Ce a fost. Cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iaăi, 2013, 402 p.
Capul de afiş în actualitatea literară din ultimii trei ani, tot mai cuminte ficţional, l-au ţinut consistentele memorii ale unor intelectuali de calibru din perioada postbelică. Deşi diferite prin ton sau situare (de la solipsismul înveninat al lui A. Marino la impersonalitatea maniacală a lui I. Ianoşi), cărţile respective depăşeau raza confesivă a memorialisticii obişnuite printr-o tematică ideologică, legată nu doar de discursul politic, ci şi de cel al culturii literare postbelice. Volumul semnat de profesorul Paul Cornea, în compania lui Daniel Cristea-Enache, se prinde şi mai decis pe acest ax tematic, decupând perioada angajamentului comunist al autorului şi cea a activităţii sale de „înalt funcţionar cultural“ din a doua jumătate a anilor ’40 şi de pe parcursul anilor ’50. Acea platformă de tinereţe, susţinută atunci de nişte principii şi acţiuni asumate, a rămas, pe bună dreptate, scufundată sub impresionanta carieră ulterioară a istoricului şi a teoreticianului literar, care nu mai are astăzi nevoie de nici o prezentare. Nu are, fireşte, nevoie nici de vreo justificare. Dacă procedează totuşi astfel, într-un deja înaintat moment post-comunist şi la o vârstă a certitudinilor, autorul o face şi în scopul declarat „pedagogic“, de a ilustra „tinerilor ce-şi caută drumul“ (şi, eventual, „înclină să super-evalueze laturile pozitive ale comunismului“) riscurile angajării. Din acest motiv, saltul mental, desăvârşit sub aspect documentar şi anecdotic, pe planeta anilor ’40-’50 e adnotat printr-o constantă problematizare morală. Ea urmează retorica unui complicat proces de conştiinţă, aproape de formula romanescului analitic, al cărui protagonist îşi convoacă demonii pentru a-i putea exorciza pe toţi în piaţa publică. Într-adevăr, deşi feţe ale aceleiaşi personalităţi, între tânărul comunist şi profesorul umanist de mai târziu se întinde nu doar un „gol istoric“, ci un lung conflict interior şi o cazuistică sinuoasă. Maturizarea umană şi profesională implică, în acest sens, procesul treptat al de-formării ideologice, al dezangajării, exemplificând, în fond, un traseu destul de caracteristic intelectualilor români sub comunism.
Cum se desfăşoară deci povestea cu deznodământ anunţat a unei lungi despărţiri? Tânărul Paul Cornea pătrunde în mişcarea comunistă ilegală pe fondul unor simpatii familiale de stânga şi, mai cu seamă, ca reacţie la umilitoarea marginalizare etnică, împotriva căreia spiritul său voluntar se revoltă de timpuriu. Dar acelaşi spirit raţional şi pozitiv e atras de proiectele sociale concrete ale socialismului. Astfel, de la „claritatea şi concizia“ Manifestului comunist citit în 1943, la posibilitatea înlocuirii „haosului pieţei“ cu „planificarea rezonabilă a resurselor“, la cea a schimbării sistemului universitar elitist „total inadecvat masei studenţilor“ (iniţiată ulterior prin reforma din 1948), argumentele tânărului aderent sunt, în mod evident, de tip raţional. În fond, el va continua, cel puţin până în jurul lui 1956, să pună pagubele deja vizibile ale socialismului pe seama lipsei de experienţă a celor care îl aplică, mai degrabă decât pe seama principiilor în sine. Pare, de aceea, oarecum nefirească insistenţa cu care memorialistul, revenind la perioada când „chiar credea“, ţine să delege angajarea ideologică sferei iraţionalului. Vorbind de „orbire“, de o „forţă ancorată în inconştient“, de „energii adânci şi obscure ale spiritului“, el refuză astfel retrospectiv conştiinţa unei opţiuni care, cum am văzut, se înrădăcina totuşi în atâtea circumstanţe concrete.
Oricum, momentul zero al angajamentului asumat, deşi referit mereu, rămâne deplasat în fundal, pentru că rememorările profesorului Cornea acoperă îndeosebi o zonă tulbure, de nemulţumiri mute şi „treziri“ fragmentare, pe fondul unei rutine anesteziante. Căci anii de după oficializarea regimului îl găsesc în ipostaza unui participant luat de val – nu neapărat a unui actant deplin –, care se vede plimbat, graţie fişei sale bune, printr-o serie de funcţii de conducere, de la UTM la Ministerul Culturii, de la Direcţia Teatrelor, apoi a Editurilor la Studioul Cinematografic Buftea. Verbul mi se pare semnificativ pentru că, în condiţiile unui sistem secretoman şi obsedat de rotaţia strategică a cadrelor, numitul nu are controlul carierei sale (fie ea şi de sens ascendent), ci e prins într-un angrenaj kafkian căruia, de la un punct, nu e diplomatic să i se sustragă. Pe de altă parte, tocmai prin poziţia privilegiată în care îl absoarbe – fiind vorba, totuşi, de funcţii de putere –, angrenajul îi opacizează vederea anumitor „realităţi“ ale vremii (căci câţi ştiau la începutul anilor ’50 de „realitatea teribilă de la Răsărit care demistifica iluzia comunistă?“, aşa cum, retoric şi inadecvat, ar vrea să creadă D. Cristea-Enache?).
De aceea, dacă se adună în surdină încă de la sfârşitul anilor ’40, frustrarea tânărului Cornea nu chestionează deocamdată doctrina, ci comportamentul cotidian pe care aceasta îl instituie. Climatul relaţiilor umane din epocă e caracterizat prin „suspiciune generalizată“ şi „spirit de cazarmă“, cu decizii propagate din înaltul piramidei. Această structură difuză permite un spaţiu redus de manevră personală, dar lasă şi posibilitatea strecurării prin grilă, a speculării şi „reinterpretării“ directivelor dogmatice. E ceea ce va face şi Paul Cornea în administraţia editurilor, teatrelor sau cinematografului – zone puternic învestite propagandistic –, prin soluţii de „contorsionism“ sau de „filozofie a paşilor mici“ menite să răspundă unor nevoi concrete ale domeniului, de la diversificarea repertoriului la promovarea talentelor. E o muncă de teren şi cu oamenii, a unui „şef“ cu responsabilităţi diluate şi cu o putere ea însăşi dependentă, în evaluarea căreia memorialistul nu recurge totuşi la eroizări post factum sau la distribuirea maniheistă a agenţilor în buni şi răi. De altfel – cartea aceasta o reconfirmă, prin numeroase scene-document –, de la Leonte Răutu la Miron Constantinescu, tipologiile înaltului funcţionar cultural comunist sunt variabile şi cu multe feţe. Aşa cum reiese din propriul său bilanţ, problematizant, dar neconcesiv, Paul Cornea îşi exercită funcţiile echilibristic, împărtăşind codul, nu şi conduita „tovarăşilor“; pe de o parte, încearcă (încă) să găsească justificări dogmei, pe de alta, se trage intuitiv de partea „artei“. Astfel că strategia sa, prudent-liberală, ocazional de eschivă, de „mutare a echilibrului între ideologic şi profesional“ obţine reuşite deloc metaforice care numără, printre altele, atragerea în cinema şi promovarea marilor regizori Ciulei şi Pintilie.
Cum subliniam deja, zigzagul instituţional pe creasta ideologică e dublat de un traseu subteran de sens opus. Acesta acoperă un teritoriu sufletesc nebulos şi măcinător, întins de la începutul anilor ’50 până în 1968, ce are semnalmentele afective ale desprinderii dureroase de o „iubire rănită“, lipsindu-i însă „concluzia practic necesară“ a divorţului („ieşirea din partid“). Cea mai mare parte a activităţii cultural-administrative a lui Paul Cornea decurge, astfel, ca o coabitare sâcâitoare, „pornirile repulsive“ faţă de mersul deja automatizat al sistemului şi de consecinţele lui cotidiene fiind amortizate în interior. Ele „se exprimă“ totuşi în „tăcerea publicistică“ pe care fostul utecist militant o practică între 1953-1958 şi care îl va scoate mai curat decât alţi colegi pătaţi în mocirla militantismului scris. Dar ruptura morală efectivă e precipitată, până la urmă, de două declicuri ale istoriei mari: raportul lui Hruşciov din 1956, respectiv înăbuşirea mişcărilor pragheze din 1968. Paul Cornea citeşte cele două evenimente ca un test pe turnesol al ideologiei, din care ar rezulta că „nu există un comunism conciliabil cu libertăţile şi drepturile omului, că tendinţa totalitară nu constituie o abatere, o eroare periferică, ci însăşi legea de existenţă a oricărui marxism aplicat“. O concluzie la a cărei formulare radicală contribuie, fără îndoială, nu doar protagonistul de atunci, ci şi istoricul ideilor de mai târziu şi memorialistul cu reperele lui actuale (dintre care V. Tismăneanu stă la loc de cinste).
Restul e istorie literară. Căci, deşi intrat în facultate odată cu valul din ’48, Paul Cornea devine „cercetător şi profesor“ abia de pe la jumătatea anilor ’60, când alege „soluţia Candide“ de „a întoarce spatele veacului şi a-ţi cultiva grădina“. Posibilă, desigur, şi în condiţiile schimbării de regim şi de cadre, precum şi în cele ale dezgheţului cultural, soluţia retragerii e receptată ca o adevărată eliberare interioară, dar şi propovăduită, în paginile de faţă, pe linia lui J. Benda, ca o pildă despre obligaţia cărturarilor de a nu-şi „trăda“ vocaţia. Parcursul excepţional al profesorului Cornea în deceniile care au urmat datorează, totuşi, unele lucruri angajamentului renegat. În fond, acesta este unul dintre factorii care îl orientează, treptat şi în reacţie, dincolo de arena actualităţii şi a foiletonismului – riscante din perspectiva trecutului său implicat–, pe un teren unde autorul va deveni însă câştigător. Căci, aşa cum s-a observat deja, proiectul istorico-literar al autorului Originilor romantismului românesc are baze „ştiinţifice“ inedite în critica post-călinesciană, prin îmbinarea hermeneuticii literare cu analiza mentalităţilor şi sociologia (de care se apropiase încă din primii ani de facultate). Pe de altă parte, tocmai melanjul specific al acestei metode, atrasă de palpabilul literaturii, tocmai înclinaţiile teoretice spre empiric ale lui Paul Cornea şi, mai ales, încercările sale de a regândi chestiunea contextului literar (într-o perioadă când majoritatea criticilor noştri se baricadau în text) dau seama de rezistenţa unor valori – totuşi – de stânga, fie ele şi, aşa-zicând, transfigurate. Aceasta e însă o speculaţie pe care firul roşu al acestor substanţiale memorii nu o implică.