Cosmin Budeanca, Florentin Olteanu (coord.), Destine individuale si colective în comunism, Iasi, Editura Polirom, 2013, 384 p.
Volumul „Destine individuale, destine colective în comunism“, reunind lucrarile sustinute în cadrul celei de-a cincea editii (2010) a Simpozionului international de istorie de la Sâmbata de Sus (de lânga Fagaras), lamureste înca o data faptul ca performanta în cercetare nu se confunda, aproape niciodata, cu succesul de piata sau cu forta de diseminare. Munca în biblioteci si în arhive are putini chemati, fiind o chestiune de vocatie. Discretia si seriozitatea nu se integreaza, deocamdata, în configuratia generala a societatii. Din punct de vedere stiintific, pagube nu exista. Din punct de vedere intelectual si mediatic, se manifesta riscul iminent de a impune false valori (inclusiv umane). Problema principala este ca discursul practicat de benedictinii laboriosi, dar extrem de modesti si de retrasi, nu are nicio sansa, acum, sa domine presa culturala. În afara hebdomadarelor cu profil literar, înca prezente în constiinta cumparatorilor/ cititorilor, unde gasim si studii aplicate, celelalte reviste nu aspira la cucerirea unui sector din piata. Prefera retragerea în satisfactii profesionale, precum slujirea unei comunitati restrânse sau schimbul cu publicatii din strainatate.
Rescriere permanenta
Culegerea editata prin grija lui Cosmin Budeanca, angajat al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc, si a lui Florentin Olteanu, directorul departamentului „Remember“ din cadrul Fundatiei Culturale „Negru Voda“ (Fagaras), ataca doua coordonate. Prima ar fi, pe urmele indicate de titlu, raportul între individual si colectiv în comunism. Discutia atesta, pe de o parte, ideea ca intimitatea dispare din programul oricarui totalitarism, iar, pe de alta, detaliul ca, nu totdeauna, categoriile sociale promovate de putere prin propaganda functionau ca alibi pentru fiecare dintre componenti. Când raul identifica individul „potrivit“, atunci nimic nu îl salva. De asemenea, pentru ca supravegherea nu însemna si controlul total, unii indivizi se strecurau/ fofilau. Relevanta pentru distrugerea vietii individuale nu este doar asedierea, în locuintele nationalizate, a fostilor proprietari, de catre familii trimise de „Spatiul locativ“ sa coabiteze pâna la dislocare si alienare, ci si masurile stânjenitoare din penitenciare: „La Jilava a fost îngrozitor. Aici am cunoscut tineta. Eram pudica si nu eram obisnuita cu aceasta comunitate a femeilor. Pentru mine a fost un soc sa vad femei conversând în timp ce îsi faceau nevoile“ („Experiente anticomuniste. Marturii ale unor fost detinute politice din România“, p. 146).
Explicatiile cele mai plauzibile pentru alternanta între cresterea si diminuarea presiunii politice se afla în a doua problematica atacata în bloc de catre contributori. Este vorba despre procesul nabadaios al (dez)ideologizarii si al (re)îndoctrinarii, care, în planul discursului oficial, se manifesta, potrivit profesorului Ion Zainea (Universitatea din Oradea), ca rescriere permanenta dupa interese evenimentiale: „Pe întreaga durata a regimului comunist judecata/ optica istorica a ramas mereu subordonata prezentului. Ca urmare, mutatiile din sfera politicului s-au repercutat imediat asupra trecutului, remodelându-l cu înversunare“ („Istoricii si cenzura comunista, 1966-1977“, p. 306). Inconsecventa, schimbarea de azi pe mâine, ne lamuresc de ce, nu rareori, carti – poezie, proza, critica literara – arestate în edituri cel putin trei ani, intrau la tipar datorita vreunei supape, iar, în câteva saptamâni, erau retrase si date la topit.
Tema aceasta mi se pare esentiala si inevitabila pentru întelegerea literaturii din intervalul respectiv. Efectele nefaste ale asa-zisei recuperari a literaturii în „Epoca de Aur“ se observa la o consultare superficiala a mastodontului „Omagiu 65: Partidul Comunist Român“ (Cartea Româneasca, 1986). Antologatorii au selectat pasaje convenabile, din operele unor scriitori necomunisti (atât cronologic, cât si ca profil), asa încât sa para ca toti componentii canonului – estetic si politic – au militat, ca niste „progresisti“, pentru construirea comunismului nationalist, anticipând si/ sau contribuind la nasterea „fortei sale conducatoare“ (Partidul, care îsi revendica originea de la Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, 1893 si nu mai dusmanea P.S.D.-Independent al lui C. Titel Petrescu) si la venirea în fruntea tarii a „celui mai iubit fiu al poporului“ (Nicolae Ceausescu). Astfel, dincolo de crearea mitologiei nationale si, concomitent, a dinastiei (pre)ceausiste revolutionare (de la Mihai Viteazul la Nicolae Balcescu, via Tudor Vladimirescu), îi regasim pe Lucian Blaga (confiscat cu un pasaj din „Hronicul si cântecul vârstelor“ despre Unirea de la 1918 si cu una dintre interventiile redactate la insistentele lui G. Ivascu pentru „Contemporanul“ – „O certitudine“ din 1960), pe Liviu Rebreanu (arvunit cu un articol despre „Transilvania 1940“), pe Ion Barbu (inclus cu nelipsita lui oda „Balcescu traind“) si chiar pe Pompiliu Constantinescu (mort în 1946, prins cu un text despre „Unitate în spirit“).
Personalitati
Culegerea „Destine individuale, destine colective în comunism“ propune, dincolo de asemanarile inevitabile, pe care le asociez cu imaginile alb-negru ale televizoarelor, relativizarea criteriilor de popularitate. Având contact direct cu publicul – prin lecturi, conferinte, spectacole si filme – scriitorii si actorii au devenit, în mentalul colectiv, principalele repere de rezistenta si de compromis. Asadar, mediatizarea de care s-au bucurat prin propaganda sau prin reclama curat culturala i-a mentinut în centrul atentiei. Lor li s-au adaugat clericii ortodocsi, din motive confesional-cantitative. Numai ca, în realitate, asa cum semnaleaza lucrarile simpozionului, fiecare comunitate/ minoritate etnica, religioasa, profesionala si-a impus sistemul specific de referinta, alegându-si personalitatile. Cazul lui Richard Wurmbrand, predicator luteran, este revelator si notoriu, în special datorita campaniei „Mari români“ (2006), unde, în urma voturilor, s-a clasificat pe pozitia a cincea dupa, Stefan cel Mare, Carol I, M. Eminescu si Mihai Viteazul. Celebritatea lui se datoreaza si misiunilor caritabile si ecumenice organizate. Prezenta lui în spatiul „public“ al închisorilor primeste conotatii ample, daca ne gândim la întâlnirile carcerale cu
N. Steinhardt si Ion Ioanid. Numai ca, Richard Wurmbrand infirma regula. Asa ca expunerea câtorva cazuri de prelati greco-catolici si romano-catolici si de pastori baptisti se dovedeste extrem de utila.
În logica afirmatiilor precedente, daca memoria despre actorul Stefan Ciubotarasu (a carui biografie complicata este analizata cu multa precautie de catre Leontin Negru, cercetator al CNSAS) s-a pastrat pâna la generatia mea, îmi vine greu sa cred ca, în afara specialistilor, imaginea legata de „Contraamiralul Horia Macellariu (1894-1989), erou marinar si luptator anticomunist“ (luminata de comandorul Olimpiu Manuel Glodarenco, Muzeul Marinei Române din Constanta) s-a impus ca reper civic. Dar si un politician cu anvergura lui C. Titel Petrescu (descris cu spirit metodic si temperat de Cristina Roman, IICCMER) nu a ramas viu în orizonturile noastre, pentru ca, desi prigonit de comunisti, nu a avut niciodata sansa de a fi numit macar, alaturi de Iuliu Maniu (perceput ca reprezentant al dreptei), în rândul opozantilor la sovietizarea României.
În afara candidatilor la popularitate, identificam un segment alocat eternilor anonimi, caracterizati de personalitati incomode, razvratite, însa nedispuse la destainuirea datelor din buletin. Poate ca decizia este influentata si de sechelele interogatoriilor îndurate. Intervievând foste detinute politice, Claudia-Florentina Dobre a primit, la un moment dat, o replica bulversanta pentru mentalitatea postdecembrista, înca infectata cu perspectiva maniheista: „Eu nu sunt o victima. Eu am luptat împotriva comunismului, deci nu sunt o victima, ci o luptatoare“ (p. 150).
Volumul „Destine individuale, destine colective în comunism“ largeste perceptia asupra vietii cotidiene în comunism, demonstrând ca, în absenta documentelor, experienta personala asupra întregului ramâne supradimensionata sau incompleta.