Al 18-lea

Acum mai multi ani de zile (cred ca era prin 1995), am încercat sa argumentez, într-un articol, ca nu conteaza pe ce scaun se asaza ministrul Culturii la masa Guvernului, atâta vreme cât pozitia lui nu are nici o relevanta în mod real, pentru ca cel care decide implicit politicile culturale ale ministerului este ministrul Finantelor. Acesta are, în fapt, drept de viata si de moarte asupra programelor culturale ale ministerului. O dovada recenta a constituit-o pierderea functiei de ministru de catre domnul Daniel Barbu. Domnul Barbu a ales sa faca o comparatie între bugetul pe care urmeaza sa îl primeasca ministerul pe care îl conducea si programul de salvare a persoanelor infectate cu virusul HIV. În mod evident, domnul Barbu a facut o comparatie blamabila. Nu poti sa spui ca nu exista bani suficienti pentru cultura pentru ca bolnavii de SIDA beneficiaza de prea multi bani. În sine, afirmatia a fost una de un cinism inimaginabil, iar domnul Barbu a platit, pe buna dreptate, aceasta afirmatie cu functia sa. Se pot lua, în principiu, bani pentru cultura, de oriunde, dar numai de la Sanatate nu!
Atunci, în 1995, sedintele Guvernului aveau loc într-o sala unde masa era rotunda, astfel încât premierul nu statea într-un cap de masa. Senzatia pe care o avea orice privitor era ca ministrii erau, cu totii, colegi, egali între ei si ca locurile erau intersanjabile. Începând din 2001, odata cu cresterea numarului de ministri, sala cu masa rotunda a devenit neîncapatoare si a trebuit sa fie schimbata (nu e cazul sa comentez aici acest paradox, dar se pare ca numarul de ministri si de parlamentari creste în proportie directa cu scaderea populatiei României). Într-un capat sta Prim-Ministrul, alaturi de care se asaza vicepremierii, iar în celalalt capat stau secretarul general al Guvernului si adjunctul sau. Ministrul Culturii are un loc mai apropiat de cei din urma, dovada a faptului ca acesta este asezat potrivit importantei sale în Guvern. Cel putin, fariseismul care se purta în 1995 nu mai e în vigoare.
Revenind însa la situatia recenta, care a dus la demisia lui Daniel Barbu din fruntea ministerului, lasând la o parte exemplul extrem de nefericit pe care senatorul liberal l-a avut în vedere, problema de fond ramâne: Ministerul Culturii primeste prea putin bani de la buget. Cu aceasta siutatie s-au confruntat toti predecesorii sai. Desigur, nu cred sa existe vreun ministru multumit de subventia primita si, atâta vreme cât vom produce putin si prost, nu vom prea avea ce bogatie sa împartim. Dar una este sa fii ministrul de resort în Macedonia si sa primesti un buget care reprezinta 2% din produsul intern brut al tarii si alta este sa fii ministrul Culturii în România si sa ti se repartizeze un buget, procentual, de exact zece ori mai mic!
A fi ministrul Culturii, în România, a încetat de multa vreme sa mai fie o pozitie invidiata. Scaunul de ministru este, parca, blestemat sa atraga instabilitate. Primul dintre ministrii Culturii, începând cu înfiintarea Ministerului, în 1989, Andrei Plesu, a fost numit în functie la 28 decembrie. S-au împlinit acum o luna 24 de ani de atunci. În aceasta perioada, Ministerul a fost condus de fix 17 ministri, succesorul lui Daniel Barbu fiind, asadar, al 18-lea (sunt curios câti dintre oamenii de cultura din România si-i mai aduc aminte pe toti ocupantii scaunului ministerial, asta, ca sa nu mai vorbim despre secretarii si subsecretarii de stat care s-au perindat prin minister). Numai doi dintre ei, Ion Caramitru si Razvan Theodorescu s-au bucurat de un mandat întreg, de patru ani. Sigur, nu cred ca îsi doreste cineva genul de stabilitate de care a beneficiat Suzana Gâdea, care a condus Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste vreme de 10 ani si, daca nu ar fi fost doborât regimul Ceausescu, poate ca ar fi ramas în functie pâna la moartea sa, în 1996. Dar, pe de alta parte, nu poti sa pui în practica nici un fel de politica ministeriala în doar câteva luni. Mai mult decât atât, întregul sistem ministerial este afectat de schimbarea prematura a unui ministru. Stiu ca pare greu de crezut, dar, la schimbarea unui titular ministerial, absolut toate documentele aflate pe circuitul de avizare, de la simple memorandumuri si referate interne, pâna la proiecte de ordonante si legi, trebuie sa îsi reia circuitul de avizare, doar pentru a fi schimbat numele ministrului si pentru a i se da posibilitatea sa se exprime cu privire la actul în cauza. Desi numarul de functionari din minister a scazut, sarcinile pe care acestia trebuie sa le execute sunt tot mai numeroase. Urmarea este o îngreunare teribila a procesului decizional. Cu alte cuvinte, dupa ce ca banii sunt putini, din cauza dificultatilor birocratice si a instabilitatii ministeriale ajung sa fie si greu de cheltuit. Sunt convins ca cei care solicita, constant, demisia ministrilor Culturii (nu am auzit de vreun ministru al Culturii din România caruia sa nu se fi gasit cineva sa îi ceara demisia, cu exceptia lui Liviu Maior, care nu a ocupat functia ministeriala decât 20 de zile) nu se gândesc la aceste lucruri. Nu vreau sa spun, prin asta, ca prostul management politic de la Ministerul Culturii nu ar trebui sanctionat atunci când este cazul, dar trebuie sa subliniez ca simpla schimbare a titularului postului nu aduce, de la sine, o schimbare în bine.
În urma cu aproape un secol, atunci când postul de ministru al Instructiunii Publice si al Cultelor (ministerul care, pe acea vreme, avea în grija si institutiile de cultura din România), era ocupat de un Ion G. Duca sau de un Octavian Goga, a fi ministru era cu totul altceva decât astazi. Ministrul era, totodata, parlamentar, profesor universitar, jurnalist, adeseori fiind si academician (toate acestea, cu mult înainte de a ajunge ministru), era, asadar, întotdeauana, o figura publica marcanta. Astazi, ministrul (nu numai cel al Culturii, ci oricare altul) este doar un fel de înalt functionar, care are un program de îndeplinit si un munte de hârtii de semnat în fiecare zi. În plus, trebuie sa participe la plictisitoarele sedinte de partid si de Guvern si sa asiste la tot felul de sindrofii, una mai departata ca alta de sfera sa directa de interes.
Cel de al 18-lea ministru al Culturii, domnul Gigel Sorinel Stirbu abia si-a intrat în atributii (dupa ce românii s-au aflat în vreo doua saptamâni de vacanta, de Sarbatori). Indiferent ce va face în timpul mandatului sau si de cât de lung va fi acesta, oricât s-ar feri sa faca declaratii la fel de descalificante ca a predecesorului sau, va avea de gestionat un buget minuscul, fiind, în acelasi timp, responsabil – cel putin, din punct de vedere moral – pentru întregul patrimoniu cultural din România. Si acest lucru nu va fi deloc usor. Nu pot decât sa sper ca va avea întelepciunea sa investeasca în oameni, în patrimoniul cultural al României si în cultura vie a acestei tari, ferindu-se de costisitoarele si repede uitatele evenimente electorale. Altfel, va urma modelul predecesorilor sai, atragând nemultumirea oamenilor de cultura si, în ultima instanta, a publicului larg.