1 ianuarie 2007, data intrarii României în Uniunea Europeana, este o zi de „ajun identitar“. Despre aceasta zi ar fi bine sa vorbim nu politic, ci cu folos. Intrarea în Uniunea Europeana nu rezolva amneziile sau lacunele noastre istorice, ci ne ofera sansa institutionala de a le repara.
În ultimii ani, la început de decembrie, voci iscusite vorbesc despre însemnatatea Zilei Nationale sau despre alegerea ei. Ultimii ani au nascut nelinisti privitoare la chestiunea „cine suntem“? Întrebarea are valente europene, nu numai românesti sau post-comuniste. Este o nedumerire pe care Cortina de Fier, globalizarea, noile modele ale sistemului international si terorismul nu au creat-o, ci au sporit-o. Este o dilema alimentata de decapitarile identitare din epoca moderna si contemporana, care au mers paralel cu dezvoltarea salvatoare si inspirata a democratiei si libertatilor. Este, de asemenea, rezultatul faptului ca democratia nu reuseste sa se delimiteze complet de disimulare, iar libertatea sa se debaraseze complet de iresponsabilitate.
Ziua Nationala a fost, din 1866 pâna în 1948, o sursa de mândrie si de confort identitar. Astazi ea este doar un instrument, neîndemânatic folosit.
Va propun sa ne gândim nu la dilema „10 Mai“ sau „1 Decembrie“, ci la sensul cuprinzator a patru din însemnele statalitatii contemporane: Ziua Nationala, stema, bancnota si imnul national. Apartenenta la Uniunea Europeana si la NATO, presiunea globalizarii, precum si slabiciunea unora dintre institutiile nationale vor obliga, poate, tari ca România sa reconsidere simbolurile nationale si sa le transforme în instrumente de producere a binelui. Când am spus „vor obliga“, de fapt, am gresit. România nu este obligata la nimic. Tarile trec uneori pe lânga ocaziile istorice, fara sa le foloseasca. Democratia, pe care noi am reobtinut-o în anul 1989, este un lucru de pret, fundamental. Dar ea nu obliga la generozitate, tot asa cum libertatea nu obliga la simt al raspunderii. Poti sa fii prosper si egoist, inteligent si rau-intentionat, inspirat si indiferent, fermecator si lenes. Poti sa fii democrat si iresponsabil sau aparator al libertatii si ne-loial tarii tale.
Orwell a spus ca în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul. Dar ceea ce Orwell nu a prevazut este ca si pentru democratiile secolului XXI trecutul este uneori „un bun“ interpretabil în functie de cum ne aranjeaza politic, la un moment dat. Acesta este izvorul dilemei
„10 Mai“ sau „1 Decembrie“, si nu datele istorice, ca atare. Greu vei gasi un învingator în demonstratia ca „10 Mai“ este o zi mai importanta decât „1 Decembrie“. „10 Mai“ este mai convingatoare decât „1 Decembrie“ pentru ca are traditie de simbol statal, fiind Ziua Nationala lãsata mostenire de cea mai buna parte din istoria noastra moderna. Tratarea mostenirii ca pe un legamânt este reflexul tarilor coerente si stabile.
România de astazi, stabilind Ziua Nationala la „10 Mai“, nu ar fi mai putin republicana, ci putin mai demna si mai respectabila. Ironia sortii face ca ultimele trei Zile Nationale din istorie, „10 Mai“, „23 August“ si
„1 Decembrie“ sa fie zile cu puternice conotatii regale.
Astazi, dupa saizeci de ani de confuzii la nivel institutional, ni se pare irelevant, poate, detaliul acuratetii traditiei. Si întelegem greu importanta de a pastra continuitatea si coerenta establishment-ului. Tocmai de aceea suntem vulnerabili. Adevarul este ca lucrurile au început sa se încurce institutional atunci când România, dupa ce si-a transformat Regele în mecanic auto, a avansat un cizmar în calitate de sef de Stat (e drept, nu a facut aceasta isprava de capul ei). Afirmatia de mai sus nu este o ironie nelalocul ei, ci o încercare de a condensa în cât mai putine cuvinte o tragedie a Statului român. O tragedie de a carei adâncime suntem putin constienti.
În zilele fierbinti din decembrie 1989, alegerea zilei de „1 Decembrie“ si a numelui constitutional de România (în loc de Republica Socialista România) au fost instincte politice, gesturi de conservare a puterii prin evitarea comparatiilor constitutionale stânjenitoare. Ele au reprezentat un act de provizorat istoric, nu un act altruist de redare a demnitatii si respectabilitatii.
Dar, oricât de precaut si de mestesugit ar fi, un calcul politic ramâne fara semnificatie si valoare daca nu serveste interesul national, daca nu este generos si responsabil, daca nu continua firesc mersul lucrurilor.
1 Decembrie, zi glorioasa din istoria noastra, este neconvingatoare ca Zi nationala, din cauza ca a fost folosita drept o re-inventare de tip orwellian a trecutului. Tot asa cum orwelliana este si imaginea deplorabila pe care o avem mereu în ziua de 1 decembrie, la Alba-Iulia, cu personalitati publice bucurestene sulfuroase, dând din coate în primul rând, pentru a împrumuta ceva din legitimitatea istorica a lui Ferdinand si a Mariei, la al caror chip se închina ocazional, o ora pe an.
În aceeasi ordine de idei, noi am continuat, dupa 1989, fara macar a ne da seama, sa alteram respectabilitatea statalitatii noastre prin imprimarea pe bancnote a unor chipuri care nu au nimic comun cu sensul monedei nationale. Bancnota este apanajul statalitatii, nu al culturii, ea este un dreptunghi de hârtie impregnat cu sens geopolitic. Pe bancnote, prin urmare, este nevoie sa apara chipuri de oameni de Stat. Noi am schimbat orwellian foaia, punând chipuri culturale dintre cele mai diverse, precum cele ale lui Eminescu, Blaga sau (cred) Enescu. Bancnota nu este un mijloc de îmbatosare folclorica. Avem o larga paleta de candidati legitimi pe bancnote, de la Stefan cel Mare si Mihai Viteazu, pâna la Alexandru Ioan Cuza, Carol I si Fedinand, pentru a nu ne apropia, prea periculos, de
Mihai I. Dumnezeu sa ne înteleaga de ce ne trebuie un compozitor pe moneda nationala! Locul lui de onoare este la Atheneul Român, asa cum locul poetului national este la biblioteca, al lui Nicolae Iorga la Academie, iar al lui Caragiale la teatru. Stiu prea bine ca transferul anumitor prerogative de suveranitate catre Uniunea Europeana va însemna, în viitor, înlocuirea bancnotei nationale. Este un gest pe care societatea noastra este gata sa îl faca pentru binele ei. Exemplul dat de mine vorbeste despre instinctul distrugerii si nu are legatura cu încheierea existentei monedei nationale, în favoarea celei comune europeana.
Orwell a ratat sansa de a se naste român. El ar putea sa roseasca astazi de invidie daca ar trai sa vada cum în Sala Tronului a Palatului Regal din Bucuresti se organizeaza frecvent agape, cocktail-uri si defilee de moda, contra a câteva mii de euro. Doriti sa siluiti spatiul sacru al statalitatii românesti? Nu este nevoie sa fluierati în timpul intonarii Imnului de Stat, nici sa va stergeti pantofii cu steagul tricolor. Este suficient sa dati telefon la Muzeul National de Arta si sa luati masa, contra-cost, în sala în care Regele Carol I tinea pe cap coroana.
În anii ‘70 si ‘80, la Castelul Pelisor – mi-a relatat recent o muzeografa – o poeta stingea tigari pe mobila aurita a Reginei Maria, iar un scriitor spargea pahare regale de cristal, izbindu-le de peretii cu lambriuri. Atacul lor nu era la inventar, ci la statalitate. La fel, batjocura de la Sala Tronului nu ofenseaza cultural (de fapt este efectuata de oameni de cultura), ci statal.
Stemei nationale (prin interventia nemijlocita a unui personaj politico-militar înca în viata) i-a fost retezata, într-o secunda, în decembrie 1989, coroana istorica. Coroana rotunda (închisa) este simbolul neatârnarii. Ea este, grafic vorbind, ilustrarea unei cetati închise, adica stapâna pe ea. Pastrarea intacta a stemei traditionale a Statului român modern ar fi un atu al institutiilor de astazi si, implicit, al celor care le conduc. Daca, dupa anul 1989, au înteles acest adevar Moscova, Sofia, Belgrad, Tbilisi, Podgorita, Budapesta si Varsovia, de ce nu îl întelege Bucurestiul? Este smecheria noastra mai iute decât memoria noastra?
Ar merita, daca timpul va permite, sa va uitati pe Internet la stemele statelor Uniunii Europene, comparându-le cu stema României post-decembriste. Este un contrast frapant, în defavoarea noastra, în primul rând la nivel estetic, si apoi la nivel simbolic.
Sunt tari care nu si-au schimbat Imnul de Stat timp de sute de ani. De ce ar face-o? Ele nu au nimic de uitat. Noi, da. Un astfel de cântec ar trebui sa fie mai puternic decât bunul nostru plac, fiindca înmagazineaza forta unui legamânt primit de la cei dinaintea noastra. Exista o diferenta între „Traiasca Regele“ si orice alt cântec de vocatie patriotica, iar importanta acestei diferente o vom simti curând, când brand-ul de tara nu va mai fi o oportunitate de piata, ci o urgenta nationala. Brand-ul de tara ar trebui sa fie un instrument asezat utilitar pe acelasi raft cu stema, cu imnul, cu steagul, cu Ziua Nationala si cu una din fetele monedei euro (cealalta fata a monedei, ca si bancnota, va face loc însemnelor europene). Ar fi interesanta o dezbatere despre spatele monedelor Euro care, dupa cum stiti, ramâne „national“ si este un prilej de jocuri, comentarii, colectii si simbolism pentru multi europeni, mai ales tineri.
Sunt convins ca România în Uniunea Europeana, folosind fara complexe de inferioritate instrumentele ce au format-o ca stat modern european, amintindu-si de Carol I, de Coroana, de Fundatiile Regale, de toate împlinirile Mariei si ale lui Ferdinand I, trecând prin „Traiasca Regele“ si pe sub Arcul de Triumf, va fi o Românie mai puternica, mai pragmatica si în pas cu lumea.
Odata cu venirea la Palatul Elisabeta a Familiei Regale, în mai 2001, un lucru a devenit limpede: pentru a vedea Coroana imateriala pe care Regele Mihai o asaza pe crestetul României europene de astazi, nu ai nevoie de ochi, ci de cetatenie.