Adrian Buz, 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 362 p.
„Dacă acest roman autobiografic mai păstrează vreo legătură cu realitatea, cu atât mai bine, cam asta e ideea. Dacă nu mai păstrează, se cheamă că autorul e un mincinos neruşinat – ceea ce, în cele din urmă, ar putea trece drept un compliment – şi a comis o ficţiune“. Citatul este unul dintre motto-urile la care Adrian Buz a renunţat, împreună cu o introducere, la publicarea romanului 1989. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, formulările au o pondere însemnată. Este un fragment al jocului de identităţi şi voci auctoriale. Tocmai aici are loc negocierea romanului între adolescentul Adrian Buz, viitorul narator, aflat în pragul majoratului, şi cvadragenarul Adrian Buz, scriitorul. Întâlnirea are loc în data de 15 septembrie 1988, „anul de graţie“, în curtea şcolii, înainte de festivitatea, în stil socialist, de închidere a cursurilor liceale. Varianta de tipar nu îi regăseşte însă pe cei doi în curtea liceului, ci îl surprinde pe „actualul“ Adrian Buz comunicându-i alter-egoului său adolescentin neajunsurile, limitările, activităţile şi pasiunile Omului Nou. Este un dialog cuprins într-o buclă atemporală, dintre un personaj al fotografiei comuniste, motiv al scrierii autobiografice, şi posesorul ei.
Repartizat la cazarma din Haţeg pentru că nu dăduse la facultate, tânărul socialist se va confrunta timp de un an şi patru luni cu viaţa de răcan dedicat Partidului Comunist, înfruntând greutăţile armatei în numele patriei. Scris după douăzeci şi cinci de ani de la anul lui Dumnezeu 1989, romanul îşi permite tratarea subiectului cu o subtilă ironie, astfel încât hainele intrate la apă, executarea antrenamentului în papuci, ocara primită de la soldaţii mai vechi devin pure amintiri cu iz comunist. Înjurăturile la adresa lui Ceauşescu – acum fără nicio temere de a fi ridicat de vreun securist – sunt secvenţe de amuzament. Totuşi, efectul umoristic nu înlătură nici pe departe realităţile trăite pe propria-i piele.
Romanul vizează cele două etape – comunistă şi postcomunistă – cu şi fără gustul libertăţii. Scindarea lui se petrece în 1989, însă Revoluţia îl găseşte pe junele narator pe patul de spital, din cauza unui banal accident. Presiunea, lipsa informaţiei, veştile că Timişoara se revoltă, că securiştii ciuruiesc români nevinovaţi care îşi cer drepturile, neputinţa de a fi liber sunt doar câteva dintre frustrările răcanului blocat timp de un an şi patru luni în hainele prea strâmte ale armatei.
Masca Omului Nou
Cu un moş Gerilă comunist, culoarea locală este semnalată din abundenţă: două ore de televiziune în care se manipulează vizual şi auditiv Omul Nou, interdicţia de a socializa cu vecinii de peste graniţă, mâncare pe cartelă… deci „pur şi simplu nu se mai găseşte nimic de mâncare în magazine, sistemul subteran de relaţii şi pile abia dacă mai funcţionează“ (p. 120). Romanul mizează pe ironia la adresa regimului socialist şi trebuie privit ca o laudatio adusã inventivităţii poporului român de a-şi trăi puţina libertate şi de a îndulci amarul unui prezent urmat de „viitorul“ care „nu putea să fie altceva decât umbra mai obosită, mai uzată şi mai înfricoşată a prezentului“ (p.120). Nu de multe ori, naratorul povesteşte despre beţiile din timpul practicii socialiste efectuate în cadrul Fabricii de Bere sau de cele de la umbra vreunui prun, de pachetele de contrabandă Bulgarian Tabacco, bune de obţinut permisii, sau de lungile concedii prin spitalele armatei pentru a scăpa de rutina militară.
Totuşi, Cel Mai Iubit Fiu al Poporului are grijă să-şi educe turma. Proiectul de concepere a „omului nou“ de către Partidul Comunist Român, un soi de „Dumnezeu“ terestru, un martir care ascunde în urechea sa o şleahtă de turnători sau, în limbajul postdecembrist, „informatori“, „colaboratori externi“, trebuie dus spre finalizare. Armele Securităţii au fost, până în 1989, torturarea psihică a turmei obediente, ameninţarea şi destabilizarea oricărei urme de încredere, aşadar dereglarea aparatului uman. Cantitatea de săpun alocată fiecărui cetăţean „per an“ nu făcea faţă sudorii lui. Excentricul tovarăş Bicu este un caz aparte. El face haz de necaz, declarând război Securităţii, însă ajunge să fie ameninţat şi sancţionat. Orice elev prost educat este „reeducat“.
Destabilizarea şi turnătoria silită sunt omniprezente. În cazarmă, câţiva soldaţi, printre care şi naratorul, sunt supuşi interogatoriului. Un coleg are un unchi în America. Faptul că a primit o pereche de blugi Levi’s dovedeşte că ţine legătura cu el. Interogatoriul ia forma unui discurs despre datorie, o tortură minimă în care se reaminteşte statutul de inferioritate al interogatului. Sudoare, frustrare şi câteva coşmaruri produse de neputinţa destăinuirii în faţa familiei. De ce toată nebunia asta? Pentru că „autorităţile comuniste NU sunt de acord să laşi să se înţeleagă că în România se trăieşte mai prost ca în alte ţări, fie ele tot comuniste“ (p. 75). Mutat mai aproape de casă, la Deveselu, cel ce semnează acest volum are parte de acelaşi tratament de proaspăt răcan, chinuit cu flotări, cu mâncare confiscată şi injurii. Procesul de transformare în bărbaţi puternici şi demni de a servi partidul se continuă în duşurile pline de igrasie şi de ţevi sparte.
Decembrie 1989 îl găseşte pe scriitor în spital. Dincolo de zid, nebunia se declanşează. Timişoara face primul pas spre eliberarea de sub jugul comunist, discursul agramatului Ceauşescu stârneşte celor peste 10.000 de oameni adunaţi în Piaţa Palatului furie şi dezgust. Tensiunea creşte. În seara de 21 decembrie începe masacrul condus de generalul Milea sub comanda lui Ceauşescu: „<…> în această bătălie cruntă moartea prin împuşcare e cea mai blândă – în staţiile de metrou au loc scene de tortură, în câteva rânduri vehiculele blindate au intrat în mulţime strivind oameni, se produc înjunghieri, se fac arestări, iar cei ridicaţi sunt bătuţi cu o ferocitate care a întreţinut faima sinistră a aparatului opresiv în toţi aceşti ani de dictatură“ (p. 215). În schimb, „prostimea“ se arată şi mai învolburată, se vrea capul lui Ceauşescu. Sinuciderea generalului Milea zguduie mulţimea însetată de libertate, dar nu echivalează cu masacrul făcut de securişti.
Libertate!
Arestarea lui Ceauşescu lângă Târgovişte împreună cu „Ceauşeasca, savanta analfabetă“ (p. 225) a oferit românilor dezrobirea nu doar de apelativul „tovarăşi“, ci şi accesul la informaţie şi hrană; „de acum înainte, televizorul devine lumea noastră“ (p. 224), iar „comerţul capitalist înfloreşte cu o viteză de bun augur“ (p. 283). Via Satelit, Sky Channel, Satelite Hour, emisiunile şi filmele americane devin noile preocupări de timp liber, vitrinele magazinelor încep să se umple şi se aduce îmbrăcăminte de peste graniţă. Alegerile prezidenţiale şi parlamentare din data de 20 mai 1990 stârnesc nebunie între cetăţenii conştienţi că în mâna lor se află viitorul. Acum ei decid. Ziua votului îl va surprinde pe narator în armată, însă această idee este inadmisibilă. Procesul de mituire a caporalului pentru obţinerea unei permisii într-un spital militar din Craiova a rămas acelaşi, iar acum produsele necesare eliberării sunt la îndemână. Pe scena mediatizării au intrat actorul Ion Caramitru şi poeţii Mircea Diaconescu şi Ana Blandiana. Televizorul devine mesagerul către cel mai important actant al pieţei politice: poporul român, eliberat de jugul socialist. Se speculează câştigarea scaunului prezidenţial de către Ion Iliescu. Oamenii poartă dispute, se contrazic şi îşi dezbat soarta. Lipsiţi de experienţa libertăţii, se lasă conduşi de puterea politică ce doreşte ispitirea lor cu oferte avantajoase de protecţie şi asigurare a unui trai decent.
În armată, răcanii numără lunile până la marea libertate. De data aceasta,
poarta îi va trece spre o altă lume. Până
atunci, naratorul a avut norocul de a-şi petrece mare parte din armată pe patul spitalelor sau la posturi ferite de programul militar. Condiţiile au rămas aceleaşi: patul e o uşă de toaletă, învelit cu pături, iar uniformele se compun tot din cârpeli, dar există puterea de a visa. Românii şi-au primit înapoi libertatea, speranţa şi puterea de a visa spre viitor: „Bine că nu mai e Ceauşescu. E altceva. Şi noi urcăm, cărând în spinare viitorul. Şi trecutul, dar acum mai mult viitorul“ (p. 362).
1989 e un roman al teoriei şi al practicii, pentru că neajunsurile comuniste, azi clişeizate de orice român nemulţumit de regimul de atunci, sunt aplicate şi descrise cu amănuntul, cu abaterile de la regulă, necesare to have fun! Anul lui Dumnezeu 1989, an de răscruce, este momentul de declin psihologic al poporului român, săturat să trăiască în lesa ceauşistă care îl sugrumă până la epuizare şi înfometare. Cortina după care cititorul se ascunde iluzionându-se cu ficţiuni se izbeşte de pardoseala scenei unde se joacă teatrul ieftin socialist, în regia lui Pingelică-Ceaşcă-Piticul.