Democratia româneasca, nascuta in decembrie 1989, a avut, se pare, soarta lui Fat-Frumos: a crescut intr-un an cât altii in zece. In 1996, când a avut loc prima schimbare democratica de guvernare de dupa 1918 (nu are rost sa revenim asupra „originalitatii“ democratiei interbelice), democratia noastra avea deja 70 de ani, dar un comportament de adolescenta. In 2000, salvata printr-o monstruoasa coalitie de la moarte, democratia a intrat intr-o prelungita si senila agonie.
Aceasta agonie s-a transformat intr-un soi de tranzitie inversa de la libertate (pe cât fusese ea inteleasa) spre regim autoritar. De atunci, putem vorbi despre amurgul democratiei românesti.
Este, desigur, usor sa dam vina pe instinctele autoritariste ale lui Traian Basescu si ale PDL, pentru derapajele de la democratie pe care le face statul român, in detrimentul cetateanului, asa cum ne-a fost usor si in anul 2004 sa dam vina pe Adrian Nastase si PSD. In fapt, amurgul democratiei este efectul unui mod (nedemocratic, desigur) de a gândi statul, politicul si relatia dintre politician si societate.
Cred ca este o falsa problema aceea a translatarii conflictului dintre partidele politice pe câmpul conflictului dintre clasa politica si societate. In fapt, pentru electorat nu exista deosebiri semnificative intre partidele politice. Clasa politica este privita ca un tot unitar, imagine cumva justificata de politicile de aliante ale partidelor, precum si de traseismul politic ce a caracterizat biografiile majoritatii politicienilor vizibili. De altfel, nici partidele politice nu sunt bine conturate identitar. Desigur ca fac referiri, de cele mai multe ori vagi, la apartenenta doctrinara la o familie politica sau alta, dar dezbaterile doctrinare influenteaza prea putin, sau chiar deloc, actiunea politica propriu-zisa.
Clasa politica este, insa, unita de un instinct de conservare: de 11 ani, actuala clasa politica (putere si opozitie) depune un efort de regândire a statului pe fundamente tot mai straine de democratia reprezentativa.
In timpul referendumului din 2003, pentru revizuirea Constitutiei din 1991, s-a realizat primul consens politic nedemocratic de mare amploare. Atunci, legea fundamentala a tarii, modificata in sensul accentuarii atributelor prezidentiale, dar mentinând confuzii mai mult decât nefericite, fie si prin refuzul definirii conceptelor fundamentale, a fost validata de un referendum ce aducea mai degraba aminte de epoca ceausista decât de un referendum democratic. Acest moment, definitoriu pentru Statul român la inceput de mileniu trei, este definitoriu si pentru felul in care statul isi manifesta cu adevarat interesul fata de vointa nationala.
Schimbarea puterii, in anul 2004, nu a modificat trendul a-democratic al raportarii clasei politice fata de societate. Presedintele ales al României din acel an, Traian Basescu, s-a definit pe sine ca presedinte „al tuturor românilor“, confundând, intr-o buna traditie autoritarista, statul (pe care il reprezinta si conduce, constitutional) cu societatea.
Ceea ce a inceput sa se numeasca „doctrina Basescu“ vizeaza instaurarea unui regim prezidential, slabirea institutiei parlamentare si consolidarea unui sistem politic bipartid care, pastrând aparentele democratice, sa conserve actuala clasa politica.
Este meritul incontestabil al Partidului National Liberal faptul ca, intre 2004 si 2008, a respins doctrina Basescu. Aceasta se datoreaza probabil si caracterului atipic al acestui partid pe scena politica româneasca post-2000. Practic, PNL este singurul supravietuitor politic al grupului de partide cu vocatie democratica din anii ’90.
Iesirea PNL de la guvernare a provocat o serie de modificari in cadrul politicilor de alianta si o accentuare a demersurilor prezidentiale de intarire a statului in raport cu societatea si de subminare a democratiei elective.
De data aceasta, nici opozitia nu a mai preferat formule democratice, in batalia sa politica. Spre uimirea societatii civile, PSD a initiat si sustinut (e drept, cu unele rezerve ulterioare) legea alegerii primarilor intr-un singur tur. Ulterior, USL a initiat introducerea votului uninominal majoritar si pentru parlament, a sustinut reducerea numarului de parlamentari la 300 si a solicitat, de asemenea, restrângerea dreptului alesilor de a avea si de a isi urma opiniile politice diferite de cele ale partidelor ai caror membri sunt. Mai mult chiar, o initiativa a puterii politice actuale de a comasa alegerile parlamentare si cele locale nu a avut parte de o respingere categorica din partea liderilor opozitiei.
Un alt fenomen specific ultimilor 11 ani este cel al relatiei cu presa. Deja tine de un consens al intregii clase politice faptul ca televiziunea si radioul publice apartin puterii politice a momentului. Desigur, opozitia se supara sau mimeaza suparare, dar schimbarea puterii nu duce la depolitizarea, ci doar la reorientarea politica a radioului si a televiziunii.
O alta caracteristica cheie a clasei politice este raportarea la corpul electoral. Avem un statu quo. Alegerile nu scot la vot decât jumatate din corpul electoral, iar buna parte din acest corp activ este alcatuita din electoratul captiv al partidelor politice, electoratul captiv al retelelor electorale (care sunt conditionate de administratia publica locala) si electoratul ce raspunde favorabil mitei electorale.
Niciun partid politic nu ia masuri menite sa distruga actualul statu quo, foarte favorabil unui sistem politic bipartid, sau format din „doua partide si jumatate“. Evolutiile de pe scena politica româneasca tind spre aceasta concluzie: doua mari formatiuni politice (la care se adauga o formatiune politica maghiara) isi vor alterna puterea, politicienii din toate aceste trei formatiuni fiind cointeresati de mentinerea acestui raport de forte.
Politicienii sunt cei mai putin interesati de o prezenta masiva a electoratului la vot, prezenta care ar afecta profund sistemele proprii de obtinere a voturilor. De aceea, dupa ce au profitat deja de aceasta slaba prezenta la vot, incearca cumva sa legifereze starea de fapt. Votul uninominal majoritar va consolida si consacra aceasta realitate, descurajând orice alta optiune politica in afara celor deja aflate pe scena actuala. Cine va mai vota cu un partid care nu are prima sau a doua sansa? Care doctrina politica va putea convinge majoritatea, fie ea si simpla, dintr-un colegiu bine conturat, pentru a putea capata reprezentativitate in parlament?
Articol aparut si pe http://spunesitu.adevarul.ro