Agassi. O autobiografie (9)

Probabil ca multi interesati de istoria tenisului si de can-can-ul ce însoteste viata privata a idolilor în alb n-au privit prea serios initiativa lui Andre Agassi de a edifica o fundatie umanitara si o institutie scolara de elita. La limita, nici nu ar putea fi condamnati pentru acest scepticism. În fond, el era fondat pe un precedent elocvent: abandon scolar, gesturi teribiliste pe court, sume mari din premii, dar mai ales din contracte publicitare – iar banii în exces sucesc lesne mintile tinerilor campioni, escapade amoroase si scandaluri mondene. De unde oare disponibilitatea tardiva a lui Andre pentru stiinta si educatie? Aparent, pozitia scepticilor era imbatabila. Cine i-ar fi putut contrazice?
Nimeni, în afara pustiului din Las Vegas. De fapt, Agassi, daca a atins vreodata pragul maturizarii depline, a facut-o în masura în care a realizat ce greseala teribila savârsise atunci când, în disputa aproape ontologica întretinuta cu autoritatea paterna, a ales sa o sfideze pe aceasta prin renuntarea la carte. Gestul poate ca a avut o relevanta expiatorie în momentul când a fost faptuit, dar pe termen lung nimeni nu-i poate ignora tâlcul suicidar. Primul între toti – Andre însusi. Doar ca inteligenta sa nativa si natura lui curioasa si scormonitoare, precum si trecerea timpului, fenomen însotit de îmbogatirea experientei de viata, l-au condus pe campionul desertului la descoperirea unui desert mai aspru si mai arid decât cel geografic în care crescuse: ignoranta. Si hai, cu sine partida era pierduta, caci la aproape treizeci de ani, traind exclusiv pe terenul de tenis si calatorind saptamânal pe mai toate meridianele globului, mare lucru nu mai poti îndrepta. Sigur, te poti delecta cu un film de calitate ori cu lectura unui roman bun – dar cam atât. În schimb, de vreme ce constiinta ta s-a trezit, poti foarte bine sa faci ceva pentru ceilalti. În speta, pentru copiii defavorizati, mai ales pentru cei de culoare, de care cartierul în care copilarise Andre la Las Vegas nu ducea deloc lipsa.
Daca va mai amintiti, Damascul agassian s-a produs în clipa în care, pe culoarul de asteptare al blocului operator de urgenta al spitalului din Las Vegas, tenismanul astepta ca fiica lui Gil Reyes, bunul sau prieten, mentor si preparator fizic, sa iasa din operatie. Privind-o pe fetita, Andre a priceput brusc si violent ca adevarata natura a omului este darul. Sa dai astfel ca semenilor sa le fie bine. Experienta individuala nu face doi bani daca ea nu te deschide catre alter, daca ea nu te îmbogateste în unicul fel moral cu putinta – daruirea savârsita cu inima împacata. Desigur, poate parea cam melodramatica o astfel de revelatie, mai cu seama în cazul cuiva considerat un produs 100% al industriei de divertisment americane, cea mai feroce si cupida din lume. În realitate, tocmai premizele de la care pornise Andre Agassi l-au ajutat sa fie sincer, dezinteresat si motivat etic în demersul întreprins. Tenismanul care nu a gasit niciodata un sens în tenis (si deci nici în viata sa) tocmai îsi aflase unul, prin dedicarea pentru educarea performanta a copiilor saraci. La rigoare, Agassi a investit în educatie nu ca într-o afacere colaterala si nici ca într-un hobby alaturi de altele. Andre Agassi College Preparatory Academy a fost si este investitia sa numarul unu, aproape un job, în care Andre este permanent prezent, implicându-se total, si nu ca sa faca impresie aparatelor de filmat si tabloidelor (de ce ar mai avea nevoie de asa ceva?), ci pur si simplu pentru ca lucrurile construite de el sa mearga cum trebuie. În aceste conditii, nici nu e de mirare ca treaba functioneaza la parametri optimi.
Pâna si denumirea scolii agassiene este una cu o epica speciala. În româneste, titulatura stabilimentului suna pretentios si stupid, caci, nu-i asa, o scoala nu poate fi si colegiu si academie concomitent… De fapt, în mintea ex-campionului lucrurile au stat cam asa: Andre a dorit sa aglutineze în acel titlu exact ceea ce lui i-a lipsit sau a resimtit ca pe o frustrare. Andre a renuntat la colegiul din Miami, numit la rându-i Academia Bradenton; iar academia lui Nick Bolletieri a însemnat pentru pustiul de odinioara exact ceea ce nu s-ar fi cuvenit sa fie – un loc al recluziunii, lipsei afective, durificarii si excluderii. Or, regasind un colegiu (pe care copiii sa nu-l paraseasca, asa cum facuse el altadata!) si o academie (deloc cazona si frustranta, ci blânda, primitoare si formativa), Agassi practica tardiv o reparatie terapeutica, simbolica în cazul sau individual, efectiva în cazul general al unui grup social si de vârsta defavorizat. Sa conchidem ca nu e lucru marunt sau obisnuit, chiar pentru un om a carui avere se ridica la câteva sute de milioane de dolari.
La maturitate, optiunile oamenilor se mai schimba. Uneori, dramatic sau chiar ironic, pâna la deplina desfigurare a unei alcatuiri ce parea indestructibila. De pilda, desi întreaga lui viata de sportiv lui Agassi i-a displacut sa se conformeze normelor si etichetelor, la maturitate, în calitate de mentor si supervizor al Andre Agassi College Preparatory Academy, el a staruit ca în incinta scolii copiii sa poarte uniforme, având ca semn distinctiv culorile institutiei, rosu-bordeaux si bleu marine. Fireste, nu este vorba de vreo vestimentatie sofisticata si constipata, doar tricou sau camasa cu mâneca scurta si pantalon scurt sau fusta, însa este un minimum peste care nu se poate trece. Andre chiar glumea, imaginându-si cum ar reactiona oficialii de la Wimbledon daca ar vizita scoala din Las Vegas, ei, insii scrobiti si rigizi pâna în maduva oaselor, care au avut atâta de tras de pe urma frondei agassiene de junete, caci campionul din 1992 de la All England Tennis and Crocquet Club avea mari probleme în a purta echipamentul alb ce era regula la Londra. Iar acum sa descopere ca vechiul rebel le preluase eticheta si o transformase în regula…
Iar daca tot am evocat pe traditionalistii britanici, trebuie spus ca Agassi a mai preluat ceva din habitudinile lor seculare: o deviza. Va mai amintiti de strofa din Rudyard Kipling ce domina frontispiciul scarilor de la Wimbledon? Cea în care finalistii sunt sfatuiti sa se poarte cu succesul si esecul aidoma, fara sa cedeze nici unuia dintre acesti zei-farsori… Ei bine, si la Agassi School exista ceva similar, de fapt o deviza, un cod al respectului, care este principiul ce trebuie aplicat înainte de orice altceva în scoala. Lui Andre i se întâmpla sa recite împreuna cu copiii acest cod – si nimeni nu nesocoteste, luând în balon, scurtul text:
„Esenta disciplinei este respectul.
Respectul fata de autoritate si respectul fata de ceilalti.
Respectul fata de sine si repectul fata de reguli.
Aceasta este o atitudine care se învata acasa,
Dar pe care o întarim la scoala,
Si pe care o aplicam de-a lungul întregii noastre vieti“.
Cine crede ca este o gluma scornita de dementul de Agassi pentru a-si vinde cartea se înseala amarnic… Ca nimeni nu se joaca, luând în derâdere disciplina, etica si învatatura, o dovedeste procentul de absolvire înregistrat în 2009 la Andre Agassi College Preparatory Academy, unul care suna aproape comunist, chiar ceausist – doar ca lucrurile tin de alta galaxie în stabilimentul din Las Vegas: 100% promovabilitate.
Iata si un episod emotionant petrecut într-una din zile pe holurile scolii lui Andre. Plimbându-se ca de obicei prin incinta institutiei pentru a supraveghea ca lucrurile sa se desfasoare în regula, Andre a fost abordat de un scolar. Agassi descrie întâmplarea dupa cum urmeaza:
„Era un pusti timid de vreo cincisprezece ani, cu ochi melancolici si obraji bucalati. M-a întrebat daca poate sa-mi adreseze cuvântul între patru ochi.
– Desigur, i-am raspuns eu.
Copilul nu prea stia de unde sa înceapa. L-am încurajat sa înceapa chiar cu… începutul
– Acum un an viata mea s-a schimbat din temelii, a purces la confesiune pustiul. Tata a murit. L-au împuscat. A fost asasinat, daca va amintiti.
– Îmi pare tare rau…
– Dupa acest eveniment, eu am luat-o razna cu totul. Habar n-aveam ce sa mai fac.
Ochii baiatului erau inundati de lacrimi.
– Pe urma, am venit aici, relua cu voce tremurânda. Scoala asta mi-a aratat calea pe care e bine sa o urmez. Ea mi-a redat speranta. Mai mult, scoala asta mi-a dat sansa unei alte vieti. De asta am vrut sa va vorbesc, domnule Agassi, si când v-am zarit trecând pe hol am dorit sa ma prezint si sa va spun…, în sfârsit, stiti despre ce e vorba. Eu voiam sa va multumesc.
L-am strâns în brate. Si i-am spus ca eu sunt cel care trebuie sa-i multumeasca lui“ (op. cit., ed. fr., p. 494).
Poate ca unii vor zîmbi sardonic citind aceste rânduri. E treaba lor. Mie îmi vine sa lacrimez de emotie, caci îl cred pe Andre Agassi.