Floarea Tutuianu, Sappho, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012, 73 p.
În poezia Floarei Tutuianu, Sappho bea sampanie dintr-o cupa-pantof, fara vreo remuscare a inadecvarii. Si adevarul e ca lectura antologiei propuse de poeta atrage atentia nu atât prin perversitatea/cumintenia viziunii, cât prin abuzul (la propriu) de erotic si textual. Altfel, aceasta încrengatura de tematici cu garnitura de Eros, în varianta lui organic-romantioasa, sufera de nenumarate cangrene, care vietuiesc laolalta cu structuri bine închegate, pe alocuri separate de câte o ilustratie care nu face altceva decât sa reia aceeasi imagine din alta perspectiva. Din când în când, o lupa devine un instrument necesar cautarii unor exprimari reusite, în contrast cu alte poeme din volum, care se distanteaza net prin calitate de bâlbâielile erotice ale aceleiasi autoare.
În esenta, textele sustin o organicitate enuntata ad litteram, self-executing, care continua o (anti)creatie corporala, caci, în cazul Floarei Tutuianu, o sfânta pacatoasa propovaduieste mirul poeziei, acolo unde însusi semnul crucii a devenit trup de carne, anticipând o bizara dedublare, care va haitui în întregime ansamblul. Mai mult, peste arhitectura carnala a poeziei atârna recuzita livrescului si a artei picturale, la care se adauga permanentele trimiteri la textul biblic. În erezia blânda a poemelor traiesc deopotriva sfinti, carti, curtezane, sirene, tablouri – adevarate mitologii înlantuite într-un scenariu care construieste sau, dupa caz, înlocuieste cadre pentru fiecare „poveste“.
Erotica textuala
O atare literatura extrauterina reclama un sacrificiu, o optiune pentru Eros sau Text, în ciuda interdependentei lor maladive. Astfel ca romantiozitatea stilului intra în combinatie cu pretentiile textualiste si cu un lirism bine „fardat“, cum numai o preoteasa de templu antic/vestala ar fi fost autorizata sa ia auspiciile literaturii. De altfel, mastile (El si Ea) îsi pierd din valabilitate, devenind veritabile marturii. Poezia, ca si cea care o scrie, platesc o mult prea scumpa chirie pentru un eros împrumutat si ratat prin repetitie. Însa, dincolo de asemenea formalisme, poezia însasi sufera o acuta ruptura, acolo unde „barbati“ si „femei“ definesc nu simpli parteneri de joc erotic, ci pur si simplu constructe lirice necesare refularii.
Tentatia textualista e irezistibila, caci poeta sudeaza nu doar versuri incapabile sa fie rostite, ci trupuri-pagina, în spiritul unei dualitati aproape androginice. La trocul acesta poetico-erotic „facem schimb de spaime“, ca si cum actul creator ar fi unul colectiv. Aici, poezia se învata „pe de rost/ de la clavicule pâna la coapse“, Floarea Tutuianu asimilând în stilul poemelor bovarismul tipic flaubertian, iar erotismul devine evocarea unei autosuficiente adulterine, izvorâta din starea de „prea-poezie“, ca o carafa de vin care da pe dinafara. De aceea, limbajul risca o cadere în desuet si caduc – expresie a saturatiei în fata artei ca artificial. Nu ne mira atunci de ce e atât de nevoie de un „machiaj livresc bovaric“, care sa suplineasca o goliciune, dar si o împlinire erotica.
În consecinta, actul de a „mângâia cu creionul în mâna“, „mirosul proaspat de hârtie cerneala“, „trupul dat la cuvinte“, „fata baltind în cuvinte“, un „tu“ care e si amant, si lector, mentin o stare frivola de betie în fata iubirii si a literaturii. Iar dincolo de aceasta crima erotica, premeditata cot la cot cu textul, transpare o ruga, ca si starea de a fi întotdeauna pe muchie: „N-ai sa ma lasi tocmai acum/ cu fata baltind în cuvinte pe muchia/ de cutit a limbii –/ când ultimul vers îsi pierde de urma.“ Iata si dovada ca singuratatile nu pot fi lustruite nici macar în vise, si de aici afirmarea frontala si dureroasa a trupului ca text.
Ideea e continuata si în poeme ca „Autoportret cu himera“ sau „Leda cu lebada“, unde aspectul mitologic demasca o poezie care traieste si se hraneste din mythos-ul unei fiinte macinate erotic si textual, care îsi contempla aceasta dureroasa dualitate. Jertfa organica nu mai e suficienta, dupa cum nici textul nu mai poate satisface o „himera“ care îsi trage seva din scena fabuloasa a masacrului a „zeci de barbati“ si, concomitent, din rugile spuse inconstient lânga altare, ca o cuminte fecioara ce uita de sine. De altfel, tot ce e „masculin“ si „feminin“ în poemele acestea e fixat pe ideea „frângerii“ unui trup care nu poate trai în afara cuvântului, pentru care toate luminile si umbrele cad dupa cum eul are posibilitatea sa se scrie si sa se citeasca.
Inevitabil, textele gloseaza pe tema singuratatii, imposibilitatea unei întâlniri si rememorarea unui timp în care iubirea era posibila, semnalând faptul ca acum nu au mai ramas decât resturi ale aceleiasi obsesii. Altminteri, nici „barbatii“ si nici erosul fizic nu sunt fundamentul ontologic al cartii, ci Textul privit ca o iubire ex-orbitanta, sfâsietoare. Cautarea întru „atâtia“ surprinde o lectura care nu mai are sensul revelator anterior, ci pe acela al unei apasari din ce în ce mai greoaie, care genereaza însasi uitarea: „Sigur stiam cum începi (am rasfoit atâtia barbati)/ Dar o ceata s-a lasat peste cuvinte/ si tot ce-am trait pe de rost am uitat“.
Romance?
Nu de putine ori poemele au aerul unui scenariu de film siropos, de pe vremea când cinematograful înca diviniza sampania si
„bon-bstton“-ul: „Viata traita alb-negru într-un bloc cenusiu/ soptita tandru din vârful limbii/ facând opturi în receptor/ devine viata în roz viata
bon-bon – /viata ce se bea ca o sampanie/ dintr-o cupa-pantof// Sunt o femeie usoara si stravezie/ daca stau în lumina se poate citi prin mine/ E locul din care:/ fara sa vad fara sa miros fara sa ating:/ ori înfrâng ori înving“. Dar dulcegariile de bun-gust ale poeziei Floarei Tutuianu ( ca si „le buone cose di pessimo gusto“ ale lui G. Gozzano) fac atmosfera într-o astfel de lirica, ce se multumeste sa fie „calduta“, fara intensitati prea mari, si fara strigatul asurzitor al infernaliilor iubirii. E tonalitatea tipica lui Ravel (amintit într-unul dintre texte), cu un tragic melodic, chiar placut unei feminitati care salasluieste la limita dintre frivol, obscen, liric si romantic. În rest, tot ceea ce emana acest volum e un parfum tare, uneori înecacios, alteori fad, de budoar stilat, în care numai o pasionata de lira ar putea vietui. O atmosfera densa, dar previzibila în scenariile pe care le accepta, atât erotic-imagistic, cât si estetic.
Poate ca nu întâmplator „fericiti“ nu înseamna altceva decât „buimeti“, adica, într-un fel „buimaciti“ de atâta trup/ dragoste. „Patul“ pare sa fie acum unica recuzita a unui amor pierdut si, indiferent de implicare, esti obligat sa înstrainezi propria goliciune interioara si propria insomnie fata în fata cu poezia: „Patul meu de cuie si coji de portocale/ în care vând nopti albe în care vând nopti goale/ la second hand sau pe nimica/ Musc perna înabus un vis brodez/ suferinta pe cearsafuri obosite/ mirosind a versuri transpirate/ abandonate la jumatate/ (si pe noi cine ne mai ia acuma?)/ „ne vom împerechea ca iepurii/ lasam dracului plozii/ si vom trai fericiti (a se citi buimeti)“. În cele o mie si una de nopti consumate pâna când sufletul va sa sece, suferinta are si ea alura de text scris în filigran, cu taria împunsaturilor si cu finetea aurului încrustat în pagina. De altfel, cocota-poetesa-fecioara din textele Floarei Tutuianu sufera de o cruda instabilitate sentimentala în toate paginile, pe care le da tribut amantilor, sfintilor, raiului si iadului, trecutului si viitorului deopotriva. În ciuda limbajului pe alocuri fortat, care scade din plenitudinea unei astfel de poezii, razbate, asa cum probabil a intentionat si autoarea, rasuflarea lui Sappho, adica a lirei si a dezamagirilor din plasa carora se pare ca nu ai cum sa te smulgi.
Se contureaza, asadar, o poetica a vietii traite la granita dintre rosu si negru, care nu mai e una dintre pasiune si moarte, ci e tocmai penumbra pasionala în care partenerii se cauta si se alunga reciproc. E un câmp de batalie în toata aceasta regie, dincolo de ideea unei înfrângeri sau a unei victorii. Si o astfel de orbire voluntara, tipica în materie de initieri erotice, surprinde o anomalie a simturilor, o negare tocmai prin exacerbarea lor. De aceea, din excesul organicului deriva abolirea sa: „fara sa vad fara sa miros fara sa ating“.
Adam si Eva
Nu în cele din urma, volumul insista si asupra componentei biblice, construind o religie a erosului, în spiritul „Cântarii Cântarilor“, cum bine sesizeaza Serban Foarta pe coperta a patra. Adam si Eva ai acestei lirici joaca rolul de sclavi si stapâni ai propriilor patimi, asumându-si, pe rând, avatarul christic, respectiv marianic, sau închipuind mici „fabule“ ispititoare ori psalmi erotici, cum sunt „Sfântul Francisc si Clara“, „Barbatul-altar si femeia-transept“, „În vizita la Marta“, „Preamareste si salta“ etc. Nu e însa doar sugestia explicita a unor astfel de poeme, ci si infiltrarea limbajului biblic în textul însusi, astfel ca, pe o tematica disparata, sunt aplicate retorici si înlantuiri de tip religios, „tamâind“ atmosfera la propriu. O asemenea tactica transforma fecioria în pretextul cel mai ispititor, dupa legea „NENIMICULsuit preaplin neîntâmplat între ei“. De altfel, femeia-înger si femeia-demon functioneaza înca în calitate de expresii ale maniheismului primordial, dualitatea („Eu si cealalta parte din mine“) constituind o dimensiune esentiala pentru poezia Floarei Tutuianu. În asemenea ritualuri genezice, ziua a saptea nu mai e un simbol al creatiei împlinite, ci mai degraba al unei morti împlinite, iar „sexul umil si maret este creatia lui Dumnezeu“. S-ar parea ca, în aceasta „arta a seductiei“, rugaciunile si aluziile biblice au un puternic rol de afrodiziac, în spiritul unei simplitati tactile care cunoaste, dintotdeauna, legea fericirii, si care cuprinde, în sine, miscarea cosmica a vietii si a mortii: „iubirea e tare ca moarte pre viata calcând“.
Cu pasiunea pentru pictural si gestual pe care o traieste Femeia-Text bântuita de o poemofagie, Floarea Tutuianu construieste o lume alternativa, în care schimba permanent decorurile, de unde se arata o foarte dibace regizoare de spatii, de recuzite, desi pardoseala, peretii si tavanul camerei poetice pe care o închipuie ramân permanent aceiasi, simpli, dar si razgâiati dupa atâtea parfumuri. O camera simpla si goala, ca trupul Femeii, ambele pasibile sa devina hârtia pentru o noua scriitura. Idealista în poezie sau, mai bine spus, în eros, poeta face ca pretextele livresti si relatia indiscutabila cu propriul act al scrierii sa completeze, nu întotdeauna cu succes, ceea ce trebuia sa fie o poetica absolut corporala, dupa cum încearca sa o demonstreze titlurile si limbajul aferent. Mai mult decât „corp“, poezia Floarei Tutuianu ajunge sa fie „pictura“, adica sa emane un soi de artificialitate, cu intentii clare nu de implicare, ci de contemplare a unei decaderi. Gestualitatea se revendica, în fond, de la marile excursuri despre dragoste, dar un aer vetust decoreaza poemele, cu destule pasaje bune, însa cu la fel de multe pasaje îndoielnice.
Nu e de mirare ca necesitatea scriptica transcende pâna si carnalul, ca si cum n-ar exista altceva decât scrisul, dupa o formula deja tipizata. Ma întreb în ce masura e posibila apropierea poeziei acesteia, care îsi respira propriul parfum, de o veritabila politica textualista, caci numai principiul retroactivitatii si al contaminarii de perioada poetica ar justifica o astfel de pasiune. Însa nu una pentru eros, ci pentru cuvânt ca mecanism narcisiac. Acesta e amorul de care vorbesc Floarea Tutuianu si chiar antecesoarea de la care se inspira, Sappho.