Aniversarea unei catastrofe

Anul viitor se vor implini 100 de ani de la aparitia romanului „O tragedie cereasca. Poveste astronomica“, apartinându-i pionierului in materie de SF românesc Victor Anestin (1875-1918). Este vorba de un roman catastrofic. Anestin imagina – pe urmele lui Flammarion din „La fin du monde“ (1893) – sfârsitul Pamântului in anul 3000, in urma intrarii unui „soare stins“ (numit Satan) in sistemul solar: „In 24 de ore nu mai ramasese fiinta vie pe Pamânt. Nu mai avea cine sa mai auza mugetul marii, traznetele ce se succedau fara intrerupere, nu mai era cine sa vaza potopul de ploaie ce cadea din cer cu nemiluita. Omenirea nu mai suferea, deoarece nu mai exista“.
Desi cu un subiect atât de trist, „O tragedie cereasca“ e mai curând un roman vesel. Anestin era, cum se zice, un om de bine, un inimos popularizator al stiintei in gazete si brosuri pe care le umplea luptând cu saracia – dar, totusi, un autodidact. Or, nimic nu expune mai atroce riscului de ridicol decât science-fiction-ul, mai ales acela care pretinde ca ar citi viitorul.
Si cum extrapoleaza Anestin? In anul sau 3000 traiesc 2 miliarde de oameni. Regatul României s-a transformat in Imparatia Româna. Oamenii au invatat sa utilizeze „puterea intraatomica“ (descoperita, cu ajutor din partea patriotului autor, de catre un fizician român): „pentru mijloacele lor de locomotiune, nu intrebuinteaza decât aceasta putere, caci sunt stapâni sa dezintegreze atomii mai iute sau mai incet, dupa cum au nevoie“. La un moment dat este descris un astfel de mijloc de locomotiune, un tren inaintând intr-un mers „nebun“, „zburând (…) fara sa-i pese“. Ei bine, acest tren din anul 3000, folosind din plin puterea intraatomica, face de la Chitila la Ploiesti… „vreo 35 de minute“. Pentru ca, de fapt, functioneaza tot ca locomotiva cu aburi cu care era obisnuit Anestin („Mecanicul (…) din când in când (…) tipa lui Arges câte un ordin, in special sa aiba grija de foc“).
Cu totul deficitar la Anestin este simtul evolutiei unui sistem odata cu perturbarea relatiilor din interiorul sau – prin inventii sau prin simpla dinamica sociala, economica s.a.m.d.. (Simtul elastic al autorului este la fel de catastrofal si in materie de civilizatii extraterestre. Pe planeta Venus, locuita si ea in „O tragedie cereasca“, un reporter venusian primeste pentru un articol publicat in ziarul venusian „Lumina“ „o gratificatie de o mie de lei“.)
Tot ce poate Anestin in privinta relatiilor de productie e sa le mute cu o mie de ani in viitor, la fel cum ar deplasa o damigeana. Bunaoara, dupa ce se afla de impactul iminent al Pamântului cu Satan, omul de stiinta Radu Arges lipeste afise prin Bucuresti „prin care se anunta ca in seara aceea se va tine o sedinta publica, la Ateneu“; evident, multimea se prezinta la Ateneu in anul 3000 dupa moda secolului XX, cu palarii si bastoane. Si interactiunea mediatica, si moda au ramas in extrapolarea lui Anestin la nivelul pe care il cunostea autorul: ca doar ce se poate inventa peste palarie, afise sau Ateneu in o mie de ani?