Intram în vara cu putine certitudini, smulse si acestea de energia istoriei, si cu destule ambiguitati. Întelegerea ruso-americana pentru convocarea unei conferinte consacrate razboiului din Siria este o certitudine. Ramâne de vazut cu ce se va solda. Pentru unii, de mult a fost certitudine si concluzia la care a ajuns (abia acum) presedintele american Barack Obama: „razboiul global fara limite“ împotriva terorismului nu mai are sens. Vom vedea daca recunoasterea acestui esec, caci despre esec este vorba, are urmari în viitor. Noul premier italian Enrico Letta a vazut ceea ce trebuie vazut în batalia deschisa la Bruxelles împotriva paradisurilor fiscale: o ipocrizie. Daca un italian a gasit potrivit sa faca o astfel de declaratie chiar înaintea primei reuniuni a Consiliului European la care participa în calitate de prim-ministru, înseamna ca situatia este cu adevarat grava. Mai sunt si alte subiecte care alimenteaza tensiunile internationale, dar pentru aceasta saptamâna sa ne oprim aici.
O noua conferinta pentru pacea sirienilor si linistea noastra
Dupa încercarile din Consiliul de Securitate si de la prima conferinta (Geneva, mai 2012) pentru solutionarea conflictului din Siria, toate esuate, Washington-ul si Moscova au luat initiativa convocarii unei noi conferinte, sa-i spunem de pace. Nu au intervenit prea multe date noi, razboiul continua sa faca victime, dar Rusia si Statele Unite au ajuns, probabil, la întelegeri care sa le impuna partilor în conflict – adica regimul dictatorului Bachar al-Assad si opozitia revolutionara – sa se aseze la masa negocierilor. Protejatul Moscovei, guvernul de la Damasc, a fost convins sa participe la conferinta. În Coalitia nationala a opozitiei, lucrurile sunt în curs de limpezire. Înainte de a lua în considerare participarea, opozitia reclama gesturi convingatoare de vointa din partea guvernului de la Damasc. Ministrul sirian de externe Walid Mouallem a confirmat acordul pentru participare. „Noi credem ca aceasta conferinta internationala va oferi o buna ocazie pentru a gasi o solutie politica la criza din Siria“. Dupa ce timp de mai bine de doi ani conflictul, transformat în razboi de guvernul de la Damasc, a facut aproape 100.000 de victime si a obligat peste un milion de sirieni sa ia drumul bajeniei, vorbele lui Mouallem vin prea târziu fara sa se desprinda de ecoul crimelor.
Reusita conferintei de la Geneva depinde în mare masura de actorii negocierii pacii. O pace impusa doar din afara, în absenta partilor în conflict, mai ales a vinovatilor, nu are nici un viitor. Agenda discutiilor nu este cunoscuta, dar pentru asezarea pacii în Siria si pentru linistea noastra, nu ar trebui ocolite în negocieri unele dintre ingredientele internationale ale sângerosului conflict sirian: limitele schimbarilor în lumea araba, temeliile noului echilibru de interese în regiune si, bineînteles, adevaratele cauze ale transformarii revoltei siriene în razboi. Pentru ca, în timp ce se fac pregatiri pentru aceasta conferinta de pace, conflictul de altadata ce parea o etapa a „revolutiei iasomiei“ trece granitele Siriei si antreneaza Libanul în razboi. Israelul, Turcia, Irakul si Iranul sunt cu pusca la picior. Convocarea conferintei devenise, si din aceasta cauza, imperativa. Stabilirea datei (luna iunie) si a locului (Geneva) nu au ridicat dificultati. Mai dificila se arata convenirea listei participantilor. La 17 mai, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon s-a deplasat la Soci pentru a-l vedea pe presedintele Putin; la 27 mai, secretarul de stat american John Kerry s-a întâlnit, pentru a doua oara, cu ministrul rus de Externe Serghei Lavrov. Statele Unite au acceptat ca la conferinta sa ia parte, pe lânga reprezentanti ai opozitiei, si cei ai puterii de la Damasc. Rusia tine sa fie invitate si alte state implicate într-un fel sau altul sau afectate de conflictul sirian. Sunt avute în vedere mai ales Iranul si Arabia Saudita. Acestor preocupari li se adauga cererea occidentalilor adresata Moscovei de a nu-i mai furniza arme lui Assad. Rusii continua sa explice, neconvingator însa, ca este vorba de un contract în derulare, încheiat în 2010, pentru livrarea de arme defensive (sistem de aparare antiaeriana S-300), care nu pot fi folosite în operatiuni terestre. Totusi… Agasat de acuzele din presa occidentala pe aceasta tema, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a spus: „asta nu creeaza nici o violare a echilibrului fortelor în regiune si nici un avantaj în lupta împotriva opozitiei“.
Axioma lui Madison
Într-un discurs tinut la Universitatea Apararii Nationale din Washington, presedintele Barack Obama l-a evocat pe presedintele James Madison (1809-1817) cu citatul: „nici o natiune nu-si poate prezerva libertatea prin razboaie fara sfârsit“. A recurs la acest citat pentru a anunta o schimbare de tactica în lupta împotriva terorismului. Rationamentul lui Madison are valoare axiomatica. El este tras din experienta razboaielor din secolul al XIX-lea, cele interne care au condus la nasterea natiunii americane, si cele cu Franta si Anglia, cândva puteri cu mari ambitii coloniale pe continentul nord-american. Pâna la Primul Razboi Mondial, în vremea izolationismului american, axioma lui Madison a functionat. Dupa aceea a cam fost uitata. Acum Obama o scoate din istorie si o pune în fata strategilor militari. Cei care au despicat discursul au spus ca presedintele încearca sa se desparta de traditia belicoasa a predecesorului lui republican George W. Bush si sa rupa tabuul razboiului global împotriva terorismului. Este cunoscut faptul ca, la numai trei zile de la atentatul din 11 septembrie 2001, Bush jr. a declansat un razboi total terorismului în afara granitelor Statelor Unite. Atentatul din mai, de la Boston, a demonstrat ca terorismul si-a schimbat tactica, nu mai este un fenomen exterior, ci poate fi unul intern. În aceste conditii, sustine presedintele Obama, razboiul total fara limite nu mai are sens. Logica evocarii lui James Madison cu acel rationament axiomatic despre relatia dintre libertate si razboi tine de nevoia de modificare a strategiei de lupta: trebuie fixate mai bine tintele. Ce l-a determinat pe Obama sa recurga la aceasta schimbare de atitudine? Unii cred ca bilantul greu al razboaielor initiate de Administratia Bush jr. si continuate în ciuda promisiunilor electorale. Prin cheltuielile uriase, de peste 1.000 de miliarde de dolari în doisprezece ani, razboiul din Irak, sustin unii, a slabit capacitatea de lupta împotriva terorismului dusa în Afganistan, iar tributul în vieti omenesti, 7.000 de soldati americani, a fost prea mare. Ca si razboiul din Irak, cel din Afganistan nu poate fi considerat câstigat. „America este la rascruce… Lupta împotriva terorismului, asa cum a fost dusa timp de doisprezece ani, trebuie sa se încheie… Ne-o spune istoria. Ne-o impune democratia“. Sunt vorbele lui Obama. El mai este framântat si de faptul ca nu si-a tinut promisiunea de a lichida închisoarea de la Guantanamo. Acolo înca mai sunt detinuti, fara sa fi fost judecati, 166 de prezumtivi teroristi: „Imaginati-va viitorul, peste zece, douazeci de ani: Statele Unite detin înca oameni asupra carora nu apasa nici o vina, (detinuti) pe un petic de pamânt care nu le apartine…Este aceasta America pe care dorim sa o lasam copiilor nostri?… În lume, Guantanamo a devenit simbolul unei Americi care a încalcat statul de drept. Când se gândesc ca un terorist sfârseste la Guantanamo, aliatii nostri nu vor sa mai coopereze cu noi“. Aceiasi analisti cred ca, daca nu vor fi îndeplinite aceste doua curajoase initiative: încheierea razboiului extern împotriva terorismului si lichidarea puscariei de la Guantanamo, bilantul mandatelor lui Obama nu se va deosebi prea mult de cel al mandatelor lui George W. Bush. Acum se întelege mai bine de ce, în razboiul din Mali dus tot în numele terorismului, Washingtonul a acordat Frantei doar ajutor logistic.
Ipocrizia europeana
Nu este o specie noua, nici rara ipocrizia europeana. Cum scriam mai sus, seful guvernului italian Enrico Letta a avut onestitatea sa nu-si ascunda deceptia fata de cruciada Bruxelles-ului împotriva fraudei fiscale, declansata de Bruxelles prea târziu pentru a nu fi banuita de fatarnicie. Letta spune ca suntem în fata unei „ipocrizii incredibile la nivel european“. Primul-ministru belgian, Elio Di Rupo vorbeste si el de „vinovatia morala a unor anumiti conducatori“. Evident, europeni. Incomodat de suspiciunile în jurul pozitiei Londrei, premierul britanic David Cameron face gestul formal de a adresa invitatia administratiilor teritoriilor de peste mari ale Coroanei britanice, cunoscute ca paradisuri fiscale, sa colaboreze la lupta împotriva evaziunii. Cum sa nu-i dai dreptate lui Letta?
Tema luptei împotriva fraudei fiscale – adaugata celei a energiei stabilita initial – a fost inclusa în ultima instanta pe agenda reuniunii Consiliului European din 22 mai. Este posibil sa aflam ca a fost mai degraba un tertip al Comisiei Europene de a gasi alibiuri decât de a face ceva cu folos. Numai ca situatia este grava si nu mai poate fi ascunsa mult timp sub pres. Mai întâi, pentru ca prin proportiile ei, 1.000 de miliarde de euro, frauda fiscala anuala goleste visteria Uniunii Europene. În al doilea rând, pentru ca, fiind transfrontaliera, frauda are vinovati care apar la vedere cu usurinta pe vreme de criza. În al treilea rând, pentru ca este la originea unor scandaloase profituri ilicite. Statul de drept nu trebuie sa fie doar calul de bataie pentru soarta democratiei la noii veniti în Uniunea Europeana ci si norma unei vieti economice sanatoase. Chiar daca, o spune acuzator premierul italian Letta, lupta împotriva paradisurilor fiscale „are consecinte care nu pot fi pe placul unora pentru ca înlaturarea fraudelor antreneaza pierderi ale veniturilor realizate usor“.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 423