Agassi. O autobiografie (8)

Respectul tardiv, dar autentic nutrit de Andre Agassi pentru scoala nu a fost un simplu foc de paie, asa cum adesea se întâmpla în cazul vedetelor din lumea mondena sau din cea a sportului. În rândul superficialilor eroi ai universului amintit, pâna si un gest caritabil ori o hotarâre civica au ceva din suparatoarea ipocrizie a unui ritual impus de masa fanilor. „Divinii“ savârsesc un gest, fac o alegere sau agreeaza o actiune pentru ca asa cere protocolul secret inclus în statutul vedetei.
În cazul atletului din desert, lucrurile au luat o întorsatura extrem de serioasa, semn ca renuntarea la studii, petrecuta la frageda vârsta de paisprezece ani, a fost un gest nechibzuit si suicidar, chiar daca la vremea respectiva aceasta parea singura solutie pentru a putea supravietui ca personalitate în fata autoritatii paterne, dar si instrumentul efectiv de a realiza performanta tenisistica. Paradoxal, Agassi trebuia sa se desprinda de presiunea pe care o exercita taica-sau asupra lui, caci acesta, desi aflat la sute de kilometri, în Nevada, continua sa fie prezent insidios prin prelungirea sa simbolica, antrenorul Nick Bolletieri, boss-ul Academiei cu acelasi nume din Florida; pe de alta parte, pentru a se elibera de aceasta apasare, pustiul era nevoit sa împlineasca imperativul patern – cel de a deveni campion la tenis. Un fel de „cu moartea pre moarte calcând“, formula în care cuvântul „moarte“ trebuie înlocuit cu „tenis“…
Ca sa traiesti trebuie sa înveti sa mori putin, or Andre a crezut ca renuntând la scoala, va scapa de castrarea permanenta pe care profesorii (adica tatii, adica autoritatea) i-o administrau cu „sadism“, suferinta ce-l împiedica sa se dedice, masochist, unicei activitati la care se pricepea cu-adevarat: jocul de tenis.
La maturitate, Agassi a înteles dureros, pe propria-i piele, cât de trist este sa fii ignorant, sa fii vaduvit de cunostinte, de repere intelectuale. De aceea, împreuna cu bunul sau prieten din copilarie, Perry, ajuns jurist eminent si bun manager, el a decis sa investeasca în copii, respectiv într-o scoala care sa se adreseze micutilor din familiile defavorizate ale Las Vegas-ului – dar nu numai. Ideea era una complexa: gradinita, scoala generala, în doi ani colegiu, iar apoi dupa alti doi ani, liceu. Totul avea sa înceapa cu o cifra de scolarizare de numai doua sute de copii. Si ca orice proiect umanitar, înca de la origine obstacolele au fost majore. Inclusiv cele de ordin legislativ. Media federala indica un aport de 8600 de dolari investiti de stat pentru educatia scolara a unui copil. În Nevada, acest cuantum atingea abia 6800 de dolari. Andre si Agassi au promis sa ridice baremul. De unde bani? Din economiile tenismanului, însa nu exclusiv.
„Gratie unui amestec între finantarea de stat si donatiile private, vom investi enorm pentru pusti si vom dovedi ca si în cazul educatiei, ca în oricare alt domeniu, calitatea este proportionala cu investitia. Si mai dorim sa-i tinem pe copii cât mai mult timp la scoala – opt ore pe zi în loc de sase, cum se obisnuieste în Nevada. Daca am învatat ceva în viata, atunci am învatat ca antrenamentul conduce la succes. De altfel, vom insista ca parintii sa investeasca si ei în scoala. Cel putin un parinte din doi în cazul fiecarui elev va trebui sa dedice macar douaspreze ore pe luna ca ajutor voluntar în sala de clasa sau pentru a supraveghea activitatile extra-scolare. Telul nostru este sa-i determinam pe parinti sa se perceapa ca niste co-actionari implicati în educatia copiilor lor. Nazuim sa-i facem sa se simta pe deplin implicati si responsabili, întovarasindu-si astfel copiii pâna pe pragul universitatii. Adeseori, când mi se întâmpla sa fiu trist sau slabit, dau o raita prin cartier ca sa privesc cum scoala capata forma. Dintre toate contradictiile mele, aceasta este cea mai surprinzatoare si amuzanta: anume, ca un pusti care a detestat atât de mult scoala sa devina un adult inspirat si stimulat de construirea propriului stabiliment scolar“ (op. cit., ed. fr., pp. 436-437).
Dupa câtiva ani, realitatea este înca si mai promitatoare decât visul. Agassi a colaborat cu mari arhitecti, precum Mike Del Gatto si Rob Gurdison, care s-au implicat trup si suflet în finalizarea proiectului. Cei doi urbanisti au petrecut luni la rând în cartierul din Vegas unde trebuia construit complexul, fara a mai vorbi despre zecile de cladiri scolare pe care le-au trecut în revista peste tot, mergând în cele mai îndepartate colturi ale Americii. Cei doi au avut ideea ca pâna si zidurile cladirilor sa spuna ceva. Asa ca pe peretii acestora troneaza în prezent imense fotografii ale unor personalitati exemplare ca Martin Luther King, Mahatma Ghani, Nelson Mandela, iar citate din vorbele de duh ale acestora sunt pictate pe placi din sticla. Pentru ca majoritatea elevilor sunt de origine afro-americana, Andre a avut ideea ca arhitectii sa conceapa conturul constelatiei Marii Ursoaice din caramizi de sticla inserate în perete – se stie, sclavii negrii adusi pe corabie în Statele Unite se rugau la steaua polara pentru a-i calauzi pe drumul spre libertate…
Întreg complexul educativ masoara 7920 de metri patrati, adapostind cinci sute de elevi, pe lista de asteptare figurând alti opt sute. Campusul a costat 40 de milioane de dolari, având o dotare extrem de bogata si de bine gândita. Exista un studio de productie tv high-tech, o sala cu zeci de computere aliniate la perete si având în spate o imensa canapea alba, o sala de sport spatioasa, mai bine dotata cu aparatura de specialitate decât cele mai sofisticate cluburi sportive din Las Vegas, un amfiteatru încapator si corpuri sanitare la fel de curate ca si cele din hotelurile-cazinou de cinci stele. Nimeni nu distruge nimic, nu exista nici un grafitti obraznic, nici un geam nu a fost spart vreme de opt ani, de când scoala Agassi s-a deschis, desi mare lucru în cartier nu s-a schimbat. Andre îsi aminteste ca pe vremea când vizita santierul a asistat la un schimb de focuri în plina strada. Astazi, cu totii, copii, parinti si profesori, respecta acest sanctuar al educatiei si formarii.
Initiatorul acestui extraordinar proiect îsi descrie dupa cum urmeaza ctitoria: „Pretutindeni unde îti arunci privirea, gasesti tuse discrete, detalii subtile care fac ca aceasta scoala sa fie ceva diferit, care semnaleaza ca acest loc a fost conceput ca sa tinda spre excelenta, de la început si pâna la sfîrsit. Pe geamul ferestrei care da în strada este gravata deviza oficiala a scolii: SÃ AI CREDINTÃ. Fiecare sala de clasa este scaldata într-o blânda lumina naturala. Indirecta si australa, ea patrunde prin lucarne si este apoi reflectata de filtre de înalta frecventa pentru a se transforma într-o lumina difuza, ideala pentru citit si concentrare. Profesorii nu au nevoie sa se foloseasca de întrerupator, ceea ce nu doar ca realizeaza o economie de energie si bani, dar are darul si de a preîntâmpina durerea de cap a unor elevi; îmi amintesc prea bine impresia dezagreabila pe care mi-o lasa la Bradenton Academy lumina nesanatoasa a vesnicelor neoane“ (op. cit., p. 490).
Iar Agassi se mândreste cu faptul ca lui îi apartine ideea de a posta un pian Steinway în sala comuna liceului si colegiului. Când l-au vazut prima oara, copiii s-au apropiat curiosi, sa vada cine cânta. Era chiar Andre, care interpreta, cu adresa, „Lean on Me“. Cei mai multi dintre pusti habar n-aveau cine era „pianistul“… Tot asa, el înca viseaza ca aceasta „catedrala a unei pasiuni ratate“ (si regasite) sa devina imuna la rutina si sa se dezvolte ca un spatiu generos cu neprevazutul, în care spontaneitatea sa fie norma si nu accidentul. Agassi nu exclude deloc ca într-o buna zi presedintele Clinton sa predea un curs de istorie, Shaquille O’Neal sa-l înlocuiasca, macar pentru o ora, pe dascalul de sport, Lance Armstrong sa se grabeasca spre sala de gimnastica, iar Elton John sa-si aranjeze sacoul înainte de a intra într-o clasa. (Celebrul chitarist Carlos Santana deja a cântat acolo la deschiderea unui an scolar.) Sau ce-ati zice ca meciul de deschidere al noului sezon de baschet al NBA sa se desfasoare în sala Agassi Preparatory Academy, în care sa evolueze eroii All Stars? Visuri, visuri, visuri. Da, dar cine nu viseaza nu biruieste, iar la început ce oare a fost scoala lui Andre daca nu un castel din carti de joc ale carui componente fusesera pierdute la vârsta de paisprezece ani? Viata pustiului din Las Vegas nu a fost nici ea altceva decât povestea unei rataciri si a unei regasiri…