-al doilea va fi prin foc).
    Dupa viziunea cel putin glumeata – ceva intre frivol si bizar – a panteonului greco-roman, in care zeii se amestecau zilnic cu muritorii, tragând la chiolhanuri in care nectarul si ambrozia erau preschimbate in vin sau absint, dând un exemplu negativ de morala „divina“ muritorilor, monoteismul iudeo-crestin a fost in stare sa restaureze morala planetara, introducând ideea mântuirii generale a omului prin jertfa personala a Fiului lui Dumnezeu. Cuvântul S-a facut trup, Dumnezeu devine Om – Adevarul e o Persoana –, iar crestinismul devine astfel, din religie – relatie. Prin Omul-Dumnezeu se instituie o legatura personala intre Creator si creatie. Pe când grecilor si romanilor (cu exceptia lui Platon, care personalizeaza, apropriaza Zeul) nici macar nu le-a trecut prin minte asa ceva.
    Dar, de fapt, in materie de credinta nici nu poate fi vorba de imaginatie (religioasa), ci doar de in(de)plinirea unor comandamente. Ordinea vine de Sus, de la Creatorul ei (cosmos egal ordine). Dar, cum bine zice teologul indragostit de stiintele politice (Bogdan Duca), „ impurile din urma L-au scos pe Dumnezeu din ecuatia salvarii… Dumnezeu a fost evacuat din istorie si din morala“; omul a cerut si a obtinut o mare autonomie morala – Domnul nu obliga pe nimeni la ascultare! Insa fara o ascultare deplina de legile Lui suntem niste biete fiinte pierdute si ratacite in imensitatea acestui Univers.

    Exista, dupa Mihaela Grancea si dupa modelul Cimitirului vesel de la Sapânta, o apocalipsa vesela, dar veselia, in ambele cazuri, pare putin macabra. Omul trage speranta (o „disperata speranta“ – Bogdan Duca) ca cel putin o parte din scenariile apocaliptico-cinematografice se vor adeveri, dar ca (singur) el va scapa.
    Apocalipsa vesela este, desigur, cea de la Hollywood, cu cele peste o suta de mii de filme de gen, filme care incearca cu disperare (si care chiar reusesc) sa acrediteze ideea unui apocalips laic, profan, geofizic. Dar noi dorim sa tragem urgent un semnal de alarma, accentuând alternativa serioasa a unui Apocalips eminamente religios, insotit desigur de toate semnele fizice si astrofizice, pe care de altfel Scriptura le mentioneaza expres (doritorii sunt invitati sa „viziteze“ Evangheliile). Dar nu aceasta – aspectul catastrofic – este esenta fenomenului apocaliptic.
    Doua aspecte caracteristice are „apocalipsa laica“: 1. Lumea nu va fi salvata din catastrofele naturale/umane/ecologice de Dumnezeu, ci de om. Un erou exemplar salveaza intotdeauna in filmele SF apocaliptice civilizatia umana de vreun asteroid, de vreo eruptie vulcanica, deplasarea placilor tectonice etc.; si 2. Pamântul este la discretia oricarui nebun „genial“, care gaseste oricând posibilitatea sa declanseze incarcatura de trinitrotoluen care atârna, sabie a lui Damokles, deasupra capului bietului locuitor. Or, Biblia, daca o cercetam si o – si – credem, afirma cu totul altceva: „Iar cerurile si pamântul de acum sunt pazite si pastrate prin acelasi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti“ (2 Petru 3:7 – subl. n.)
    Conform unui alt opinent (Mihaela Grancea), „iminenta Apocalipsei ameninta sa se transforme in permanenta Apocalipsei“. Un lucru e clar ca lumina zilei: traim vremuri (pre)apocaliptice – dar nici acesta nu e un motiv de alarma generala: va mai exista si o epoca post-apocaliptica, pe care Origen o numeste apocatastaza. E bine sa fin constienti de lucrul acesta, dar el sa nu devina pentru noi o obsesie. E bine, de asemenea, de stiut ca fenomenul apocaliptic este un proces indelungat si reparatoriu/restaurator, nu un singur moment fatal. Nu intoarcerea brusca a comutatorului („stingerea luminii“), nici o poarta grea de fier care se trânteste definitiv cu un zgomot infernal. Totusi, aceasta nu trebuie sa ne creeze nici false impresii, sa ne dea sperante desarte daca am dus o viata independenta, straina de viata lui Dumnezeu.

    *

    Productiile de serie hollywoodiene nu fac decât sa „industrializeze frica“, „sa valorifice spaima Celuilalt“ (Mihaela Grancea); – o frica devenita, oricum, generala. Cu efecte benefice doar pentru buzunarul producatorului. Desi au inca la baza – majoritatea – lupta dintre Bine si Rau (Hristos vs. Antihrist), ele sunt centrate pe egoul uman, pe „victoria finala a mintii umane“, ca rezultat ale unei gândiri pozitiviste, materialiste si antropocentriste. Dupa caderea comunismului in tarile est-europene am constatat ca situatia internationala, echilibrul de forte nu s-a prea schimbat si ca acest capitalism globalist este tot un drac cu vechiul stângism internationalist care nu are de gând sa piara.
    „Norocosi“ si „nenorocosi“
    Cel mai puternic m-a impresionat articolul „Sfârsitul tuturor scuzelor: Apocalipsa in sens etic“, semnat Lavinia Marin, doctorand in filozofie. Scris pe intelesul tuturor, eseul dovedeste multa cunoastere, dar si o doza egala de naivitate religioasa. Dintre toate interventiile dezbaterii, mi s-a parut cea mai sincera, mai putin „filozofica“, in sensul contrafacerii prin contaminarea cu toate avatarurile culturii.
    Articolul incepe cu o asertiune pertinenta, mai mult decât valabila: „Privind apocalipsa ca pe un fenomen exclusiv religios, nicio teama nu isi are rostul“ (n.n., cu o conditie: ca omul in cauza sa fie cu adevarat religios!). Dupa autoarea acestei interventii, intregul fenomen religios, cu toata varietatea si complexitatea lui, se reduce la o loterie, la un loz câstigator sau necâstigator. Aici ma simt dator cu o declaratie care s-ar putea sa para socanta tuturor participantilor la dezbatere si onoratilor lor cititori: dupa umila-mi parere, toata confuzia in care traim la ora actuala, in materie de religie, in general, si Apocalipsa, in special, provine din necunoasterea/nesocotirea Bibliei, numita si Sfânta Scriptura. Acum, desigur, vor sari la mine toti istetii (atei sau teisti, agnostici-agnostici) si vor spune, pe buna dreptate, ca toate religiile au scripturile lor sacre: Islamicii Coranul, evreii mozaici (alaturi de Tora, Profeti, Scrieri, adica Vechiul Testament al Bibliei crestine) au Cabala si Talmudul, impreuna cu alte scrieri rabinice, hindusii Vedele si Upanisadele… Dar nici o religie din lume nu are un fondator al carui mormânt e gol (care a fost mort si a inviat). Mai toate au la baza un om devenit zeu (Zamolxis, Osiris, Adonis), pe când crestinii Il au pe Dumnezeul care s-a facut Om. Toate se revendica de la acelasi Dumnezeu (mai cu seama cele trei mari religii ale lumii contemporane: mozaismul, islamul si crestinismul) – dar intrebarea de baraj este daca avem de-a face intr-adevar cu Dumnezeul Bibliei. Si, la urma urmei, cine-i impiedica pe budisti, mahomedani, islamisti, cu toate ca s-au nascut in religia lor, sa creada in Dumnezeul revelat, intelegând in final ca al lor era un surogat? (si multi chiar fac lucrul acesta, fara sa se uite la consecinte!). Nimeni nu va fi „lepadat la gunoiul istoriei“ facându-se „vinovat ca s-a nascut si a fost botezat in religia incorecta“. Pâna la revelarea lui Iisus Hristos, Logosul intrupat in istorie, existau (probabil) mai multe posibilitati de mântuire, dar, de la Golgota incoace, nu mai exista scuze. Biblia are raspuns pentru toate intrebarile lumii, filosofice sau practice; ea se ocupa si de cei care au trait fara o lege a Dumnezeului Atotputernic: „Toti cei care au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei care au pacatuit având legea vor fi judecati dupa lege… si ei dovedesc ca lucrarea legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre aceasta marturisesc cugetul lor si gândurile lor…“ (Epistola catre Romani 2:14).
    O salvare colectiva nu este posibila, nu din cauza urii si controverselor dintre diferitele grupari religioase (care i se pune in spate lui Dumnezeu!), ci tot din cauza nepasarii colective fata de cele sfinte. Hristos Domnul vorbeste in termeni clari despre doua cai: una larga – autostrada intregii umanitati, a dorintelor proprii, pe care circula toata lumea -, si una ingusta – cararuia celor putini dispusi sa asculte de Dumnezeu, nu doar „sa faca prezenta“ la biserica de Pasti si de Craciun. (Daca este sa fiu intrebat – luati-o cu rezerva unei pareri personale – eu cred ca din cele sapte miliarde actuale ale planetei vor fi salvate câteva sute de milioane de suflete. Si asta nu din motive sofisticate, inchipuite, ci din alegere proprie. Ei sunt aceia care isi pun serios problema, asteptând revenirea unui Mântuitor. Multi – evreii mozaici – Il asteapta sa vina intâia oara, iar cei mai multi s-au saturat sa mai astepte ceva de genul acesta. Dar „Dumnezeu nu intârzie in implinirea promisiunilor Lui, cum cred unii“; „si vor zice: Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de când au adormit parintii nostri, toate ramân asa cum erau de la inceputul zidirii“ (2 Petru 3:4, etc.)
    Tânara doctoranda scapa, la un moment dat, porumbelul din gura: „Am trait ca sa ne distram“. Dar „rostul pe acest pamânt“ nu-l putem justifica in nici un fel prin puterile proprii (nici chiar facând binele cel mai mare!); putem eventual sa ni-l intelegem intr-o viata de om. Desi sunt nascut intr-o familie neoprotestanta, eu nu mi-as putea permite nicidecum sa intimez in acesti termeni Ortodoxia româneasca in ansamblul ei, pretinzând ca „intr-o tara in care forma rituala tine loc de orice continut spiritual, oamenii au motive de optimism“. Descifrez aici sarcasmul tânarului contemporan nu-prea-trecut pe la biserica; el striga in gura mare, acuza, dar nu stiu câte continuturi spirituale (biserici, calugar, oameni duhovnicesti) a vizitat in viata. Autoarea vorbeste despre „mecanizarea vietii (duhovnicesti, n.n.) prin ritualuri neintelese“, dar pare a fi din categoria celor care isi dau cu parerea despre un cult religios fara a calca prea des pragul vreunui lacas al acestuia. Binele in sine nu este esenta religiozitatii: „Tot asa, va spun ca va fi mai multa bucurie in cer pentru un singur pacatos care se pocaieste, decât pentru nouazeci si noua de drepti care n-au nevoie de pocainta“ (Luca 15:7). Dar Biblia are un cuvânt si pentru caldiceii „dusi la intâmplare de curentul istoriei“: „Dar fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea“ (Apoc. 3:16).
    Iata asadar ca mântuirea nu este o loterie, nici macar cât o casnicie. Ea este o optiune personala, constienta si responsabila. Aspectul etic al fenomenului apocaliptic este cel mai important aspect al sau – altfel decadem in laicitate, secularism sau chiar satanism: tot soiul de spiritualisme asiatice pasiviste si paseiste, nocive spiritului european, care este prin excelenta unul activ.
    Vorbind de aspectul etic al fenomenului apocaliptic trebuie intr-adevar sa accentuam necesitatea unei moralitati constiente si asumate pentru toata generatia care asteapta Apocalipsa. In materie de religie nu functioneaza principiul majoritatii („unde merg ceilalti merg si eu“), dar nici minoratul moral al lui Kant. Omul trebuie sa se slujeasca de inteligenta proprie daruita de Dumnezeu, dar in acelasi timp sa fie atent sa nu iasa din limitele voii lui Dumnezeu. Comunistii defineau libertatea ca fiind o necesitate inteleasa (acceptata); crestinii, ca pe o deplina cunoastere a Adevarului: „Veti cunoaste Adevarul si Adevarul va va face liberi“. Octavian Paler spunea intr-un poem ca nu stim sa iubim in viata, cât suntem tineri; o facem abia inainte de moarte. De aceea Dumnezeu ne da – unora dintre noi – sansa sa imbatrânim frumos… Un exercitiu elementar al gândirii umane ar trebui sa-l indrepte pe fiecare om spre problema spirituala, spre rezolvarea crizei sufletului/a constiintei. Iar aceasta se poate realiza doar printr-o hranire constanta si consistenta a sufletului (dupa modelul hranirii trupesti). In acest sens, o lectura zilnica a Bibliei este un act terapeutic, ea (El) fiind si Apa Vietii si Pâinea Vietii, dar si Lumina Lumii. Dar noi preferam in continuare apele tulburi, pâinea mucegaita si becul chior al stiintei fara Hristos, intr-o epoca in care descoperirile stiintifice confirma tot mai mult religia.
    Nu vreau sa se creada ca urmaresc sa dau solutii unei probleme insolubile, incerc doar sa schitez o cronologie aleatorie a evenimentelor sfârsitului; nu dau date – schitez etape. Dupa parerea unor teologi, pre-apocalipsa este marcata de fondarea statului Israel, fapt petrecut deja de o jumatate de secol. In intâmpinarea evenimentelor finale, criza evreiasca se va acutiza in asa masura, incât „imensa nedreptate“ savârsita in problema palestiniana va determina toate tarile sa constituie o coalitie anitiisraeliana. Un razboi va avea loc (Al Treilea Razboi Mondial? Armaghedon? „Gog si Magog“ din Ezechiel 38?), iar la sfârsitul lui insusi Hristos Mesia va interveni in favoarea poporului Sau. Aceasta va fi a Doua Venire, Parousia asteptata de 20 de veacuri de adevarata Biserica (Ecclesia).
    (Calamitatile naturale – cutremure mari au fost mai multe in ultimii 10 ani decât in ultima suta! – tsunami-uri, modificari ale scoartei terestre si ale mecanicii ceresti – explozii solare, asteroizi, comete – sunt prinse cronologic inainte de revenirea Domnului, in perioada de 7 ani numita Necazul cel Mare.)
    Iisus Hristos se va instaura ca rege mondial in capitala lumii, Ierusalim, de unde va conduce popoarele timp de o mie de ani (Mileniu: adevaratul milenarism). La sfârsitul Mileniului, fortele raului se vor coaliza iarasi impotriva imperiului teocratic si vor fi infrânte definitiv. Atunci va incepe vesnicia, prin abolirea timpului, se va ivi ceea ce Apocalipsa lui Ioan, in ultimele doua capitole ale sale, numeste „un cer nou si un pamânt nou“.
    Apocalipsis cum figuris
    Cam de o suta de ani incoace, apocalipsul mitic/mitologizant s-a cam folclorizat. A intrat in folclorul cult si urban prin seria de carti, tablouri, filme si jocuri pe calculator dedicate lui. Dar daca mitul pastreaza o doza, un sâmbure de realitate, in folclor acesta e foarte redus, o parodie de apocalipsa, vaga si fada ca orice parodie. Subiectul e mereu si mereu diluat, e distorsionat, diminuat si dinamitat.
    Escaladarea fenomenului extraterestru si a „intâlnirilor de gradul III“, frenezia ET este menita a contraface adevaratul advent – asteptarea revenirii lui Hristos. Dar, daca vrem sa ne apropiem cu onestitate de subiect, cartea Daniel din V.T., supranumita „Apocalipsa Vechiului Testament“, corelata si coroborata cu Apocalipsul lui Ioan, poate lamuri orice teolog amator.
    „Traim ceea ce s-ar putea numi efectul psihocultural al industrializarii fricii“; (Mihaela Grancea, doctor in istorie, care mai vorbeste si despre „efectele ireversibile ale iresponsabilitatii umane, despre vocatia autodistrugerii“).
    Adoptând acest subtitlu, m-am gândit la Apocalipsa lui Ioan ilustrata pe la 1500 de Albrecht Dürer (si nicidecum la volumul de proza scurta al lui Artur Silvestri, care l-a imprumutat mai mult sau mai putin justificat).
    Despre ilustrarea in vreun fel a Apocalipsei este vorba in cele ce urmeaza, cât si despre iluzia stapânirii timpului, „secreta dorinta (a omului) de a se sustrage devenirii implacabile care duce la moarte“ (Mircea Eliade). Societatea de consum este si o societate a spectacolului, spectacol care poate produce eliadesca revenire la mit, sau care se poate constitui intr-un drog existential. Daca inainte vreme aveam in lectura un „timp concentrat“, acum acesta a cazut in desuetudine, iar de stricta actualitate sunt Internetul, jocurile video, filmele. „In societatea de consum, omul este condus spre consumul de produse culturale“. (Dragos Sdrobis).
    Un critic de film (Alin Ludu Dumbrava) enumera succint cele mai dese cauze posibile ale Sfârsitului lumii, reflectate in speta in domeniul sau (insiruind o lista impresionanta de filme; „Hollywood-ul va continua sa distruga lumea cât timp ea va exista…“): cauze naturale interne, cum ar fi eruptii, cutremure, scufundari ale scoartei terestre; cauze externe: meteoriti, asteroizi, comete; zombi, clone, extraterestri, roboti, cât si boli incurabile produse de virusi creati in laborator. Spre deosebire de restul lumii, pentru producatorii in serie de la amintita Padure Sfânta, unde „infloreste o veritabila industrie a sfârsitului“, semne bune Apocalipsa are… Dar cine sa fie oare consumatorii acestor productii hilare? Se pare ca „paradigma sfârsitului“ este totusi „atât de seducatoare, incât trezeste curiozitatea unui public vast“ (Adelina Stefan). Pentru marea majoritate a populatiei, „apocalipsa e un mit care s-a transmis de-a lungul istoriei“, „mai puti o amenintare a fortelor necunoscutului (…a divinitatii) si mai mult un bun comercial cu afinitati mitologice“ (subl. n.). Duma modelul societatii de consum, noi am simplificat/comodificat si Apocalipsa (termenul, putin fortat, apartine autoarei). Cum lumea in care traim este una secularizata, demonizata, dupa acest model am transformat si evenimentele legate de Sfârsitul lumii. Dar, daca este sa folosim o exprimare perifrastica, parafraza dupa o asertiune celebra, Apocalipsa va fi religioasa sau nu va fi defel!