Dar sa revenim la sfârsitul Primului Razboi Mondial, la criza din interbelic, la Al Doilea Razboi Mondial, înca si mai dezastruos. Sa ne gândim numai la ce au reusit sa faca democratiile burgheze – societati atât de civilizate încât si-au exterminat soldatii-cetateni în apoteoza tehnicii triumfatoare, încât si-au nimicit generatii întregi de tineri în furtunile de otel atât de bine descrise de Ernst Jünger, obligându-si în masa cetatenii (lucratorul în totalitatea sa – Der Arbeiter, tot dupa Ernst Jünger) la militarizarea ca forma (Gestalt). În epoca, nazismul si comunismul ortodox nu numai ca erau în concurenta directa, dar aveau si ele, fiecare în parte, concurentii sai: atât national-bolsevicii germani, stânga ultra-radicala germana si italiana, cât si disidentii PCF, care imaginau înca o reînnoire a sindicalismului revolutionar…
Bref: pe fondul prabusirii regimurilor burgheze, pe fondul enormei mutatii societale aflate în relatie cu efectele socio-psihologice nemaiauzite si nemaiîntâmplate generate de productia industriala de masa (un exemplu perfect al unei fiinte-pentru-moarte-accelerata!), toata lumea dorea, fiecare în felul sau, o lume mai buna – eterna si insondabila enigma a sufletului omenesc – chiar cu pretul unor sacrificii umane în masa. În deriva istoriei, pe fondul schimbarii funeste a unui ciclu istoric, oamenii cred ca dumnezeul fericirii terestre e o prezenta imediata si ca, la încheierea socotelilor, va sti sa-i recunoasca pe ai sai! Nu e deloc o ratacire a spiritului ceea ce zic, orice ar spune diversi ignoranti gata mereu sa invoce anacronismul permanent, propriu postmodernismului, adica insii care nu gândesc lumea decât în câmpul unui prezent etern, fara trecut – si deci fara un viitor diferit (a-topic)… Pentru aceia care au trecut mai bine de patru ani prin masacre pe toate fronturile, dupa terminarea Primului Razboi Mondial – un conflict totalmente industrial –, a dori cu ardoare sfârsitul macelului nu însemna nici pe departe un vraf de iluzii sordide.
Însa, a dori fericirea prin declansarea unei violente apocaliptice duce la rezultate-surpriza pentru promotorii acestei actiuni. Nazismul, de pilda, a sucombat din pricina conceptiei sale totalmente metafizice asupra razboiului, care ilustra pâna la caricatura încapatânarea facuta din supunere si vanitate, proprie germanilor, pe care Kant o denuntase deja în „Antropologia“ sa. Comunismul, la rândul sau, a sucombat fiindca a dat nastere, în epoca hipertehnologizarii, unor grupuri socio-economice care nu mai credeau în idealurile sale si care cunosteau – sau intuiau – viciile sale programatice, preferând – în locul unei renegocieri si reactualizari globale a sistemului pentru a-l ajuta sa faca fata noilor provocari tehnostiintifice din lume – trecerea la capitalism prin lovituri de stat pacifice (cu exceptia României) si furtul masiv din proprietatea publica pe post de capital de pornire pentru o buna parte a noii elite.
Se prea poate ca o asemenea aducere la zi sa fie dovedita imposibila, în lumina noilor tipuri de a gândi lumea, patrunse în Est cu mult înainte de prabusirea comunismului aici (vorbesc de reviste, jeansi, pop-rock si tigarete americane – pe scurt, de „visul american“)! Iata însa, dupa parerea mea, analiza elementara ce se poate face acestei turnante din istoria noastra hipermoderna, acestui „Scurt secol XX“ – pentru a relua formula lui Hobsbawm. Astazi, întrebarea se pune în felul urmator: de ce sa analizam perioada comunista în termeni de razbunare si proceduri avocatesti? De ce sa pui în miscare un discurs anticomunist atâta vreme cât regimul în sine a disparut, dar cât cadrele care-l serveau ieri cu supunere reprezinta astazi vechile-noile elite (ciocoii noi) în economie si în politica?
Care sa fie, asadar, functia acestui discurs, a acestor institutii care se comporta ca niste Don Quijoti luptând contra morilor de vânt – de vreme ce sistemul în sine nu mai exista? Mai precis spus: ce ascund aceste discursuri incendiare sub abundenta acestui verbiaj repetitiv pâna la obscenitate? (Cf. în România, textele cvasi-suprarealiste ale dlui Tismaneanu si ale lacheului sau, dl Mihaies, care cheama la cruciada împotriva comunismului!) Pentru a fi însa mai precis decât atât, voi formula astfel chestiunea: care sunt urgentele prezentului pe care acest anticomunism spectacular le oblitereaza, în vreme ce mult mai bine ar fi fost sa le priveasca în genealogia lor, pentru a întelege mai adecvat mersul lucrurilor si al posibilitatilor?
Care sunt, de fapt, sfâsietoarele probleme ale contemporanilor nostri, ale oamenilor politici, ale managerilor de companii sau ale sindicalistilor? Ce se dezbate la întrunirea G 20? Ce, în afara sportul-spectacol, ocupa undele radio si canalele TV, jurnalele si revistele serioase? Sa fie oare ciuma comunista? Parca nu! Obsesia prezentului, si ea dureaza de ceva vreme, este reducerea nivelului de trai al salariatilor si al pensionarilor, din pricina crizei economice, la nivelul întregii lumi occidentale, si situatia din Orientul Mijlociu. Or, din câte stiu, criza n-au adus-o comunistii si nu ei sunt responsabili de butoiul cu pulbere din Orientul Mijlociu.
Ba din contra: cu participarea elitelor comunismului real, caderea prin implozie a sistemului comunist tardiv a adus o gura de oxigen capitalismului: piete de desfacere, delocalizari, avantaje fiscale enorme, o mâna de lucru calificata si ieftina, atât la fata locului cât si mobilizabila prin emigratie, o dezvoltare a politicii de credite sub umbrela unor legi mai putin constrângatoare decât în Occident etc. Vreme de optsprezece ani, Europa de Est si apoi China au permis economiei occidentale sa lupte împotriva scaderii profiturilor instituind – prin alibiul integrarii în UE – un control al oamenilor si al institutiilor la fel de restrictiv ca acela instaurat de URSS în perioada stalinista.
Pentru unii analisti, chiar unii „necontaminati“ de idei comuniste, normele impuse de Bruxelles, fie ca sunt de natura economica, pedagogica, culturala în genere, sau tinând de cercetarea stiintifica (mai ales în domeniul umanist) sunt nu numai la fel de restrictive, ci mai mult decât atât: stupide si arogante, ignorând cu totul specificul local, asa cum nici macar directivele de odinioara ale Biroului Politic al PCUS (1) nu reusisera sa fie.
Si daca despre comunismul european real, acela dezvoltat în mai multe faze – de multe ori contradictorii – între 1948 si 1989, în aria de influenta a URSS (si între 1917 si 1991 în URSS) nu se mai poate vorbi decât în cartile de analiza istorica, de ce atâtea vânatori de vrajitoare pornite împotriva unui dusman imaginar?(2) Împotriva cui si a ce se ridica, de fapt, europenii de astazi? Pai împotriva FMI, a BCE si a aviditatii bancilor private, a cinismului multinationalelor, a contradictiilor dlui Trichet si a clovneriilor dlui Barroso (3), a discursurilor arogante si jignitoare ale madamei din fruntea Cancelariei germane (singura, dintre conducatorii Europei Occidentale, care si-a facut studiile la o foarte buna scoala de partid din Germania de Est! De aceea stie dumneaei sa le vorbeasca oamenilor cu acel inefabil umor practicat si de Honecker!).
Sa spunem lucrurilor pe nume: anticomunismul din ziua de azi are doua functii esentiale. Prima, pe care am anuntat-o deja în prima parte a acestui articol, este trimiterea în uitare a realitatii istorice interbelice si – analizata pe larg în cele doua lucrari mentionate mai sus, în nota (2) – crearea unei atmosfere de suspiciune menite sa împiedice orice reflectie aprofundata asupra optiunilor comuniste din timpul crizei prelungite a scurtului secol XX, în intervalul dintre august 1914 si capitularea Japoniei din august 1945. O analiza a acestor optiuni ar putea sa releve ca au existat si lucruri pozitive în faza comunista a Europei, care ar putea fi înca ameliorate, modificate sau transformate, pastrându-se spiritul initial de pacificare a raporturilor economice. Tocmai aceasta e si ideea excelentului eseu al lui Alexandru Polgár, din „Genealogii ale postcomunismului“ (op. cit., pp. 29-48).
Institutele pentru memoria crimelor comunismului detin aceasta functie esentiala: de a dirija perspectiva asupra mortilor, asupra crimelor comunismului, trecând sub tacere pe de o parte pierderile cauzate de o reala lupta de clasa – care nu va putea fi niciodata redusa la discursurile sforaitoare ale seminarelor universitare si care a fost dintotdeauna teatrul unor conflicte acerbe –, si last but not least, obliterând crimele capitalismului, foarte numeroase si comise de-a lungul unor secole întregi, începând cu exterminarea amerindienilor si cu comertul sclavilor (sub binecuvântarea Bisericii Catolice, apostolice si romane, si a surorilor sale adversare, bisericile reformate!) si terminând, pentru moment, cu câmpurile de lupta din Afganistan si din Gaza.
Dar asta nu e tot…
Anticomunismul care înfloreste în mediile universitare, printre intelectuali de toate conditiile, în presa si în cea mai mare parte a clasei politice, va fi liantul unei noi clase de paraziti ai statului, delegati sa mentina un fel de control ideologic asupra structurilor si a institutiilor însarcinate cu asigurarea propagandei verdictelor oficiale, politic si istoric corecte. Si, cu aceasta ocazie, reducerea la tacere a oricarei disidente, oricât de moderate.
A recunoaste, fara cosmetizari, instalarea mai mult sau mai putin violenta a comunismului în istorie e un fapt legitim, însa trebuie gândit în contextul hiperviolent al Primului Razboi Mondial, pe fondul ravagiilor crizei economice din anii 1930 si al apocalipsei celui de-Al Doilea Razboi Mondial. A eluda acest tip de încadrare înseamna sa cosmetizezi istoria, adica sa obscurizezi factorul politic de dragul unor consideratii moraliste de doi bani.
Or, tocmai: anticomunismul este aceasta operatiune de machiaj, al carei singur scop ramâne, la urma urmelor, exonerarea elitelor conducatoare interbelice de responsabilitatea lor covârsitoare în instalarea fascismului si a nazismului. Fiindca, slava Domnului, nu maimutarelile unor Patapievici, Mihaies, Liiceanu sau, mai rau, vicleniile dlui Tismaneanu (care ar trebui sa-si mai puna memoria la teasc si sa afle, din experienta familiala, ce a însemnat fascismul si nazismul în Europa Orientala), nu sforariile lor ridicole, nici ale tinerilor lachei ai domniilor lor, avizi de promovare si folositi pentru treburi murdare, ne vor face sa uitam acele vremuri apocaliptice…
Toata lumea stie ca revolutiile, de orice fel ar fi fost ele, burgheze întâi, comuniste apoi si, mai recent, nationaliste trag dupa ele un sir de crime si grozavii. Însa niciodata, dar niciodata, lamentatia, si mai ales aia interesata, nu s-a intersectat cu travaliul gândirii autentice. Dimpotriva, lamentatia a servit dintotdeauna prioritatile puternicilor zilei. Din câte stiu, a se afla în slujba puterii n-a fost niciodata o sarcina a gândirii, ci a politiei (Platon la Siracuza si Heidegger la Freiburg au trait aceasta cruda experienta). Fiindca a gândi înseamna strict a enunta, fara vreo alta ratiune practica imediata decât cea a enuntarii propriu-zise, ceva ce puterea nu vrea niciodata sa auda: adevarul.
Bucuresti, iunie 2010
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Vezi în legatura cu acest subiect ravagiile pedagogice si culturale produse de organizarea învatamântului universitar dupa modelul acordurilor de la Bologna. Singurul rezultat tangibil al acestui sistem este intensificarea turismului universitar – care n-are nimic în comun cu calatoriile initiatice din perioada vârstei de aur a universitatilor catolice medievale.(2) Vezi cele doua volume de fond, care trateaza cazul României, dar sunt valabile si pentru situatia altor state din bazinul sovietic, „Genealogii ale postcomunismului“, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2009 si „Iluzia anticomunismului“, Editura Cartier, Chisinau, 2008.
(3) Sa nu mai vorbim de acest Pinocchio pus în functia de presedinte al UE si de asa-zisa ministresa a Afacerilor Externe, de a carei reala existenta se îndoim cu totii… Sa nu mai amintim nici de masa functionarilor – pe cât de inconsistenti pe atât de gras remunerati. E suficient sa le iei seama celor care reprezinta UE în România si sa observi cum functioneaza delegatia lor pentru a conchide absurditatea si nulitatea perfecta a acestor birocrati si a întregii afaceri.