M-am decis anevoie să fac unele comentarii, sub acest titlu, socotind că meseria de istoric, fie chiar una sensibilă la „idei şi mentalităţi“, e prea departe de aceea care defineşte un scriitor cu valenţe multiple şi o largă notorietate, cum se întâmplă a fi Ana Blandiana. Îmi asum totuşi riscul unui asemenea demers, din moment ce alţii, înaintea mea, n-au ezitat să alăture istoria şi creaţia literară, convinşi că „talentul poietic“ (expresia lui N. Iorga) potenţează adesea veracitatea istoriografiei1.
Instinctiv sau metodic, aşa au făcut slujitorii domeniului mai totdeauna, chiar şi în timpurile mai noi. Pentru Ranke, discursul istoric era ştiinţă şi artă (Kunst und Wissenschaft zugleich), ca şi pentru elevul său român A. D. Xenopol, care avea să dezvolte această relaţie în a sa Théorie de l’histoire (1908) şi mai cu seamă în Istoria ideilor mele (1913), apărută postum2. O atare istorie scrisese şi Edgar Quinet, generând un model a cărui posteritate nu s-a epuizat încă. V. Pârvan se situa pe această linie (Memoriale, 1923), urmat de M. Eliade (Oceanografie, 1934) şi de numeroşi devoţi ai „umanioarelor“. N. Iorga (să-l amintim din nou) şi-a conceput autobiografia (O viaţă de om aşa cum a fost, 1934) ca „o istorie de idei“, în care evenimentele prind contur într-un orizont cât mai vast. Marcată adânc de soarta ideilor în timp şi spaţiu trebuia să fie şi sinteza ultimă a polihistorului, Istoriologia umană (1940).
În epocă, asemenea demersuri au putut şoca lumea lui Clio, cel puţin în partea ei mai conservatoare, însă în ultimele decenii ale secolului XX, istoricii de vocaţie n-au ezitat să recunoască dimensiunea literară, chiar poietică, a discursului lor. Philippe Ariès, Fernand Braudel, Pierre Chaunu, Alphonse Dupront, H.-I. Marrou, Pierre Nora, din spaţiul francez, alcătuiesc, sub acelaşi unghi, o suită ce s-a impus în istoriografie. Primul din serie, Ariès, un „historien de dimanche“, mărturisea că o temă de actualitate care îi atrăsese atenţia devenea, firesc, „punctul de plecare a unei reflecţii retrospective“, trimiţându-l „înapoi către alte vremuri“3, acolo unde se originau adesea temele prezentului. El a putut conchide, consensual, că „unei civilizaţii care elimină diferenţele, istoria trebuie să-i restituie sensul pierdut, al particularităţilor“4. Căci, insistă el, în alt loc, „istoria, oricare ar fi, reprezintă întotdeauna conştientizarea a ceea ce este unic şi particular, şi a diferenţelor între mai multe particularităţi“5. Ea reclamă, de aceea, eforturi colosale, fără capăt, pe linia nuanţei specifice, fiindcă e gândită ca o „ştiinţă a diferenţelor“6. În ultimele decenii, o asemenea tendinţă a sporit sensibil, cu beneficiul adus de cooperarea dintre disciplinele umaniste, cele strânse de un F. Braudel la Maison des Sciences de l’Homme, instituţie novatoare, unde s-a cultivat intens şi un metadiscurs. Istoricul german Reinhart Koselleck a vorbit, sub acea cupolă generoasă (l-am ascultat eu însumi), despre timp şi experienţă istorică7.
Sub impactul antropologiei culturale, poate şi al filosofiei tomiste, unii exegeţi ai trecutului uman fac apel tot mai mult la conceptul de existenţă, cu derivatele lui, stimulând elaborarea unui neoistorism capabil a se degaja de vechile clişee etnocentriste şi de scoriile unui naţionalism à outrance.
Referitor la tema acestor note, trebuie spus că trecutul istoric pare a fi, pentru Ana Blandiana, în bună tradiţie transilvană, o preocupare constantă, din care s-au nutrit numeroase texte ale sale. Într-un eseu, Axioma, se enunţă deschis un asemenea raport: „Între poet şi istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinate reciproc, încât, chiar dacă le-ar fi divergente intenţiile şi idealurile, destinele lor se împletesc implacabil de la începutul până la sfârşitul, mereu proorocit, al lumii“8. Nu e cazul să amintim alte pasaje. Tema volumului în discuţie apare ca „biografia unei obsesii“ personale, dar se conturează finalmente şi ca o trăsătură a condiţiei umane, indiferent de timp şi spaţiu. Au sesizat-o deja unii comentatori, în cuvinte ce denotă preţuire pentru opera scriitoarei în ansamblu şi plăcuta surpriză a noii sale creaţii, definită ca un discurs despre sine şi despre alţii, alteritatea fiind aici numai un pretext pentru autocogniţie. „Aş putea fi considerată un scriitor al memoriei“, notează undeva autoarea9, convinsă că exprimă astfel o trăsătură inerentă creaţiei literare. „N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanţă, iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcţie de numărul de pagini pe care am fost în stare, scriindu-le, să le salvez de la neant“ (p. 6). Totuşi, fără o tramă factologică, ideile nu pot alcătui un edificiu destul de rezistent la dintele timpului. Ele au nevoie de o minimă „carnaţie“, lucru admis în genere şi de istorici.
Se poate spune, cum o şi face autoarea în preambul, că Fals tratat de manipulare e o mărturie sinceră, elevată despre sine şi timpul prin care a trecut10, mărturie afină oarecum cu cea pe care un alt scriitor din spaţiul transilvan, Ioan Slavici, a depus-o la timpul său (1924). Dar volumul comportă afinităţi şi cu Hronicul şi cântecul vârstelor, unde Lucian Blaga îngemăna firesc istoria cu poezia, „metodă“ extinsă apoi şi în formulă romanescă (Luntrea lui Caron, 1990). Noua carte e o „poveste a vieţii“, foarte personală, lucidă, cu note de introspecţie şi de autocritică ce vădesc o reală disponibilitate pentru continua depăşire de sine.
Persoană publică de timpuriu, în calitate de scriitoare de vastă recunoaştere, Ana Blandiana a devenit, după disoluţia regimului comunist, şi o figură de prim plan a lumii noastre politice, o lume în tranziţie, de penibile căutări, de iluzii şi dezamăgiri, cu false probleme şi false soluţii, la tot pasul, timp sesizat adesea ca o trădare a vocaţiei poetice. Numai că volumele publicate între timp, unele şi traduse în limbi străine, indică o prezenţă scriitoricească şi o continuitate în creaţie, recunoscută şi pe calea unor distincţii de prestigiu, între care Premiul Naţional de Poezie (1997) şi Premiul „Opera Omnia“ (2001), ca să invoc numai aceste exemple de prim rang.
După eseurile Geniul de a fi, Ghicitul în mulţimi, Cine sunt eu?, Spaima de literatură, A fi sau a privi, O silabisire a lumii (publicate între 1998 şi 2006), noul volum, Fals tratat de manipulare, de o factură mult mai complexă, reprezintă încă un pas semnificativ pe linia unei construcţii literare în mers. După vechea metodă apofantică, ni se spune mai întâi ce nu este noua carte, apoi ce vrea să fie: un „răspuns laborios“ la provocările din jur, de-a lungul unei vieţi ce se cuvine mai întâi înţeleasă şi explicată. Ansamblul e de o nespusă complexitate ideatică şi de aceea greu de povestit. Totul în jur comportă tentative de a deturna, de a răstălmăci, amintindu-ne de vechea sentinţă: vulgus vult decipi, ergo decipietur.
Căutând a defini propria situaţie, autoarea constată, din capul locului, că „au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei, fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin“ (p. 5). Este o confesiune dramatică, mai ales că propriile iluzii sunt şi ele deturnate, iar lupta cu sursele răului o exigenţă imperativă şi fără capăt. Răspunsurile date, într-o viaţă marcată de căutări anevoioase şi sacrificii, constituie materia acestui „fals tratat“, pe care Ana Blandiana îl pune sub semnul veracităţii indispensabile: „Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun, în legătură cu propria mea condiţie şi propria mea evoluţie“ (p. 7). Sublinierile există în text, ca mijloc de a semnala caracterul profund subiectiv al naraţiunii. Este un pasaj esenţial pentru definirea acestuia, pasaj ce poate fi raportat eventual la demersurile de tip ego-istoric ale profesioniştilor trecutului amintiţi mai sus.
O lectură sistematică a cărţii, în această cheie, nu e posibilă aici şi poate niciunde, dată fiind cazuistica pusă la lucru, una plină de aporii, de surprize, de mistere existenţiale. „Când mă uit în trecut, notează autoarea, nu mă văd urcând dintr-un infern cu demoni şi monştri, ci dintr-o lume joasă, neclătită de umilinţe, mizerii, dureri şi complicităţi, în care singura speranţă era descoperirea sâmburelui, oricât de minuscul şi de terfelit, de lumină din celălalt. O lumină care, dacă nu exista, trebuia inventată, oglindindu-ţi propria flacără în aproapele mai nefericit decât tine. Fac parte dintre cei cărora sentimentul din care s-a născut cartea lui
C. Noica Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru nu li se pare o bizarerie psihologică, întrucât am fost întotdeauna convinsă că Socrate avea dreptate spunând că mai nefericit decât cel ce suportă o nenorocire este numai cel ce o produce“ (p. 18). O asemenea concluzie, succintă dar profundă, e chintesenţa căutărilor de o viaţă, ca fiică de preot trecut prin închisorile regimului comunist, dar mai cu seamă ca militantă pentru recuperarea memoriei colective din acei ani şi ca realizatoare, împreună cu Romulus Rusan şi alţii, a „miraculosului“ Memorial Sighet, gândit ca un complex muzeu al suferinţei şi luptei din acel timp, dar şi ca un centru de studii, care a produs deja rezultate remarcabile, apreciate în toată lumea.
Ana Blandiana a fost mereu sufletul acelor acţiuni de recuperare a trecutului recent, inclusiv pe calea pregătirii adecvate, la o şcoală de vară, a noilor generaţii. A face dreptate prin stabilirea adevărului, despre sistemul represiv şi despre oameni, cu nesfârşita lor cazuistică, a fost gândul iniţial, formulat admirabil de Ana Blandiana, ca un moto peren, pe un perete din aula acelui aşezământ: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie“. Iar memoria, restituită diacronic, presupune istorie, nu doar cu personaje şi evenimente, ci totodată o reflecţie metodică asupra destinului uman. Este ceea ce a întreprins Ana Blandiana în Fals tratat de manipulare, după ce s-a iniţiat temeinic în problemele istoriei recente, adăugând ea însăşi date noi şi reflecţii personale, prea multe pentru a fi puse aici pe tapet.
Istoria a putut deveni, uneori şi pentru neistorici, un laborator, în care omul se caută pe sine, pentru a se plasa mai exact în durată, în devenire, ca în „eseurile de ego-istorie“ puse în circulaţie de Pierre Nora spre finele secolului XX11. În acest sens, Pierre Chaunu se simţea obsedat de „misterul timpului“, „fascinat de memorie“12, ca şi colega sa Michelle Perrot, cea atât de sensibilă la „aerul timpului“13. Istoricii mai vechi preferau sintagma de spirit al timpului (Zeitgeist), pentru a sugera că dincolo de fapte, de cazuistica neistovită a trecutului trebuie să se caute ideile directoare, aşa cum au făcut, adesea instinctiv, profesioniştii domeniului, pentru a ajunge la concluzia, definită competent de François Furet, că „a înţelege trecutul nu mai înseamnă un lucru atât de simplu“14.
Paradoxal, istoricii de meserie nu ezită a profita de sugestiile venite de la scriitori, ale căror intenţii şi expresii le stimulează propriile demersuri. Ana Blandiana aparţine, neîndoios, acestei categorii, în pofida rezervelor pe care le exprimă uneori. E stimulantă încheierea la care a ajuns, aici, reluând oarecum o reflecţie schilleriană: „Există un tribunal al istoriei, dar este vorba de un tribunal care nu se opreşte niciodată din deliberare şi care îşi reia cercetările mereu, în funcţie de culorile epocii în care deliberează“ (p. 261). Ideea de adevăr, cu dimensiunea sa justiţiară, se regăseşte peste tot în Fals tratat de manipulare, însă e prezentă în mai toată opera scriitoarei. N-am făcut, aici, decât a-i semnala interesul pentru istorici, sensibili şi ei, în chip firesc, la propria istorie15.
Încheind, să amintim, dintr-un eseu mai vechi, o reflecţie analoagă: „Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii, istoria şi poeţii se văd legaţi la fel de strâns şi de fără scăpare“16.
Este o idee pe care noua carte scoasă de Ana Blandiana o susţine cu autoritate, motivând o lectură a ei în cheia, acum larg admisă, a ego-istoriei.
1 N. Iorga, Prefaţă la Istoriologia umană, 1940 (apud Generalităţi cuprinse la studiile istorice, Bucureşti, 1944, p. 5).
2 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, 1933, p. 402.
3 Philippe Ariès, Timpul istoriei, trad., Bucureşti, 1997, p. 9.
4 Ibidem, p. 17.
5 Ibidem, p. 267.
6 Ibidem, p. 271.
7 R. Koselleck, L’Expérience de l’histoire, Paris, 1997.
8 Ana Blandiana, Spaima de literatură, Bucureşti, 2006, p. 32.
9 Ibidem, p. 71.
10 Idem, Fals tratat de manipulare, Bucureşti, Humanitas, 2013, 482 p.
11 Pierre Nora (ed.), Essais d’égo-histoire, Paris, 1987, p. 5.
12 Ibidem, p. 61.
13 Ibidem, p. 241-292: L’air du temps.
14 François Furet, Ernst Nolte, Fascism şi comunism, Bucureşti, 2007, p. 158.
15 Asupra reacţiilor produse de noua carte, vezi: Ana Blandiana sau încăpăţânarea de a înţelege istoria, în România liberă, 10 dec. 2013; Smaranda Vultur, Ana Blandiana sau despre timp ca intensitate, în Revista 22, 3 (21-27 ian.), 2014, p. 14; Liana Saxone-Horodi, Ana Blandiana şi timpul pe care l-a străbătut, în Observator cultural, 451 (709), 6-12 feb. 2014, p. 10; Adrian Popescu, Despre manipulare, în Mesagerul Sf. Anton, mar.-apr. 2014, p. 26-27; Dan Cârlea, Muzee ale comunismului din Europa, în Lumina, 29 mar. 2014, p. 7; Lucian Vasiliu, Monumentală, Ana Blandiana, în Convorbiri literare, CXLVIII, 3 (219), martie 2014, p. 105.
16 Ana Blandiana, Spaima de literatură, p. 32.