Mircea Gelu Buta, Tabloul de absolvire, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015
Cărţile despre anii de şcoală constituie şi acum una dintre lecturile mele preferate: pe de o parte pentru că am fost profesor de liceu până aproape de pensionare; pe de altă parte majoritatea au o undă sinceră de nostalgie, o poezie a trecerii timpului şi, mai ales, au o netăgăduită valoare educativă, dacă ar fi citite de tinerele generaţii de liceeni. Licean… odinioară de Ion Agârbiceanu, Cişmigiu et co. şi Bună ziua, elevi – cărţile lui Grigore Băjenaru, Liceeni de George Şovu, după care s-a turnat un film de succes – sunt câteva dintre cărţile pe care le-am citit şi le recitesc cu plăcere, dar şi scrieri mai vechi precum povestirile Cum am învăţat româneşte de C. Negruzzi, Vasile Porojan de Vasile Alecsandri, Şcoala acum 50 de ani de Ion Ghica, Amintirile… lui Creangă, Anii de ucenicie de Mihail Sadoveanu, Amintiri de Şerban Cioculescu ş.a.
Cartea doctorului Mircea Gelu Buta, specialist în Bioetica creştină, disciplină pe care o predă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai“ de la Cluj, şi scriitor bistriţean, vine să completeze şirul acestor cărţi de amintiri duioase din anii de şcoală. Pretextul cărţii, care explică şi titlul ei, este simplu: promoţia 1971 a liceului „Liviu Rebreanu“ din Bistriţa împlineşte trei decenii de la absolvire şi absolvenţii organizează tradiţionala revedere colegială. Acest anunţ-invitaţie îi stimulează amintirile nu numai din anii de liceu, ci şi din anii copilăriei, ai şcolii primare şi gimnaziale prezentate pe fundalul îndrăgitului oraş natal, Bistriţa, oraş ce devine chiar un personaj al cărţii, căci Bistriţa a fost şi este un oraş cosmopolit, un oraş multietnic, în care obiceiuri şi tradiţii diverse se armonizează într-o convieţuire de paşnică şi creştinească înţelegere.
Sunt câteva pagini de frumoase „amintiri din copilărie“, momente care făceau bucuria copiilor de altădată: iernile cu săniuşul şi patinatul, tăierea porcului (pagini ce amintesc de Creangă), sărbătoarea „siretiului“ (culesul strugurilor), primele fructe ale primăverii – cireşele de iunie: „Ce gust bun au cireşele în copilărie şi ce amărui devin ele peste ani când sâmburii devin din ce în ce mai ostili“ – spune cu amară nostalgie memorialistul; târgul de Sfântă Mărie Mare, care la Bistriţa se chema Bulgiul şi când se cumpăra „puiul târgului“, o figurină de turtă dulce, aromată şi frumos colorată; colindatul de Crăciun, unde profesorii care nu-i primeau erau afurisiţi în gând, considerându-i dispreţuitor „comunişti“. Şcoala şi familia, lecţiile predate şi obiceiurile tradiţionale făceau ca viaţa copiilor „să decurgă în planuri paralele: la şcoală-încercări abile de formare a omului nou, în familie – eforturi de menţinere a unei vieţi creştine“ (p. 50).
Este evocată prin câteva scene „pedagogia părinţilor“. După un insucces şcolar sau după trecătoare dificultăţi în asimilarea unor cunoştinţe şi deprinderi mama îi spune încurajator: „Ai să reuşeşti singur până la urmă“ (p. 64). Cu tatăl are dese convorbiri pe teme istorice, sociale, şcolare şi politice, dându-i sfaturi şi după terminarea facultăţii. Unele aprecieri însă trebuie corectate. De pildă după 1990 discută despre viaţa politică postdecembristă şi despre partidele politice, iar tatăl îşi exprimă aceste rezerve: „Rolul partidelor istorice s-a încheiat cu dispariţia adevăraţilor lideri. Cei de acum sunt doar surogate, care nu vor putea face mare lucru, căci le lipseşte atât experienţa, cât şi adevărata charismă. Acestea le pot lua doar de la lideri spirituali adevăraţi. Or, dintre toţi, doar Corneliu Coposu, în puţinul timp cât a ucenicit pe lângă Iuliu Maniu, ar putea intra în discuţie. Are însă, pe lângă dezavantajul vârstei, câteva vulnerabilităţi, pe care i le cunosc din studenţie. Am fost colegi atât la „Bariţiu“, cât şi la Facultatea de Drept“ (p. 45). Rezerve postume nejustificate, neconfirmate cu informaţii în parte eronate: nici dezavantajele vârstei nu au prejudiciat activitatea politică din ultimii ani ai Seniorului care se lupta cu o boală necruţătoare; nu ni se comunică despre ce vulnerabilităţi e vorba, pe care le putea cunoaşte din studenţie, dar nici într-un caz de la „Bariţiu“, pentru că acesta absolvise liceul la Blaj şi a şi scris o pagină antologică despre Şcolile Blajului şi despre importanţa lor în istoria învăţământului românesc.
Paginile cele mai reuşite sunt cele în care evocă anii de liceu, profesori de mare probitate didactică şi de care îşi aminteşte cu recunoştinţă. În primul rând profesorul Livius Gubesch, care era „un mare dascăl de liceu în sensul cel mai plin al cuvântului, un profesor de altădată, devotat până la manie misiei sale didactice.“ Alături de elevii săi a creat la liceul unde profesa parcul dendrologic – „unul din cele mai valoroase parcuri dendrologice din ţară“, menţiune care mi-a amintit din nou despre Şcolile Blajului unde în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a amenajat prima grădină botanică şcolară din Europa. Şi alţi profesori erau preţuiţi pentru ştiinţa lor de carte şi pentru dragostea părintească faţă de elevi, chiar dacă aceşti dascăli erau nevoiţi, uneori, să-i strunească din excesele juneţii cu măsurile punitive ale regulamentului şcolar: aşa erau profesorul de fizică Mircea Căluşeru, profesorul de biologie Iosif Viehman, ajuns mai târziu universitar, profesorul de română Leonida Dănilă ş.a. Ca la toate liceele profesorii aveau porecle date de elevi: Livius Gubesch era Tata Gubi, Mircea Căluşeru – Calu, iar Leonida Dănilă – Bubalus, având cea mai reuşită poreclă pentru că îşi începuse cursul de formare a limbii române astfel: „Aria de vorbire a limbii române se întinde în partea de nord până în zona de folosire a cuvântului bubalus-bubalus (bou). Şi Bubalus i-a rămas numele.“ (p. 98)
Exemplară este apoi educaţia pe care o desfăşoară aceşti profesori prin aşa-numitele activităţi extraşcolare: profesorul Gubesch i-a făcut să îndrăgească parcul dendrologic aşa încât să-l considere opera lor şi să-l îngrijească; organizează excursii şcolare, iar una dintre cele mai frumoase lecţii de geografie a patriei, de care-şi aduce cu drag aminte, este
excursia în Munţii Rodnei, sau în insula Ada-Kaleh; îndrumă lecturile elevilor şi discută cu ei despre cărţile citite într-un colocviu relaxat, eliberat de rigiditatea orelor de clasă, dar nu uită că, tineri fiind, trebuie să se bucure de petreceri, serate, sport, muzică etc. Unele convorbiri cuprind gânduri, convingeri creştine despre ştiinţă şi religie: „Dragă Buta – îi spune profesorul Gubesch – să-ţi aminteşti totdeauna ce o să-ţi spun acum: ştiinţele fizice şi naturale înalţă sufletul spre Dumnezeu, descoperindu-i bogăţia şi frumuseţea mâinilor sale“ (p. 98).
Savuroase sunt portretele „personajelor insolite“ ale Bistriţei, iar întâmplarea cu Adrian Păunescu, la crama de la Viişoara, merită să fie consemnată într-o istorie anecdotică a literaturii române: „Cât despre vinul de Steiniger, din via adusă cândva de saşii stabiliţi în Viişoara şi care se pare că îi plăcea atât de mult lui Hruşciov, auzise, mai târziu, şi poetul Adrian Păunescu. Pe la mijlocul anilor ’70, ajuns în crama de la Viişoara, i-a cerut pivnicerului să-i dea din «vinul lui Hruşciov». Pivnicerul, un sas pe nume Hanţi, care a trăit până în urmă cu câţiva ani, s-a conformat şi a adus o cană de Steiniger. Gustându-l, poetul s-a înfuriat, apostrofându-l: «Îţi baţi joc de mine?! Mi-ai adus oţet! Vinul ăsta este mai acru ca oţetul!». Văzând cu cine are de-a face, gazda a luat oala de pe masă, a trecut într-o încăpere alăturată şi a dizolvat în ea două pastile de zaharină. Revenind cu vinul astfel dres la masa poetului, i-a mărturisit cu umilinţă că greşise butoiul. După ce a sorbit câteva înghiţituri, Adrian Păunescu i-s spus foarte satisfăcut: «Vezi! Ãsta da vin! N-avea gusturi rele Hruşciov»…“ (p. 84).
Şi cu aceasta ajunge la momentul pregătit de aceste duioase aduceri aminte: revederea colegială, întâlnirea emoţionantă după trei decenii a foştilor absolvenţi ai liceului bistriţean. Bucurii şi regrete; la atât de aşteptata strigare a catalogului: unii cu strălucite cariere, alţii trecuţi la cele veşnice. Şi, dintre profesori, unii sunt după atâţia ani amintiri, dar cartea profesorului Buta este un frumos îndemn de cinstire a şcolii şi a dascălilor ilustrând aserţiunea lui Nichifor Crainic: „Nu pot suferi oamenii care îşi bat joc de şcoala unde au învăţat. Ei au ceva din monştrii denaturaţi care râd de mamele al căror lapte l-au supt. Precum trenul nu ajunge la ţintă decât pe drumul de fier, la orice profesiune intelectuală se ajunge prin şcoală.“ (Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii (I), Casa editorială „Gândirea“, Bucureşti, 1999, p. 48).