Asadar, cei pe care toata lumea îi vedea îndreptatiti sa aspire la fotoliul prezidential al Frantei au ramas sa continue batalia: socialistul François Hollande si conservatorul Nicolas Sarkozy. În ciuda unor previziuni grabite, care pot fi întelese, rezultatele acestui prim tur le consider surprinzatore si nu cred ca electoratul francez si-a simplificat misiunea pentru 6 mai când va trebui sa aleaga noul sau pe acelasi ocupant al fotoliului de la Elysée. Anticipez: schimbarea din Franta nu este (numai) de presedinte, ci de politica, iar din aceasta perspectiva lucrurile trebuie luate cu toate complicatiile lor pe plan intern si european. Daca va mai avea un al doilea mandat, chiar Sarkozy va fi obligat sa modifice constructia politica si sa aseze Franta în noul curs impus de evolutiile din Uniunea Europeana, în primul rând, si apoi de cele din lume. Exercitiul personal de putere de care a uzat atât de frecvent actualul presedinte – o prima observatie pe care ma grabesc sa o fac –, nu este suficient pentru mentinerea Frantei în pozitia ambitioasa de putere europeana. Vom întelege acest lucru mai bine din dezbaterile care vor avea loc în intervalul dintre cele doua tururi de scrutin. Pâna acum protagonistii au redus promisiunile la asteptarile electoratului intern. Dimensiunea internationala a cam lipsit. Au abundat discursurile concentrate pe problemele interne, cele care asigurau calificarea în turul doi. Ce este nou, ce este vechi în aceasta campanie prezidentiala? Iata câteva constatari. Noua ar fi rasturnarea unora dintre previziunile sondajelor. Niciodata sondajele nu au fost atât de aproximative. Dupa anuntarea rezultatelor partiale acestea au devenit o tortura pentru candidati si pentru electorat. Prima si poate cea mai naiva victima a fost, cred, chiar stânga franceza. S-a întâmplat ca sansele Partidului Socialist sa fie supraestimate. Partizanii lui François Hollande credeau într-o departajare semnificativa de presedintele în functiune. Este adevarat ca Sarkozy a iesit pe locul doi, dar diferenta fata de adversar este mica, de mai putin de doua procente. Noua este si plasarea neasteptata, pe locul trei, cu un scor socotit istoric, de peste 18%, a reprezentantei Frontului National, Marine Le Pen. Sondajele îl creditau cu acest loc pe reprezentantul „stângii de la stânga“, Jean-Luc Mélenchon. Nu a fost asa iar consecintele vor fi importante în aritmetica electorala. Nou a fost stilul electoral, mult mai erodat decât altadata de tentatia de a obtine cu orice pret si cu orice mijloace victoria. Vechi au ramas incertitudinile unei bune parti a electoratului, dificultatile de a trage concluziile potrivite din perspectivele oferite de protagonisti. Începe sa fie greu de înteles ce vrea si ce este dreapta, ce-a mai ramas valabil din doctrina rigida a extremei drepte de pe vremea lui Jean-Marie Le Pen; ramâne dificil de sesizat ce s-a schimbat cu adevarat la socialisti si cât teren a putut recupera „stânga de la stânga“. Vechi a ramas si naravul absenteismului (aproape 20%) alimentat de ambiguitatile platformelor si ideologiilor partidelor concurente. Merita sa amintesc ca Franta este tara cu un tip de democratie care împiedica coagularea politicii în mâinile a doua partide mari. Probabil este cu mult mai bine asa.
Ordinea în care s-au plasat primii trei candidati si, mai ales, scorurile lor au o mare greutate iar acestea nu au fost anticipate de sondaje. Importanta lor se va vedea si mai clar în alegerile legislative care vor avea loc în mai putin de o luna. Plasarea liderului Frontului National, Marine Le Pen, pe locul trei, cu peste 18%, deschide acestui partid calea de a intra în Parlament. Aceasta este marea surpriza pe care o pregatesc alegerile prezidentiale din Franta. Iar Frontul National, devenit mai flexibil, ajunge dupa primul tur în pozitia de arbitru pentru desemnarea presedintelui. Lumea se astepta ca Jean Luc Mélanchon sa obtina un scor care sa-i faca lui Hollande viata mai linistita. Sondajele s-au înselat. Ratarea unui scor mai bun al liderului fostilor comunisti complica aritmetica electorala. A doua surpriza poate fi considerata diferenta dintre candidatii ramasi în cursa, Hollande si Sarkozy. Sondajele, din nou blestemul lor, îl indicau pe liderul Partidului Socialist câstigator al primului loc cu un scor mai mare. Nu a fost asa iar acum acele previziuni joaca, psihologic vorbind, în defavoarea lui Hollande. Pe de alta parte, dreapta socoteste, ca un fel de scuza, ca scorul mai mic al lui Sarkozy se datoreaza asa zisului „vot de criza“ înteles ca o nemultumire a francezilor fata de solutiile presedintelui lor în conditiile recesiunii. Este de remarcat un adevar, anume ca întreaga campanie a fost concentrata pe contestarea si criticarea lui Sarkozy. Reactia electoratului nu poate fi redusa într-atât. Ea este o forma de nemultumire fata de hiper-personalizarea puterii la care a recurs actualul presedinte înca de la venirea la Elysée. Acest exces a dezvoltat anti-sarkozismul ceva mai devreme, nu numai în campania electorala. Numai ca, victimizat în preajma alegerilor pentru orice, Sarkozy s-a vazut în final avantajat prin atragerea indecisilor care, dupa cum se stie, aleg sa fie de partea „victimei“. Este unul dintre paradoxurile strategiilor! Daca acesta a fost rezultatul unei tactici oculte nu se va sti nici dupa 6 mai. Totul va intra în contul greselilor echipelor de campanie sau ale candidatilor lipsiti de simtul masurii. Când reprezentanta Ecologistilor spune ca trebuie scoase din functiune centralele nucleare este de la sine înteles ca muncitorii nu o vor alege. Ochelarii ei cu rame verzi nu tin de alternativa la pâinea acestora. Sau daca cineva pretinde ca va coloniza Marte, cum s-a întâmplat cu un candidat, îl paste sigur ridicolul.
Campania a fost dura iar socialistii au facut eforturi uriase sa depaseasca înfrângerile din 2002 si 2007 care înca mai apasa pe umerii lor. Chestiunea care intra în discutie tine de strategie. A învinge din opozitie un guvern care are toate pârghiile puterii presupune fie concentrarea fortelor, fie o nemultumire masiva la nivelul societatii. Nici una dintre aceste conditii nu este întrunita deocamdata în Franta. Sperante au fost puse în uzura si în excesul de putere sau în efectele crizei. Numai ca a aparut handicapul experientei guvernamentale a socialistilor. Este cazul concret chiar al lui Hollande care nu a avut niciodata un exercitiu guvernamental, ci numai unul de partid. Daca va fi victorios, se întreaba unii, va reusi el sa mentina Franta alaturi de Germania, în nucleul dur al Uniunii Europene? În turul doi, Sarkozy a propus dezbateri nu numai pe probleme economice si sociale, unde socialistii sunt puternici, ci si pe probleme internationale. Stânga are politicieni de birou, dreapta de cabinet guvernamental. Diferenta este importanta. În plus, stânga franceza îsi reface cu dificultate solidaritatea. Jean-Luc Mélenchon a reusit sa adune, mai ales în ultima parte a campaniei, „stânga de la stânga“ sub steagul Partidului nou al fostilor comunisti, dar s-a trezit ca lupta singur împotriva extremei drepte. Tactic, Hollande a evitat disputele foarte deschise. Chiar daca nu a spus-o direct, Mélenchon îl face responsabil de avansul mare obtinut de Marine Le Pen cam în aceeasi masura în care îl face si pe Sarkozy pentru politica lui duplicitara fata de extrema dreapta. Cei care compara scorul obtinut de Mélenchon cu promitatoarele procente avansate de sondaje pun semi-esecul pe duritatea discursului lui; cei care vad un succes personal spun ca nimeni din tabara lui nu ar fi obtinut nici macar atât. Chiar afirma ca, la stânga, Jean Luc Mélenchon a avut o strategie mai buna decât cea a lui Hollande. Sperantele puse în el vizau netezirea drumului liderului socialist. Ocupând numai locul patru si cu un scor substantial mai mic decât al lui Marine Le Pen, stânga nu mai este atât de sigura pe câte garantii îi dadeau sondajele. Acum, blestematele calcule teoretice îi tortureaza pe protagonisti si-i deruteaza pe alegatori. Marine Le Pen, mult mai flexibila decât tatal ei, Jean-Marie Le Pen, a obtinut un scor istoric si bucuria succesului a facut-o sa-si anunte electoratul sa se pregateasca deja pentru marea victorie din 2017. Este discutabil daca peste cinci ani ea va ajunge presedinta. Aproape sigur, însa, este ca va aduce Frontul National în Parlament la alegerile de peste doua saptamâni. De asta putini se mai îndoiesc. Aceasta va fi cu adevarat o schimbare în viata politica a Frantei. De la constituire, Frontul National nu a putut pâna acum sa intre în Parlament cu toata faima pe care si-a facut-o de-a lungul timpului. „Puseul lepenist, scrie un comentator francez, ramâne evenimentul deopotriva negativ si major al scrutinului. O mare parte a clasei populare nu se mai simte reprezentata de clasa politica traditionala. Chiar daca problemele sociale atacate de Marine Le Pen au jucat un rol cheie, nu exista dubii ca ea se va reîntoarce la temele frontiste traditionale care, de fapt, i-au asigurat succesul: imigrarea, securitatea frontierelor si identitatea nationala. Nelinistile în fata globalizarii, care favorizeaza revenirea la angoasele spatiului national, ramân trasatura dominanta a vietii politice franceze si europene“. Cu siguranta ca din motive electorale Nicolas Sarkozy va face suficiente avansuri Frontului National – nici nu-i este greu daca tinem cont de initiativele lui trecute pe sensibilul teren al imigratiei –, pentru a-i câstiga electoratul. I-ar fi convenit sa conteze mai mult pe „majoritatea linistita“, dar acum va fi constrâns la concesii mult mai mari pentru a evita înfrângerea. Daca mai poate. Cheia se afla la Marine Le Pen, s-ar crede, însa apelul ei de la aflarea rezultatelor deruteaza. Ea a cerut „regruparea patriotilor de dreapta si de stânga pentru victoria finala“. Un discurs cu totul nou. Ramân la fel de importante si voturile centristilor lui François Bayrou. Liderul Partidului MoDem si-a luat pe cont propriu campania si, odata cu aceasta, si riscurile rezultatului în conditiile în care Sarkozy a întretinut deruta ideologica în fata alegatorilor de centru. Aliantele se vor reface. Vor urma promisiuni si, de ce nu?, unele racolari. Dificultatea produsa de criticile „sans merci“ pe care si le-au aplicat si unii, si altii pâna acum va trebui sa fie depasita rapid. Vor aparea programe mai articulate de guvernare pentru ademenirea alegatorilor. Sarkozy are dreptate când, de pe locul doi, spune ca abia acum începe campania electorala. Adica batalia pentru Elysée. Socialistii sustin ca victoria nu le mai poate scapa. Nu mai este mult si se fac doua decenii de când o asteapta.
Înainte de a încheia acest prim comentariu, câteva vorbe despre atmosfera electorala. Disputele continua si nu s-au dovedit deloc inocente pâna acum. Chiar si francezii sunt jenati de terenul surprinzator de mare pe care l-au câstigat „les petites phrases“ (vorbe mitocanesti), insultele, injuriile si lipsa de respect pentru adversar.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 3722012-05-03