Stefan Baghiu, Spre Sud, la Laceni, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 64 pag.
Debutul lui Stefan Baghiu te loveste în valuri ca „beat“-urile în crescendo: dinamica lirica – pauza de analiza – lirica tonica – pauza de reflectie. Volumul este structurat în trei parti: doua emisfere cerebrale („Asa se danseaza acum“, „Noptile“) dezechilibrate chimic si ritmic de un râu afectiv („Unde Petra“). Gasesc minunat faptul ca este exploatat underground-ul actual. Cred ca filiatia din spatele coloanei tematice a poemelor nu trece prin Andrei Ruse, ci mai degraba prin Ovidiu Verdes sau Alexandru si Mihail Vakulovski. Sa cautam în ritmicitatea monotona a petrecerilor electrizante (rave, goa, dub etc.) material pentru lirizare functioneaza ca si cum Ezra Pound ar fi supus prelucrarii poetice peisaje si situatii beat sau hippie.
Portret brut
Prima secventa a cartii („Asa se danseaza acum“) îl pune pe Stefan Baghiu în doua ipostaze. Mai întâi, este cartograf al spatiilor generatiei sale deschise spre o alternativa. Apoi, devine portretist de grup, care substituie ironiei sau sarcasmului (se resimt, totusi, si ele pe parcursul volumului) nevoia de a scrie, de a reimagina si de a reflecta, cu toate ca nu-si asuma apartenenta la vreun tip de subcultura: „Vad spectacolul imens pe care îl pregatisem, unde mi-am ratat intrarea“ (p. 9). Cu aceasta forma de distanta implicata paseste în lumea petrecerilor rave dominate de extasy, prafuri si LSD. Grupajele de versuri, spuneam, lovesc în valuri.
Poemul „Spre Sud, la Laceni“ trece de la agitatia unui spatiu proaspat descoperit: „Am ascultat padurea electro (…)/ Acolo s-a prizat de se-nfiorau/ studentii Erasmus slabanogi“ (p. 11) la pauza de analiza: „Abia atunci totul revine la normal,/ când trec prin fata ochilor mei (…)/ tot felul de anunturi întâmplatoare,/ care ma calmeaza,/ «da, asta e lumea cu care m-am obisnuit»“ (p. 12). În poemul „Ceva din chimie“ sunt analizate toate posibilitatile de distractie directionate chimic: „cred în viziunile katana în exces“; „Atunci vom pune cu adevarat în scena/ pierderea luciditatii, resuscitarile amabile“ (p. 13). Textul trece dupa aceea la observatia linistita, ca o nota de subsol, ca un cuantum al posibilitatilor extatice explorate pâna atunci: „Cautând frumusete, «dragoste si futai»/ sub luminile metropolei si între adolescentii care nu/ faceau altceva decât sa se plimbe,/ fiecare cu siguranta lui tânara si fireasca/ la intrarea în mall“ (p. 14). Din nou: portret brut de generatie tânara, relevat de „dragoste coplesita de vârsta/ si de lipsa ei de eleganta./ Dragostea ca în filme, cu reguli de miscare stricte si cadre largi“ (p. 16).
Schema anterioara este condusa într-o reflectie impusa de devierile aceleiasi vârste: „Am, totusi, o ultima întrebare,/ ceva din chimie/ care ar putea sa rezolve, cum/ toata fericirea asta/ a venit odata si apoi a ramas acolo/ si nu mi-o mai amintesc“ (p. 18). În poemul „Asa se danseaza acum“, Baghiu încadreaza alt portret de grup agitat într-o reflectie-rama – polaroidul –, care geometrizeaza aluziv forfota similara cu cea dintr-o tabara: „Da, e adevarat, ni s-a spus ca totul se va schimba,/ ca vor veni turisti care sa umple terasele de la Retro, ca toata lumea va râde în telegondola/ facând cu mâna baietilor“ (p. 25). Mi s-a parut extrem de interesanta pozitia de pe care face asta: se transpune în Philip Zimbardo. Priveste autoritar, supravegheaza nivelurile impulsive: „Ai crede atunci ca ai de a face de fapt/ cu un mic experiment social, un fel de teatru/ regizat de Zimbardo care se agita/ ca nu cumva sa-i moara vreun actor“ (p. 26). Un text unde referintele stau marturie pentru aplecarea lui Stefan Baghiu spre experiment calculat, controlat regizoral de la o limita reflexiva (aici intervine lirizarea) care încetineste dinamica (unei petreceri, de pilda). De altfel, lentoarea va mai interveni în textele sale. În prima parte a volumului mi se pare ca efectul scontat vine mereu din liricizarea folosita ca o frâna care dilata observatia si perceptia dinamicii din jurul sau. Retinem, pâna acum, poetizarea observatiei.
Mecanica fina
A doua sectiune a volumului („Unde Petra“) prezinta tot impulsurile, dar de data aceasta personalizate, ba chiar cu adresa. Diluarea lor este halucinanta. Baghiu este tot în pozitie de observator. Scrie, totusi, poezie în care creeaza imagini sexuate precis (partea anterioara oferea doar clisee ale sexualizarii). Iese la iveala din nou nevoia de a controla realitatea ca pe un scenariu psihic (sau psihotic). Filmele (tripurile) lui Stefan Baghiu sunt unice si insolite ca experientele chimice care le-au motivat. Senzatiile nu îi mai sunt sintetizate de chimia reala, ci de „chimia“ afectiva. Iata cum aratau imaginile marcate de detasarea observatorului din prima parte a volumului, în poemul „Pâna acum“: „Lumina/ va face regie pe pielea ta/ si oricine ar privi ar putea spune/ ca asta e cel mai apropiat lucru de arta/ pe care l-a putut vedea pâna atunci“ (p. 21). Mai încolo, în poemul „Adunate, zilele noastre nu fac doi bani“, Baghiu începe sa se implice: „Filmul nostru inexistent si ostentativ,/ o palida impresie despre lume,/ un colt neimportant de umanitate/ în lentoarea ss.m.t bizara a omenirii. Nu contam, Petra,/ si asta ma supara cel mai tare (…)“ (p. 43). Sau, o prezenta poetica care merge pe urmele lui Emil Brumaru în poemul „Aia a fost doar o viziune de-a ta“: „Daca te-am masturbat si tremurai în spatiul meu marunt, nu ai fost oare de o frumusete nemaivazuta?“ (p. 39). Din nou, lirica se bazeaza pe reflectie, pe un stop-cadru. Imaginile sunt grupate de ochiul regizoral. În efect, perceptia cititorului este dilatata, aprofundata.
Nici ultima parte a volumului – „Noptile“ – nu se lasa mai prejos, desi contine un singur poem cu titlul „Noptile (înaltimi impresionante) pentru Fjögur píanó“. Din nou, un text care începe cu niste referinte care confirma aplecarea autorului spre cinematografie, poate spre putere de control. Si ca sa faca asta trebuie sa intre „într-un alt film“, cum s-ar exprima o parte din generatie. Exista si aici aceste aluzii lingvistice structurate într-o tautologie: „Unii au filmat (într-un film!) (…)“ (p. 51). Când este, în sfârsit, aproape singur cu gândurile sale chimizate, Baghiu face sinteza imaginarului prelucrat, îsi lasa mintea si lirica sa se explice, devine autosuficient, nu mai întretine raporturi cu underground-ul sau cu feminitatea, se comporta ca într-o experienta LSD: „deasupra râului/ pe care-l privesc si halucinez tâmpit,/ ma stric si ma stric si ma fac din nou, (…)/ sub o reclama cu proiectul «24 de expresii ale solitudinii»/ si un baiat cu flashuri înspaimântatoare, palid,/ holbându-se la terase îndepartate unde Petra/ s-a dezbracat, proasta,/ când se apropia rasaritul în Scheveningen,/ în timelaps-ul ssictunui aparat foto (…)“ (p. 54).
Ultimul poem din volumul „Spre Sud, la Laceni“ este pur autoreferential. Stefan Baghiu se joaca cu elemente anterioare (flashuri, Unde Petra, Scheveningen s.a.) si îsi da pe fata tehnica: „timelaps-ul unui aparat foto“. Lovitura finala vine din elucidarea sintezei dintre imaginarul preluat din experientele de sorginte occidentala – underground (vizibile pe tot parcursul volumului) si varianta lor personalizata, subiectivata, oferita pentru dilatarea perceptiei, poate chiar… românizata: „Am înnoptat aiurea, am contemplat, desi e mult spus,/ la conexiunile unei lumi deja virtuale,/ se pierde ceva în LENTOAREA asta – careia multi din media/ i-au spus «era vitezei »,/ m-am simtit marunt si patetic/ – acolo erau filmate organisme sintetice –/ si s-a spus, în trecere, ca vom evolua atât de mult/ încât orice va fi perfect accesibil“ (p. 57).
Lirica lui Stefan Baghiu este mecanica fina, de ceasornicar obsedat sa gaseasca o tonalitate perfecta între trecerea de la tic! la tac!, de la grup la sine, de la observatie la reflectie. Aparent, face din poezie un bun liant. Cele doua emisfere cerebrale si santul central sunt suprasolicitate de imagini din doua feluri de chimie. Textul le linisteste, le modifica formele, dimensiunile, constitutia printr-o imagine-focus. Rar cineva lucreaza atât de ordonat, si totusi diversificat, cu punct-contrapunct. Debutantul Baghiu acopera referinte interesante si recurge la tehnici solicitante, chiar daca poemele sale se bazeaza pe observatie. Buna alegere. Cred, totusi, ca scriitorul nu poate sa compuna poezie comprimata, scurta. Ne inunda de imagini. De fapt, textele sale cele mai slabe sunt în acelasi timp scurte. Poetul nu are timp sa se desfasoare când respinge conformismul purtând manusi. Arta constructiei migaloase domina arta cuvântului.