Prejudecata liberala
În ultima vreme, intelectualii români cu simpatii de dreapta au început sa formuleze tot mai apasat o idee, pe masura ce starea de fapt a tarii e resimtita ca degradanta din toate punctele de vedere: social, politic, economic si – fiindca vaicareala nu strica niciodata – moral. Deloc originala, caci sub diferite travestiuri a fost invocata ori de câte ori practica din ministere continua sa nu coincida cu aspiratia din manastiri, altfel spus mai întotdeauna, opinia în chestiune reuseste sa se impuna cu naturalete drept adevar incontestabil. Ea poate fi rezumata astfel: în România, intelectualii sunt liberalii veritabili, nereprezentati însa de nici o forta politica, întrucât Partidul Democrat Liberal s-a compromis total, iar Partidul National Liberal e doar o adunatura de indivizi oportunisti cu o ideologie amorfa. Desi pot fi semnalate amanunte care-i confera în parte îndreptatire, în general atitudinea fata de PNL exprima totusi o simpla prejudecata intelectuala. Daca nu e necesara detalierea motivelor pentru care democrat liberalii sunt supusi astazi dezaprobarii unanime, ratiunile ce stau la baza retinerii fata de national liberali sunt mai putin evidente.
Principala acuza la adresa PNL este alianta cu PSD si înfratirea lor cu un mic partid cu o presa mare – de aici provin toate relele: în loc sa se alature în mod „natural“ dreptei reformatoare, liberalii prefera sa mearga alaturi de stânga retrograda; asadar, versiunea standard despre deformarea liberala sustine ca apropierea de social-democrati a implicat un derapaj doctrinar spre stânga, iar vizitele repetate ale lui Crin Antonescu în studiourile voiculesciene de televiziune au avut drept consecinta decredibilizarea partidului si au condus la o deteriorare îngrijoratoare a limbajului si manierelor publice: atacurile furibunde la adresa dusmanilor politici, refuzul de a-si asuma o ideologie în acord cu ultimele manuale de teorie politica, lipsa unor mesaje constructive si alte „istericale“, cum sunt etichetate saptamânal de catre mica burghezie de la revista „22“, au facut din PNL o formatiune politica nefrecventabila. Aceasta ar fi, am impresia, imaginea de ansamblu pe care intelectualitatea de dreapta si publicul ei din clasa de mijloc o au despre actualul partid liberal. Cu toate acestea, privite ceva mai detasat, lucrurile pot fi interpretate si altfel.
Mai întâi, devenirea socialista a Partidului National Liberal este în totalitate o fabulatie, infirmata de masurile economice luate în calcul spre aplicare odata ce, se presupune, va ajunge la guvernare; de exemplu, pastrarea cotei unice în asa-zisul program economic al USL, ori facilitatile fiscale pentru investitori arata ca, dimpotriva, prin alianta cu liberalii, PSD, a carui întemeiere ideologica nu a depasit fundatura numita „a treia cale“, s-a trezit împins mult mai la dreapta decât i-ar placea, declarativ macar, sa se stie. Care dintre proiectele liberalilor pot fi înregistrate ca socialiste? Daca e vorba de promisiunile electorale cu aroma populista, atunci ar trebui sa rasuflam usurati. Din experienta de pâna acum, toata lumea admite ca acestea sunt constitutive regulilor jocului; deci, indignarea este cam deplasata – sau prost plasata. De pilda, nu cu mult timp în urma, fara nici o legatura cu alegerile care vin si cu scaderea dramatica în sondaje a Partidului Democrat Liberal, Roberta Anastase afirma ca salariile vor fi în curând „reîntregite“, si asta din considerente ideologice de „justitie sociala“. Dupa acest anunt subtil, nici un simpatizant de dreapta nu s-a revoltat ca un oficial PDL foloseste sintagme atât de perimate, încât pâna si Victor Ponta s-ar simti rusinat. (Recent, câteva figurine raspopite de genul „noilor republicani“ s-au distantat public de PDL si de Traian Basescu, într-o încercare stravezie de autotransfigurare politica. Însa aceste piruete electorale de ultima ora ale arivistilor de dreapta nu merita luate în considerare.)
Apoi, reactiile publice ale liderului liberal fac parte dintr-o punere în scena obisnuita, iar aceasta poarta vechiul nume de lupta politica sau retorica parlamentara. Sigur, exista si nuante mai stridente, ba chiar, uneori, contondente, însa de când au devenit cuvintele mai puternice decât faptele? Disconfortul produs de agresivitatea verbala a national liberalilor e ceai de musetel pe lânga efectele modernizarii în stil democrat liberal: taierea salariilor, atribuirea discretionara a contractelor cu statul, închiderea spitalelor, privatizarea pe doi lei a resurselor publice, pentru a mentiona doar câteva, pe cele mai populare. De ce insultele lui Crin Antonescu, un politician aflat, totusi, în opozitie, deci în linia a doua, sunt mai insuportabile decât injuriile venite din partea puterii, caci si prin vocea lui Traian Basescu sau cea a lui Teodor Baconschi s-au exprimat destule valori ferme? Ceea ce deranjeaza cu adevarat în declaratiile publice veninoase ale presedintelui PNL este tocmai vointa de a politiza din nou spatiul public, altfel decât prin numiri în functii publice pe criterii politice. Iar repolitizarea a devenit insuportabila pentru o clasa de mijloc obisnuita sa gândeasca totul cuviincios si utilitarist. Asa cum observa si Costi Rogozanu în articolele sale, clasa de mijloc, depolitizata aproape complet, e iritata în special de figura politicianului, nesesizând ca principala amenintare sociala o formeaza „administratorii societatii“, cei care, în virtutea „ratiunii obiective“ a capitalului, pregatesc cea mai „profitabila“ lume posibila: curata si eficienta, flexibila si decenta, însa brutala si precara, fara drepturi si libertati cetatenesti. Astfel, poate ca în „iesirile incontrolabile“, cum sunt calificate discursurile lui Crin Antonescu, se manifesta nu atât imaturitatea unui politician important, cât situatia de neputinta în care însasi autoritatea politica se regaseste în raport cu forta economica. Imprecatiile lui semnifica si încercarea dezordonata a politicului de a rezista constrângerii economicului, cu alte cuvinte de a se afirma ca putere publica împotriva puterilor private, sau ca putere civila împotriva puterii statului. Din aceasta perspectiva, protestul lui Crin Antonescu împotriva desemnarii unui premier cu radacini în zona serviciilor secrete denota mai mult suflu democratic decât tot corul de binecuvântari venit dinspre clasa de mijloc, satisfacuta de faptul ca, în sfârsit, unul de-al lor (tehnocrat, profesionist, intelectual) exercita puterea cum ar face-o si ei: arogant si totodata servil.
Cât priveste Partidul National Liberal, în ciuda tuturor scaderilor trecute si prezente, se poate spune ca e ultimul mostenitor public al burgheziei românesti. Iar acest lucru se vede nu în pastrarea atributului „national“ din titulatura partidului, ci în felul în care acest partid functioneaza. Amintind de solidaritatea si egalitatea de clasa a burgheziei, al carei revers, cum bine se stie, nu e decât invidia fata de aristocratie si dispretul fata de proletariat, PNL este înca un partid (relativ) unit de interese comune, în interiorul caruia se mai face si politica: niste oameni (practici) se înfrunta si se înfrâng mai ales prin intermediul limbajului. Cu toate ca dezbinarile si razbunarile au fost necrutatoare, în perioada postcomunista nimeni nu a reusit sa domine arbitrar acest partid, cum s-a întâmplat, spre exemplu, cu organizatia politica a lui Ion Iliescu sau cu cea a lui Traian Basescu; iar faptul ca cel mai bogat om al tarii nu reuseste sa controleze PNL, fiind chiar amenintat cu excluderea, dovedeste ca exista în continuare un spatiu politic neastupat înca de bani.
Probabil ca toate acestea se vor sfârsi foarte curând, odata cu triumful deplin al capitalului asupra burgheziei si al economicului asupra politicului. Dar nu e cazul sa deplângem lucrul acesta, pentru ca, în lumea noastra moderna, rationala, democrata si capitalista, burghezia e într-adevar o „clasa ilegitima“, iar politica fiind o politica de clasa, distrugerea capitalista a tuturor claselor si ierarhiilor „naturale“ (bineînteles, cu exceptia celei strict capitaliste dintre forta de munca si capital) este un progres istoric, din câte se pare ireversibil. Prin urmare, cele scrise mai sus nu reprezinta un elogiu al Partidului National Liberal, ci o descriere prin care am încercat sa sugerez ca judecatile comune despre acest partid sunt cel mai adesea nedrepte, mai cu seama atunci când vin dinspre dreapta pretins liberala. Ceea ce nu înseamna ca liberalismul este proprietatea exclusiva a partidului liberal, sau ca nu exista si intelectuali liberali neafiliati partidului. Exista, bineînteles (exemple articulate de convingeri liberale autentice sunt, de pilda, contributiile lui Daniel Barbu si Aurelian Craiutu; v. Aurelian Craiutu, „Elogiul libertatii. Studii de filosofie politica“, Polirom, Iasi, 1998, si Daniel Barbu, „Republica absenta. Politica si societate în România postcomunista“, Nemira, Bucuresti, 1999), însa de obicei se afla în alta parte decât în locurile indicate din oficiu ca vizuinile spiritului moderat si independent: institutii de partid democrat liberal si fundatii de biserica ortodoxa româna, presa culturala si politica ce rezista comunismului în timp ce predica supunerea în fata celor mai nedemocratice organisme internationale, bloguri ce promoveaza libertatea de a interzice drepturile altora. Înainte de lua în discutie câteva publicatii considerate a reflecta exemplar ideologia liberala a României contemporane, trebuie facuta o observatie cu caracter mai general. Asumptia de la care pornesc ideologii dreptei românesti este, cred, o confuzie bine întretinuta, iar aceasta poate fi enuntata astfel: între liberalism si dreapta exista daca nu o identitate, atunci o relatie atât de strânsa, încât diferentele sunt neînsemnate. Desigur, nu se poate în mod rezonabil pretinde ca liberalismul este un curent politic al stângii, chiar daca anumite constructii teoretice l-au dus într-o directie progresista – scrierile lui Rawls, de exemplu. Dar nici nu se poate spune ca orice viziune de dreapta – si putem chiar face abstractie de fascism – este, în definitiv, tot o forma (legitima) de liberalism.
„În locul mâinii
drepte-ti creste o aripa“
Titlul acestei sectiuni l-am împrumutat dintr-un volum de mâzgalituri în versuri (Valeriu Stoica, „Istorii duminicale“, Libripress, Bucuresti, 2006) al celui care a fost si este principalul ideolog al dreptei politice românesti. Si nu pentru frumusetea-i literara l-am scos din uitare, ci pentru ca, involuntar, oglindeste chiar activitatea politica a lui Valeriu Stoica. Desi e absolut sigur ca stradaniile poetice ale autorului nu vor ocupa un loc în istoria literaturii române, staruintele sale în câmpul politic au avut totusi oarecare efecte în realitate, de la cele neplacute (de combinator si demnitar politic) pâna la cele inofensive (de gânditor si ideolog de dreapta). În consecinta, voi cauta sa prezint câteva aspecte mai relevante, asa cum rezulta din cartile sale în proza.
Prima publicatie de interes pentru tema de fata este o carte de convorbiri cu Dragos Paul Aligica (Valeriu Stoica, Dragos Paul Aligica, „Provocari liberale. Dialoguri despre gândirea, istoria si practica liberalismului“, Humanitas, Bucuresti, 2003), tiparita pe vremea când Valeriu Stoica era înca membru al Partidului National Liberal. În afara de povestirea unor episoade istorice (despre vechiul PNL, despre reconstituirea partidului dupa 1989, despre perioada CDR), pagini valoroase pe alocuri, dovedind un bun simt al observatiei si interpretarii, sau obsesia deja conturata a înfiintarii unui mare pol de dreapta, volumul ne prilejuieste si întâlnirea cu doctrinarul Valeriu Stoica. La acest capitol însa lucrurile stau cam prost, conceptia sa despre lume, viata si idei politice fiind o permanenta oscilatie între truisme si prostioare. Întrebat despre semnificatiile pe care le acorda termenilor liberal si liberalism, fostul ministru al justitiei ofera raspunsuri foarte elocvente: „A fi liberal este un mod de a fi“
(p. 113), si detaliaza: primul la rând vine spiritul critic, „cea mai importanta forta definitorie a liberalilor“ (p. 114). „În al doilea rând, în strânsa legatura cu spiritul critic, cred ca liberalul trebuie sa aiba capacitatea de dialog“ (ibidem.). Apoi analitica de dreapta se blocheaza si face loc unui interludiu lévinasian: „daca nu ai capacitatea de a întelege alteritatea, nu esti cu adevarat liberal“, caci „în absenta compasiunii nu e posibil spiritul liberal“ (p. 115), ba chiar „se situeaza în afara curentului liberal cei care nu au puterea de a recunoaste alteritatea si de a transforma dialogul cu celalalt într-o forma de câstig reciproc“ (p. 117). Problematica alteritatii, compasiunii si dialogului lasa senzatia ca e împrumutata din flecareala social-democratiei târzii, desi sublinierea câstigului reciproc tradeaza spiritul antreprenorial, ce-i drept, unul cu nuante compensatorii: „Cei care vorbesc de asa-numitul capitalism salbatic sau de liberalii salbatici nu vorbesc de fapt de liberali“ (p. 115). Si chiar daca Dragos Paul Aligica protesteaza, insistând sa ne aduca cu picioarele pe pamânt („Exista un liberalism evolutionist foarte dur poate pentru gusturile unora. Dar, în ciuda acestor gusturi, el este o forma istorica si legitima de liberalism“, p. 116), pozitia la care adera Valeriu Stoica e de neclintit („În rândul celor autodeclarati liberali exista si asemenea persoane. Nu înseamna ca eu trebuie sa îi recunosc ca liberali pe acestia“, pp. 116-117). Când schimbul de opinii pare ca s-a animat, discutia aluneca într-o letargie din care tot ce putem retine, ca simpli cititori, sunt locurile comune: de pilda, ca ideile liberale si cele socialiste sau comuniste se origineaza, toate, în revolutia franceza (p. 122). Cât despre latura originala a convorbirii, aceasta e într-adevar originala. „Într-un anumit sens, liberalismul e un fel de nou crestinism al zilelor noastre“ (p. 121), mai precis „liberalismul a devenit într-adevar religia politica a vremurilor noastre“ (p. 122), cu alte cuvinte „liberalismul a devenit religia politica a timpurilor noastre“ (p. 125). Daca am opri lectura la aceasta pagina, am putea crede ca fostul presedinte al partidului liberal a ramas prea marcat de lectura lui Voegelin. De fapt, primeaza expresivitatea poetica: „aceasta formulare „liberalismul este religia zilelor noastre“ este metaforica, pentru ca de fapt liberalismul este total strain de ideea de religie“ (p. 128). Totusi, unui asemenea gânditor liberal, sensibil si la argumente, si la alteritate, îi este cam greu sa se desparta de religie cu una cu doua. Si asta nu atât în viata cotidiana („Desi sunt crestin, sunt îmbibat de modul de gândire liberal si mai ales de ideea de îndoiala, de incertitudine, si atunci pentru mine religia crestina este o experienta pur spirituala, si nu una practica, nu una care sa înlocuiasca demersul pragmatic.“, pp. 137-138), cât la nivel conceptual, unde teoria devine în cele din urma coerenta: în ceea ce priveste „afirmarea identitatii si a libertatii individuale, revolutia a fost facuta de Isus Cristos (…). Din cauza aceasta, radacina liberalismului se afla în religia crestina sub acest aspect“ (p. 134). În concluzie, „crestinismul este consonant cu liberalismul, si nici un moment din experienta pamânteana a lui Cristos nu poate sa sustina ideea ca el a ignorat diversitatea“ (p. 136). Filosof al istoriei, Valeriu Stoica ne familiarizeaza si cu teorema secularizarii: „Când vorbim de radacinile crestine ale liberalismului avem în vedere secularizarea unor concepte“ (p. 138). Secularizarea continua si în paginile urmatoare, prin aplicarea conceptelor la realitatile momentului: originile crestine ale Americii si ciocnirea necrestina a civilizatiilor (pp. 140-144). Si sporovaiala îsi urmeaza lent cursul, punctata din când în când de anumite constatari (confirmate de istorie) („La capatul drumului a disparut diferenta din punct de vedere economic si cultural între englezi, francezi, germani. Încet, încet spaniolii, grecii se apropie de ei. La capatul drumului, în Europa unita dispar diferentele de civilizatie si de prosperitate si de bunastare economica“, p. 187), marturisiri („Am spus-o de mai multe ori: mi-am pierdut de mult încrederea în Hegel. Când eram tânar am avut o oarecare credinta în Hegel, dupa care mi-am dat seama de eroarea facuta, m-am repliat si am spus foarte clar ca progresul, bunatatea, prosperitatea nu sunt idei care marsaluiesc triumfal prin istorie“, p. 189), certitudini („Liberalismul, spre deosebire de comunism, sustine claritatea proiectelor si afirma ca evolutia, numita impropriu organica, în liberalism, nu înseamna, pur si simplu, ca lucrurile pot fi lasate sa mearga de la sine“, p. 190) si Keynes („Daca nu ma însel, el este considerat un reprezentant al neoliberalismului. Ce înseamna neoliberalism e pentru mine înca un mister, pentru ca neoliberalismul este revendicat si de stânga“, p. 213). Dupa lectura acestei carti, nu am înteles de ce fostul politician trece drept un important gânditor liberal. Prin urmare, am cautat noi provocari liberale si în alte volume.
Daca nu ma însel, teoria nu este punctul forte al lui Valeriu Stoica, asa ca am trecut rapid la publicatiile sale practice. Principala contributie la impulsionarea Partidului National Liberal de a merge pe mâna vizionarului Traian Basescu este culegerea de reverii despre unificarea dreptei (Valeriu Stoica, „Unificarea dreptei“, Humanitas, Bucuresti, 2008). Diverse articole, cuvântari, interviuri si anexe sunt tot atâtea pretexte de a trâmbita însemnatatea unei idei fixe, cartea fiind atât povestea întreprinderilor nereusite de a impune proiectul unificarii în interiorul PNL, cât si rafuiala penibila cu liberalii care s-au opus fuziunii, în frunte cu Calin Popescu-Tariceanu. Strategia de convingere a publicului cititor nu consta numai în demonstrarea „teoremei Aligica“, cum e cunoscuta în cercurile academice, „potrivit careia numai oportunismul si stupiditatea puteau explica ceea ce se întâmpla în PNL“ (p. 69), ori în curtarea „unor intelectuali de mare prestigiu“ si a „unor jurnalisti de elita“, listati ca la bursa (pp. 88-89), pe care structura politica rezultata din partidul presedintelui si refugiatii liberali au reusit, cum spune si autorul, sa-i „cointereseze“, ci si în expunerea unei noi conceptii politice, modul liberal de a fi capatând în final o alta configuratie, mai apropiata de „un liberalism evolutionist“, cu siguranta pe gustul modului prezidential de a fi (pp. 267-270). Deci, nimic de seama, exceptând definitia corecta a democratiei burgheze: „în democratia liberala egalitatea politica este o forma de îndulcire a inegalitatii economice“ (p. 39). Si cum nici transcrierea unor emisiuni de televiziune (v. Robert Turcescu, Valeriu Stoica, „Istorie recenta 100%“, Humanitas, Bucuresti, 2009) nu prezinta vreun interes, m-am resemnat sa revin la teoreticianul Valeriu Stoica.
Scrisa împreuna cu Dragos Paul Aligica, cartea despre reconstructia dreptei (Valeriu Stoica, Dragos Paul Aligica, „Reconstructia dreptei. Între experimentul capitalist occidental si proiectul national românesc“, prefata de Vladimir Tismaneanu, postfata de Adrian Miroiu, Humanitas, Bucuresti, 2009) este cronica unei tentative de surmontare a nepotrivirii istorice între idealurile (politice ale) liberalismului si realitatile (economice ale) capitalismului. Din aceasta cauza, „temele explorate cu luminoasa sagacitate“ de catre cele doua „spirite emancipate de orice încorsetare dogmatica“, cum suntem lamuriti în prefata (pp. 11-15), se transforma în tot atâtea eforturi de popularizare a ideii ca idealul si realitatea se suprapun, în definitiv, perfect odata înteleasa „expresia naturala a unui anumit mod de a fi în lume“ (p. 98). Datorita numarului mare de pagini, argumentele celor doi autori nu au mai încaput în varianta trimisa spre publicare, asa ca rationamentele care subîntind propaganda sunt dificil de gasit. Însa amatorii de asocieri libere si atotcuprinzatoare vor fi edificati în legatura cu importanta teoretica pe care „revolutia neoliberala a lui Hayek, Friedman & co.“ (p. 47) a avut-o asupra expresiei practice a liberalismului clasic, „revolutia Thatcher-Reagan“ (p. 45). Nu lipsesc definirea societatii în care traim („Societatea capitalista este construita pe suveranitatea consumatorului. (…) într-un sistem capitalist pur, bogatia este obtinuta prin oferta de bunuri si servicii catre consumatori“, p. 93), motorul sau intern („Capitalismul este (…) suma initiativei, a vointei si a virtutilor morale, intelectuale si practice ale cetatenilor sai“, p. 239), cutremurarea în fata naturii („functionarea legilor naturii într-o ordine sociala capitalista permite acumularea de mari averi“, p. 247) si compasiunea fata de fraieri – în absenta careia, asa cum stim din vechea lor colaborare, nu e posibil spiritul liberal („În concluzie, daca exista ceva care ajuta saracii cu adevarat, aceasta este competitia pe piata libera“, p. 142). Sinceritatea volumului nu poate fi pusa la îndoiala, caci gânditorii recunosc deschis contradictiile capitalismului – iar acestea sunt evident culturale, nu economice: „capitalismul liberal genereaza un proces de autodistrugere pe cale culturala. El creeaza o mentalitate anticapitalista“ (p. 92); mai exact: „Pe scurt, daca prin însasi functionarea si succesul sau capitalismul îsi genereaza premisele propriei distrugeri, aceasta nu are nimic de-a face cu proletariatul sau lupta de clasa. Dinamica arata astfel: capitalismul produce o patura tehnica si intelectuala care, la adapostul prosperitatii asigurate de sistem, începe sa produca idei, doctrine si miscari inamice capitalismului. De aici o contradictie fundamentala a capitalismului: prospera clasa intelectuala si tehnica uita ca este creatia libertatii si prosperitatii asigurate de acesta si devine instrumentul distrugerii sale, erodându-i treptat fibra morala si intelectuala“ (p. 238). Însa pentru ca judecatile apodictice sa nu para excesiv de teoretice, ei formuleaza si un crez propriu si personal: „noua dreapta a secolului XXI îmbratiseaza fara rezerve traditia iudeo-crestina occidentala si valorile liberalismului si capitalismului izvorâte din acestea“ (p. 283). Prea multe nu mai sunt de spus.
Lasând la o parte interesul istoric si psihologic, aceste volume semnate de Valeriu Stoica (& asociatii) seamana cu niste încercari autodidacte de a patrunde în misterele teoretizarii. Sa vedem însa pe scurt ce zic si profesionistii gândirii, odata ce îsi iau ca sarcina discutarea ideilor si ideologiilor politice contemporane.
Vrajitori si ucenici ai
dreptei intelectuale
Într-o noua colectie sponsorizata de tot felul de institutii si coordonata de aceiasi Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica au fost publicate pâna acum trei carti, despre care voi schita câteva observatii. Primele doua volume sunt rezultatul unor interviuri pe care diverse persoane si totodata personalitati le-au acordat unui fost „jurnalist de elita“, în prezent „cointeresat“ de ceva pe la un institut de studii populare. Din nefericire, chiar daca este absolvent de universitate, întrebatorul este complet incapabil sa abstractizeze, acesta fiind unul din motivele pentru care discutiile, cu câteva abateri, sunt rudimentare si plictisitoare. Ceea ce ofera unitate interviurilor din prima carte (Cristian Patrasconiu (ed.), „Repere intelectuale ale dreptei românesti“, prefata de Valeriu Stoica, ilustratii de Devis Grebu, Humanitas, Bucuresti, 2010) este ideea ca distinctia dintre stânga si dreapta este inaplicabila (vezi pp. 26, 83, 178, 203, 293), precum si limitarea dimensiunii doctrinare la eternele teme de actualitate: politica de partid si intelectuali de biblioteca (Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, Lucian Boia), (anti)comunism si stângism (Vladimir Tismaneanu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea), natura umana si autobiografie (Andrei Plesu, Virgil Nemoianu, Gabriel Liiceanu).
Daca-i lasam de-o parte pe Neagu Djuvara (pp. 101-138), pe Al. George (pp. 53-70), sau pe Nicolae Manolescu (pp. 171-188), ale caror raspunsuri nu au nimic din sfatosenia si platitudinea celorlalte reactii, exista o singura interventie teoretic articulata: cea a lui Horia-Roman Patapievici (pp. 235-290). În schimb, interviurile din a doua carte (Cristian Patrasconiu (ed.), „Noua scoala de gândire a dreptei“, prefata de Valeriu Stoica, ilustratii de Devis Grebu, Humanitas, Bucuresti, 2011) nu beneficiaza nici macar de farmecul monotoniei, întrucât sunt luate unei „scoli de gândire“ a carei experienta si nonsalanta nu se ridica la înaltimea „reperelor“ – si nu datorita vârstei. Pur si simplu, genul interviului, acelasi, nu se potriveste noilor gânditori. Desi replicile sunt triviale si previzibile, liniile directoare ale convorbirilor nu sunt usor de trasat, caci cu putine exceptii (Cristian Preda, Ionut Popescu, Sorin Ionita) toti vorbesc despre tot, amestecând încontinuu planurile. Dupa meseria vorbitorului, o prima categorie incomodata de întrebarile complice este cea a noului politician, iar aici predomina atât justificarea intrarii în politica si sacrificiul facut pentru binele public, nu fara accente electorale dezinteresate (Sever Voinescu, Teodor Baconschi), cât si pozitionarea doctrinara, una care merge de la imprecizia ideologica a Monicai Macovei („Categoric sunt de dreapta; sunt pentru o societate în care oamenii muncesc, platesc taxe, sunt proactivi si responsabili. Dreapta include competitia, statul de drept, ideea ca legea trebuie sa fie respectata si aplicata egal pentru toti, iar asta presupune notiunea de dreptate în toate sensurile ei“, p. 16) pâna la liberalismul luminat al lui Cristian Preda („Idealurile politice nu sunt foarte numeroase. Ma vad obligat sa asez în fruntea listei libertatea. Aceasta e urmata – de fapt, ar trebui sa spun ca e legata – de egalitate. Da, libertatea nu mai poate fi gândita – ca în secolul al XIX-lea – în absenta sau în dispretul egalitatii“, pp. 73-74). A doua ar fi cea a scriitorului: daca în pomelnicul de nume invocat de catre Dan C. Mihailescu poti gasi cu greu o idee, oricare, iar în cuvintele lui Radu Paraschivescu descoperim noi culmi de provincialism si irelevanta, în interventia lui Mircea Mihaies, surprinzator de autoreflexiva, se poate întrezari însasi figura intelectualului umanist postcomunist, cu toate calitatile si defectele sale. A treia categorie poate fi numita a specialistului – în cazul de fata, în economie (Ionut Popescu, Bogdan Calinescu) si în politici publice (Sorin Ionita, Cristian Ghinea). Ca toata lumea, de la economisti aveam ceva asteptari, însa n-a fost sa fie: Ionut Popescu îsi clameaza pe fiecare pagina aderenta la cea mai directa dreapta, însa evidentele pentru care aceasta atitudine e singura economic rationala devin eliptice când trebuie nu doar emise, ci si explicate: de exemplu, nu era nevoie de un jucator la bursa pentru a afla doar ca actuala criza economica e datorata stângii (p. 187), iar masurile de dreapta luate de guvern pentru a ne scoate din criza „au fost absolut corecte“ (p. 177) – tot atâtea ne-a spus si Emil Boc. La rândul sau, economistul româno-francez Bogdan Calinescu ne dezvaluie despre criza economica esentialul: ca a fost cauzata, printre altele, „de politicile publice în favoarea creditului imobiliar sau de bancile nationale ce se joaca cu rata dobânzii“ (pp. 352-353); însa când „a început sa se vorbeasca si de veritabilele cauze ale crizei…“ (p. 353), dupa cele trei puncte nu a mai urmat nimic. Cei doi reprezentanti ai domeniului public policy se arata în interviuri cum nu se poate mai diferiti: Sorin Ionita e foarte relaxat, raspunsurile si rationamentele lui fiind simpatice, respectiv inteligente (pp. 299-319); în schimb, mai tânarul sau coleg Cristian Ghinea face din conformismul intelectual o profesiune de credinta: pentru el, Marx si Ceausescu sunt veri primari (p. 323), oamenii de stânga, asa, în general, „tind sa gândeasca cu inima, în loc sa gândeasca cu creierul“ (p. 326), iar ai nostri tineri la Paris învata „neomarxismul falimentar“ (pp. 333-334); la asta se reduce pledoaria pentru valorile de dreapta, fara a mai pune la socoteala dialogul cu stânga trendy din România – însa referentul îmi scapa. Pentru subiectul acestui articol, restul contributiilor sunt fie nedemne (Traian Ungureanu, Mihail Neamtu, Dragos Paul Aligica), fie neimportante (Cosmin Alexandru, Vitalie Ciobanu, Sebastian Lazaroiu), fie neinteresante (Marius Lazurca, Ioan Stanomir, Catalin Avramescu) pentru a merita un comentariu.
Daca o caracteristica a primului volum de interviuri este neîncrederea oamenilor de cultura fata de operationalitatea distinctiei între stânga si dreapta – si aici trebuie sa avem în vedere doar ideile politice -, nota dominanta a celui de al doilea volum este ca miscarea intelectuala liberala nu-i decât o dreapta cu multe etichete: conservatorism, crestin-democratie, liberalism de dreapta, republicanism; o tendinta care se accentueaza în ultimele texte, despre care voi spune câteva cuvinte. Volumul colectiv despre teoriile dreptei contemporane din Occident (Ionut Sterpan, Dragos Paul Aligica (editori), „Dreapta intelectuala. Teorii si scoli de gândire ale dreptei contemporane occidentale“, postfata de Vladimir Tismaneanu, Humanitas, Bucuresti, 2011) este în mare masura o publicatie folositoare, pentru ca prezinta informat si inteligibil o întreaga paleta de curente intelectuale (unele influente, altele marginale). În opinia mea, exista câteva sinteze excelente, în special articolele lui Radu Cristescu despre neoconservatorism (pp. 28-52) si ordoliberalism (pp. 152-180), cel despre obiectivismul lui Ayn Rand (pp. 109-128) scris de Sorin Manica, ori contributia lui Costel Stavarache despre futurism si antialarmism (pp. 378-396); însa si textele despre paleoconservatorism si traditionalism, libertarianism sau crestin-democratie sunt bine facute. Desigur, nu e vorba aici de a împartasi presupozitiile filosofice, demonstratiile etice si credintele economice angajate de aceste teorii (desi am rezonat cu ideile antinaturaliste si argumentele rationaliste prezentate în articolul despre antialarmism), ci de maniera în care au fost elaborate o parte din materiale: documentat, nuantat, contextualizat. Însa exista si doua scaderi ale cartii, poate inerente unui astfel de proiect: prima se refera la faptul ca editorii, dorind probabil un volum cât mai amplu, au introdus subiecte nu doar colaterale, de exemplu ideologia New Criterion, noii filosofi francezi sau postfata lui Vladimir Tismaneanu, ci si surprinzatoare, cum ar fi cele despre crestinism si economie de piata, sociologia noii clase, ori critica psihiatriei; a doua trimite la faptul ca pe alocuri se reuseste performanta de a expune si atasamentul fata de tema tratata, ceea n-ar fi deranjant în conditiile în care am întâlni mai multe argumente si mai putine efuziuni – vezi mai ales articolele semnate de Radu Nechita si Anca Fotea. În concluzie, volumul e un pas înainte – însa doar spre dreapta, nu spre liberalism.
Alegeri 2012
În încheiere, voi reveni la scena politica si voi face unele consideratii anticipative despre alegerile din 2012. E doar un exercitiu de structurare a unor intuitii, rationamente si interpretari. Personal, nu sunt foarte interesat de alegerile care urmeaza si nici nu cred ca o guvernare USL ar putea constitui un progres semnificativ. Si asta nu pentru ca toate partidele sunt exact la fel, cum sustinea recent Liviu Antonesei (i), ci datorita faptului ca, existând limitari obiective (ii), spatiul de manevra devine extrem de îngust. Desi liberalii si social-democratii se pregatesc sa deschida sampania pentru a sarbatori câstigarea alegerilor din acest an, nu împartasesc opinia ca victoria lor e neîndoielnica. Fireste, nu putem sti în acest moment care va fi impactul aparitiei unui nou partid politic, eventual sprijinit de la Cotroceni si format dintr-o generatie mult asteptata de „oameni noi“, „buni specialisti“, „tineri profesionisti“ etc. Daca se va forma, ar putea avea succes (daca tinem cont de speranta pusa în primenirea mediului politic), dar la fel de bine ar putea sa esueze (daca ne gândim la scepticismul înca sanatos cu privire la posibilitatea unei schimbari fundamentale prin aceste metode, ori la popularitatea de care se bucura „doctrina prezidentiala“). Prin urmare, observatiile care urmeaza pleaca de la situatia data, cea în care principalii actori politici sunt USL si PDL. Într-o ordine aleatorie, voi avansa deci câteva elemente care ma fac sceptic în privinta triumfului negresit al opozitiei. În primul rând, PDL organizeaza alegerile, ceea ce înseamna ca din start pleaca cu un avantaj, iar efectele lui ar putea fi anulate doar printr-o mobilizare masiva la vot; însa o astfel de prezenta la urne e improbabila. În al doilea rând, PDL ar putea lua „masuri electorale“ cu impact mare pe termen scurt, de pilda marirea salariilor si pensiilor, ceea ce l-ar putea avantaja în mod serios. În al treilea rând, armonia din cadrul USL ar putea fi zdruncinata odata cu alegerile locale, astfel încât uniunea sa se destrame înainte de alegerile generale. În al patrulea rând, chiar austeritatea poate fi vânduta publicului mocofan drept „sacrificiu necesar“ si „rationalitate economica“, electoratul antisocial nefiind dificil de convins sa treaca cu vederea, de dragul „perspectivei juste“, coruptia, incompetenta si irationalitatea democrat liberala. În al cincilea rând, în pofida bilantului în mare parte negativ al guvernarii (reforme absurde, polarizare si declasare sociala, scadere dramatica a nivelului vietii, finantari clientelare, întarirea puterii represive), putinele rezultate pozitive datorate Partidului Democrat Liberal (legea salarizarii unice, functionarea DNA, retragerea privilegiilor revolutionarilor, partial chiar legea educatiei) pot constitui argumente pentru voturile unui segment electoral mai calculat. În al saselea rând, amestecul de modernizare autoritarista si traditionalism anticomunist ar putea, din nou, stimula autoamagirea clasei de mijloc exasperate de lipsa unei „alternative serioase“ si obsedate de „raul mai mic“; la fel ca în urma cu patru ani, când vorbele lui Luther erau citate pentru a justifica maretul curaj de a-l vota pe presedintele în exercitiu (v. Andrei Cornea, „De ce votez cu Basescu“: http://www.revista22.ro/de-ce-votez-cu-basescu-7181.html), optiunea pentru PDL, exprimata de aceasta data cu mai putina înflacarare, asa cum sta bine criticilor oricarei puterii, se va insinua de la sine. Nu în ultimul rând, atâta timp cât nu va obtine o majoritate de 50+1% din totalul voturilor validate, presedintele tarii poate refuza numirea unui premier din cadrul USL, iar negocierile ulterioare pot conduce la formarea unui guvern PDL, caruia sa i se alature fie PSD, fie PNL, ambele de prea multa vreme în opozitie, asadar predispuse sa-si descopere „latura pragmatica“, respectiv „înrudirea ideologica“.
Note:
(i) Vezi Liviu Antonesei, „Unde ne sunt liberalii?“: http://www.criticatac.ro/14217/unde-ne-sint-
liberalii/. Daca ne referim la ideologiile asumate si la unele dintre urmarile practice, nu cred deloc ca toate partidele sunt, cel putin în clipa de fata, identice. Dimpotriva, am impresia ca cele trei mari partide din România au profiluri eterogene. Exponent al burgheziei autohtone, pâna acum singura clasa constienta de sine si de lume, PNL merge pe acelasi drum pe care a umblat si vechea burghezie nationala: cel al interesului capitalist, limitat însa de constiinta ca e necesar sa guverneze o tara, nu un teritoriu, deci ca „obiectul“ asupra caruia se înstapâneste trebuie sa reziste, astfel încât sa nu poata fi „consumat“ complet, ci transmis mai departe (ca mostenire). În schimb, PDL este partidul unei neoburghezii formate si dintr-o elita „meritocratica“ grabita sa faca o cariera rentabila cu orice pret, si din progeniturile „întreprinzatorilor“ postdecembristi – unii cu ascendent direct în nomenclatura comunista –, o burghezie de stil nou care a început sa creada în ideea meritului personal doar pentru ca s-a întâmplat sa parvina. Odata ajunsi la guvernare si dornici de a reforma universul dupa chipul, folosul si ideologia lor, nu e de mirare ca acesti oameni considera ca toate problemele au doar solutii exprimabile în cifre, caci au fost învatati ca dupa orice placere urmeaza nota de plata; dar ceea ce a uitat noua burghezie e faptul ca exista si placeri gratuite, asadar contabilitatea nu poate fi ridicata la rangul de regina a stiintelor fara a plati pretul numit libertate. Pe scurt, diferenta între PNL si PDL se suprapune, macar în parte, deosebirii dintre liberalism si neoliberalism. Cât despre PSD, un partid cu radacini adânci în mocirla vechiului regim, as zice ca e tributar unei doctrine social-democrate „înnoite“, care îmbina asistentialismul statal si capitularea statului în fata pietei; aceasta e cea mai proasta varianta cu putinta, întrucât nu reprezinta chiar pe nimeni: pe de o parte, daca ne gândim la dimensiunea asistentiala, sunt reprezentati nu atât muncitorii, cât cei care, dintr-o cauza sau alta, nu (mai) muncesc; pe de alta parte, nici cei care muncesc, nici cei care nu pot sa munceasca (someri, pensionari, bolnavi, persoane cu handicap etc.) nu sunt protejati în raport dezlantuirea capitalului; în plus, atâta timp cât îi sunt opuse fie si cele mai aparente îngradiri, domnul capitalist se simte extrem de lezat în dreptul sau natural de a face profit, asa încât va prefera sa trateze as usual cu partide adaptate zilelor noastre, adica fara prejudecati sociale. Deci, principala eroare a Partidului Social Democrat este urmatoarea: într-o societate conflictuala, are iluzia ca poate multumi pe toata lumea, reusind de fapt sa-i nemultumeasca pe toti.(ii) România este o tara periferica subdezvoltata, iar în fata crizei mondiale a capitalismului nu sunt prea multe de facut aici. Ce se poate, totusi, realiza e o mai buna administrare a dezastrului, nu o iluzorie depasire hipercapitalista, cum s-a tot straduit guvernul PDL prin diverse transgresiuni: noul cod al muncii, taierea drastica a salariilor si pensiilor, disponibilizari etc. Toate aceste tentative de „ajustare“ nu au avut efectul scontat, din simplul motiv ca nu pretul fortei de munca ori cheltuielile bugetare au determinat criza economica. Drept dovada, chiar daca s-au adoptat aceste masuri de austeritate, nu s-a rezolvat mai nimic: oficial suntem în recesiune, desi au fost luate niste decizii de saracire a populatiei nemaiîntâlnite (înca) în spatiul european. Mai mult, privatizarile care se preconizeaza (spitale, energie, resurse naturale etc.) vor pune lucrurile pe o directie înca si mai nociva.