Marta Petreu, Acasa, pe Cîmpia Armaghedonului, Polirom, Iasi, 2011, 328 p.
Nu vad în romanul Martei Petreu o surpriza. Ca toate volumele si genurile în care a scris pâna acum, de la poezie la cartile dedicate lui Cioran, Ionescu sau Sebastian, pe care Polirom le republica fastuos într-o serie de autor pe deplin justificata, debutul autoarei în proza ne reconfirma o scriitoare cu vocatia capodoperei. Aparut în tandem cu integrala poetica din „Apocalipsa dupa Marta“, ce vine sa repuna pe tapet un poet apocaliptic, volumul „Acasa, pe Cîmpia Armaghedonului“ poate fi considerat opera unui prozator post-apocaliptic, fiind scris dupa moartea Mamei, desi trait cu tot sângele si cu toata mânia.
Romanul se axeaza pe Mica si Ticu, nume generice pentru figurile parintilor, pentru Mama si Tatal arhetipal, Tatal nostru chiar, cel din cerurile goale de peste Câmpia Transilvaniei, devenita Câmpia Armaghedonului. În primul rând, cel mai vizibil, apocalipsa tine de peisajul mohorât al toamnei din Ardeal, corelativ obiectiv al singuratatii totale; ca-ntr-un poem în proza, fara virgule si cu strigatul caracteristic: „Am urât pamântul. Am urât noroiul ploaia si colbul. Mi-am urât satul meu prapadit cenusiu tinos cu burta lipita în tina în care din noiembrie pâna-n aprilie dispareau culorile toate si tristetea avea o greutate de plamadeala din pamânt framântat cu frig si cu apa. Noroiul. Plictiseala. Pogoanele de plictiseala pascuta cu dintii. Mâinile mele împletind cipca cenusie a plictiselii. Urâtul de tot si de toate. Oho. Urâtul.“ Cimentat religios în iehovismul tatalui, fiorul armaghedonic e pus în practica de razboaiele din familie, patru la numar: între Ticu si Mica (datorita iubirii neîmpartasite si geloziei nejustificate, avându-i ca rezultat pe cei trei copii, dar în special pe mezina, pe Tabita, care functioneaza ca deplin alter-ego al autoarei), între Ticu si Tabita (sau între martorul celui ce va sa vina si fiica pusa pe citit ajungând sa-si dezvolte un adevarat complex antipatern, pe care un psihanalist jungian l-ar identifica repede si l-ar numi al Electrei), între Mica devenita soacra si Tinu, fiul însurat (avem în acest caz o mama castratoare, sintagma folosita chiar în text), si, peste toate, razboiul august-mânios dintre Mica si Tabita (de la romanele formatoare de gust urban, rupte-n bucati si bagate pe gura cuptorului, la titlurile de proprietate furate de fiica din fata mâniei materne, pusa pe vândut sau ars tot). Si de fiecare data, vorbim de lunga batalie dintre „cele doua armate de pe Campia Armaghedonului“. Pe de alta parte, mereu aceeasi, „Buba ce coace în carne“, ca sa folosesc o metafora tipica Martei Petreu si limbajului folosit, e Niculae Chirica, sau visul înselat al iubirii mamei pentru alt barbat.
Astfel, avem un volum autobiografic în buna masura, cu deschideri înspre un social tipic. Desi nu putem totusi vorbi de roman-fresca, sunt remarcabile anumite fragmente în care sunt aratate cu degetul „câinosenia“ taranului, modul în care fetele nu se marita cu alesul inimii, ci, cum altfel, cu alesul familiei, toata falsitatea relatiilor umane, stupiditatea trasarii destinului în functie de „avut“, si cum sunt uitati copiii plecati la oras, pentru a li se cere din când în când ajutorul, indiferenta si putinatatea dovezilor de iubire mascate în tarie de caracter. În plus, Marta Petreu se încumeta la deconstruirea mitului puritatii rurale, amintindu-si aparitia combinelor si, în general, mecanicizarea agriculturii sub socialism, pe care taranul o saluta, pragmatic, vazând în asta un mijloc de îmblânzire a muncii, nu doar un atentat la traditia câmpeneasca.
Roman optzecist?
Tehnica narativa o pune în centru pe Tabita, fiica nedorita, „copil de razboi, si înca de unul religios“, nascuta ca fruct al razbunarii paterne pe decizia mamei de-a nu se pocai. Mereu în plus, un fel de a cincea roata la caruta familiei, condamnata pe viata la deficit afectiv, naratoarea-personaj încearca si reuseste sa reconstituie memoriile familiei, confectionându-le o haina de roman „textualist“, asa cum îi spune mamei cu putin timp înaintea mortii: „Scriu o carte despre noi. Despre Ticu, despre dumneata. Despre noi“. Într-adevar, n-ai cum sa nu recunosti „patosul pe care îl au povestile traite, nu inventate“, rolul acestora devenind inclusiv – daca nu exclusiv – unul autorevelator. Într-un continuu crescendo, încarcatura biografic-emotionala fierbe la propriu, ca într-un termometru încins, gata sa explodeze.
Cu toate astea, putem vorbi si de gaselnite fictionale, cel putin atunci când sunt imaginate gândurile tatalui dinaintea planificatei si neîntâmplatei nopti a nuntii, cu exact 64 de ani înaintea datei puse dupa ultimul punct al cartii, adica
3 septembrie 2010. Departe de-a fi artificiu sau doar un viciu, faptul ca naratoarea se poate metamorfoza într-o figura neverosimil de omniscienta constituie, cred, un beneficiu de procedura firesc-epica. Mai mult, în afara de reconstituire, textul e propriu-zis o relatare secunda, ba chiar un palimpsest optzecist. Asa se explica si folosirea doar pe jumatate a regionalismelor: pentru ca Tabita nu face decât sa repovesteasca viata familiei, dupa cum i-a fost (re)adusa la cunostinta de catre mama, sora si frate. Daca povestile Micii trebuie sa fi fost într-o mai mare proportie colorate lingvistic, romanul fiicei pastreaza doar o parte din graiul specific. Rezultatul e o „româna de câmpie“ cu neaosisme proaspete, care pentru venetici ar putea parea de un comic involuntar, când ele scriu de fapt un destin colectiv.
Acestui roman acut personal, destinat mai ales autolecturii, bântuit de acuitati fara fisura si perfect mânuit stilistic de la un capat la altul, i s-ar putea imputa poate prea desele reveniri ale sângelui: de ce toti membrii familiei mor însângerati? Îngrosat, închegat pâna la carbonizare, Marta Petreu îsi traseaza cu propria hemoragie textuala harta mortilor, tocmai pentru a sublinia cu cât mai multe rosii linii posibile blestemul sângelui de mama. Pâna la darul, malefic si el, de-a presimti urmatoarea victima, pe mult iubita nepoata Laura: „Când am stiut fara sa stiu. Când am stiut dinainte, fara ca nimeni sa-mi spuna. Una dintre zilele acelea când freamatul mortii cuiva drag ajunge, ca lipaiala unui val pe nisip, si îti linge inima în avans, si-ti atinge în treacat, strain, maruntaiele, care se chircesc ca frunzele cazute, anuntându-te de dinainte ca o nenorocire urmeaza sa vina, ca iar e pe cale sa-ti curga în familie o vadra de sânge.“ Cauza ramâne tot dorinta întoarsa pe dos a Màriei Sucutardean: „Sa n-aveti parte de ce vi-i drag!“. Tot stilistic, însa, vai, cât de trait, de la un punct, blestemul devine refren. Si cu toata binecuvântarea pe care „tati tri“ copiii o primesc într-un final, imprecatiile materne ramân acolo, de nedepasit.
Un veac de apocalipsa. Un veac de psihanaliza. Trei decenii de Marta Petreu
Conceput ca istorie familiala de-aproape un veac, Armaghedonul acasnic al Martei Petreu poarta ceva dintr-“Un veac de singuratate“, la modul vadit chiar. Autoarea se tradeaza la final, când îsi aseamana Cutca natala (pseudotoponim pentru Jucu de Jos) cu satul din romanul márquezian: „Rulam încet pe ulitele scufundate în propria lor tarâna, simtind pe piele ca toata asezarea asteapta, ca Macondo, vântul din urma“. Nu mai punem la socoteala pasajele de realism aproape magic – la un moment dat, în prima parte, apar un urias, un pricolici, ba chiar un solomonar – sau numele repetate (Mica, Ticu, Tica, Tata Bun si Mam’ Batrâna), cu diferenta ca la Márquez onomastica era cea efectiv reluata – pâna la confuzie, din generatie în generatie – pe când la prozatoarea noastra putem vorbi mai degraba de niste marote functional-arhaice folosite si refolosite, daca simtim brusc o nevoie de viu cinism. Daca nu, ramânem în perimetrul îngust al psihanalizei si clasam volumul drept „roman familial“, având ca protagonisti „o mama teribila“ si „un tata cumplit“, cu toate ca registrul înduiosator-infantil apare si el: îi avem acolo, într-un suflet pentru totdeauna ramas copil, pe Tatica si Mamica. Sa mai notam aici un regressus ad uterum cam explicit („As vrea sa intru în somn cum m-as întoarce în mama…“) si modul în care survine relansarea lui Tinu, dupa eliberarea din temnita si de sub existenta tatalui: ca si cum l-ar fi citit pe Jung, paricid simbolic la rândul sau în disputa cu Freud, acesta vrea „sa se reconstruiasca pe sine construindu-si o casa“. Nu cred ca era neaparata nevoie de trimiteri în directia respectiva, paguboasa – dar si facila – pentru ca nu face decât sa expliciteze în plus evidenta, cu rezultatul ca spune totul în loc sa lase loc pentru lector. Însa, cum lasam deja sa se-nteleaga mai sus, romanul e scris în scopuri mai personale, fiind un adevarat manual de vindecare, de purificare, de autocatharsis. Cert e ca prozatoarea cauta si gaseste foarte pertinente chei de (auto)interpretare, a sa proprie si a propriului text; încât impresia finala e ca Marta Petreu îsi duce la bun sfârsit cartea dintr-o nevoie de autoîntelegere. Pe de alta parte, naratoarea se comporta ca un judecator post festum al apocalipsei familiale. Pentru ca, nu-i asa, pentru copii, neîntelegerile dintre parinti sunt sfârsitul lumii. La fel, pentru adultii pusi fata în fata cu moartea reazemului matern, cel dintâi si cel de urma, un potop imediat urmator decesului Mamei, cum real a fost cel din vara lui 2010, închide universul personal în acelasi fior apocaliptic.
Volumul poate foarte bine servi si ca resort comprehensiv al poeziei Martei Petreu, fara sa cadem într-un biografism facil însa. Dar exista cel putin trei locuri în roman ce ne permit sa trasam cauzele, motivele tragismului din poeme. De pilda, „Scara lui Iacob“, ultimul volum poetic al autoarei (cu versul definitoriu „Scara care duce la cer pentru mine coboara“), poate fi corelat unui vis infantil iterat o viata întreaga si reprodus în roman: „am visat (…) ca ma cataram, greu, pe o scara de scânduri putrede, patate de licheni galbeni asa cum era si gardul nostru la drum, ca era noapte si mi-era frica sa ma uit în jos, ameteam, iar scara de leaturi subrede s-a rupt si eu m-am prabusit, rostogolindu-ma îndelung din înaltime spre haul al carui fund nu îl puteam vedea si pe care nu l-am atins, pentru ca m-am trezit.“ Apoi, am putea vedea masochismul auctorial tipic Martei Petreu ca pe un avatar sau corolar pentru martirajul iehovist al tatalui batut de Securitate si al fratelui condamnat la cinci ani de închisoare, pe motiv de nonrecrutare: „Cu cât erai mai prigonit, cu atâta adunai mai multe puncte pentru mântuire, nadajduiau fratii si surorile. Caci ai suferit pentru Iehova“. Pe de alta parte, orgoliul egolatru: „Ce ar putea sa îmi faca azi cineva, dupa ce pe mine n-a reusit sa ma doboare Ticu împreuna cu Iehova al lui cu tot? (…) Sa fim seriosi!“
„Acasa, pe Câmpia Armaghedonului“ nu doar un roman excelent al Martei Petreu, nu doar un roman al anului, nu doar un roman al generatiei reprezentate sau nu, ci un roman de prim raft al întregii noastre literaturi.