Andre Agassi – imaginea nu e (chiar) totul

Pe la începuturile promiţătoarei sale cariere, pe când era doar o speranţă colosală, dar încă nu un campion consacrat, fără a mai pomeni măcar despre statutul de legendă a tenisului, americanul Andre Agassi a punctat imens la capitolul imagine publică. Una formidabilă, eclatantă, fără precedent, ceea ce constituia în sine o performanţă, căci Las Vegas Kid îi avea ca precursori pe Borg, McEnroe şi Becker, autentice staruri mondiale, personalităţi care odinioară dădeau tonul mondenităţii internaţionale, a căror viaţă privată fusese obsesia oricărui paparazzi ce se respectă…
Despre această faţetă, nu întru totul glorioasă, a biografiei lui Agassi, scrie francezul Patrick Proisy în tulburătoarea lui carte, Destinele de necrezut ale eroilor tenisului, apărută la casa editorială pariziană Cherche Midi. Fostul tenismen francez, devenit între timp jurnalist şi scriitor de succes, perimetrează cu aplicaţie şi simţ analitic chestiunea, subliniind un aspect decisiv: anume, faptul că destul de rapid figura publică Agassi a  luat-o înaintea sportivului Agassi. Talent remarcabil şi foarte precoce, cu o copilărie nefericită, dictată în primul rând de maladiva ambiţie a tatălui de a face din junior un campion al profesioniătilor, surghiunit de-acasă, „de lângă fusta mamei”, la o vârstă fragedă, trimis între străini „la dracul în praznic”, tocmai în Florida, într-o academie de tenis care avea faima unui colegiu militar prin stricteţe şi duritate, Andre s-a răzvrătit cu primul prilej.
A sfidat toate autorităţile cu putinţă, începând cu a antrenorului, antipaticul Bollettieri, şi sfârşind cu cea paternă, mai uşor de înfruntat graţie depărtării. A practicat un şantaj „câştigător” pe termen scurt, dar pierzător pe termen lung – părăsirea şcolii contra performanţa sportivă. A epatat pe toţi burghezii cu freza sa de punkist, cu cerceluşul din ureche, cu pantalonii scurţi din material prespălat de blue jeans şi mai ales cu maniera lui nonconformistă de a juca. Agassi era un atacator pur sânge, dar unul lipit de linia de fund a terenului. De-acolo dicta schimbul, de-acolo pornea atacul. Dreapta lui era fulgerătoare, alerga ca un sprinter şi rezista aidoma unui maratonist. Nu avea serviciu, reverul era încă palid, la voleu nu-l prindeai decât atunci când era forţat, dar returul era cel mai bun din lume.
De foarte tânăr a cochetat cu performanţa, s-a calificat în fazele avansate ale turneelor de Mare Şlem, totul culminând cu cele trei finale, toate pierdute, de la Flushing Meadows şi Roland Garros (două). Concomitent cu aceste frugale şi impunătoare succese în plan sportiv (neîmpinse însă până la ultimele consecinţe!), în faţa junelui Agassi se deschisese lumea banilor. Şi nu este vorba doar despre sumele câştigate din premii, foarte consistente, desigur. Ci în primul rând despre contractele publicitare şi de sponsorizare. Practic, Andre era choucho-ul gigantului american de echipament sportiv Nike. Japonezii nu au întârziat nici ei prea mult, aşa că firma de aparatură foto Canon i-a propus un contract exorbitant pentru a-i reprezenta interesele.
Trimis în deşertul de lângă Las Vegas pentru a turna un clip de promovare, tenismenul avea sentimentul că-l apucase pe Dumnezeu de un picior. Filmuleţul realizat avea să devină nu numai emblema pe ani buni a Canon-ului, dar şi a campionului însuşi: totul sub sloganul „Imaginea este totul”.
Întâmplare sau nu, cam din acel moment lui Agassi începe să-i meargă rău pe terenurile de tenis. Câştigase, ce-i drept, Wimbledonul, arătând tuturor că nu este eternul număr doi şi că se poate impune pe orice suprafaţă, chiar şi pe una neagreată de stilul său, cum era iarba. Dar de la un moment dat totul stagnase, nu mai câştiga turnee importante, nu mai câştiga nici altfel de competiţii, ba nu mai câştiga nici meciuri.
Căzuse dincolo de prima sută mondială şi se gândea la retragere, cu toate că nu avea nici o soluţie de rezervă şi deşi simţea că mai avea lucruri de spus în tenis. Viaţa familială îi era un dezastru, tocmai se despărţea de Brooke Shields, începuse să se drogheze, praf şi pulbere rămăsese din bărbatul de succes de dinainte.
Fiecare om are însă Damascul lui. Faptul că l-a cunoscut pe americano-mexicanul Gil Reyes, un fitness trainer remarcabil, norocul că a văzut ce înseamnă suferinţa unui tată atunci când copilul lui este în pericol să paralizeze (fetiţa lui Gil), dar mai cu seamă revelaţia că viaţa înseamnă bucurie în faţa lucrurilor simple l-au ajutat pe Andre să se reinventeze ca tenismen. Alături de noul coach Brad Gilbert, Agassi s-a maturizat, a câştigat tot ce se putea câştiga în tenis şi s-a retras târziu, la treizeci şi şase de ani, în plină glorie, având alături de el o familie fericită (Steffi Graf şi cei doi copilaşi) şi un proiect de viaţă colosal de generos (o şcoală privată ultramodernă dedicată copiilor defavorizaţi social din Las Vegas).
Puştiul arţăgos şi superficial de odinioară se transformase într-un adult responsabil, generos şi implicat social. Pentru Andre Agassi, „imaginea nu mai era totul”, ceea ce conta de-acum era esenţa, faptul de a fi un om între oameni… un om bun.