Tenisul a fost la origini un sport al aristocratiei, dar si astazi practicantii sai neprofesionisti, asa-numitii pleziristi, se recruteaza adesea din rândul clasei de mijloc înalte ori din cel al high life-ului economic si politic. Protipendada a iubit si iubeste tenisul. Sau, cu un termen mai specific, elita unei societati nu avea cum sa nu preia acest delicat dans de la ora cinci, ca sa-l parafrazez pe Giraudoux, gratie trasaturilor net aristocratice ale acestui sport deosebit prin distinctie si eleganta, din care contactul fizic este abolit…
Daca va mai amintiti, prin anii ’90, Adrian Nastase si Nicolae Vacaroiu s-au numarat si ei printre cei care au schimbat câteva mingi cu Stan Smith si Tom Gorman, invitatii lui Ion Tiriac si ai lui Ilie Nastase la Bucuresti pentru a reedita amical finala Cupei Davis din 1972. Iar Nastase (Adrian) a fost într-o vreme presedinte de onoare al Federatiei Române de Tenis. La rândul lor, demnitari comunisti de prim-plan, precum Ion Gheorghe Maurer si Stefan Andrei, jucau cu nesat tenis, iar reabilitarea si reangajarea la Banca Nationala a tatalui lui Ilie Nastase i se datoreaza lui Maurer, cel care, la insistentele sparring partener-ului Costica Nastase (fratele mai mare al lui Nasty), l-a repus în drepturi pe Gheorghe Nastase, implicat indirect în marele jaf al secolului, cel comis de banda Ioanid. Dar nu numai în România pasiunea pentru tenis îi devora pe politicieni… de exemplu, Iliuta Nastase a fost partener de dublu cu premierul britanic Tony Blair si cu printul de Monaco. Prin urmare, nu mai este nevoie sa demonstrez de ce si elitistii, si elitarzii au facut din tenis un fel de reduta sociala, un fel de bastion al ritualului sportiv segregationist. De unde si eticheta, desigur, falsa si mitologica, lipita pe oamenii în echipament alb cum ca ei ar fi fost reprezentantii Olimpului gândirii, pornind de la premiza, completamente eronata, ca fanii sportului cu racheta nu pot fi ignoranti, nescoliti si slabi de minte. Un cliseu…
În schimb, sportivii care si-au facut o profesiune din aceasta nobila competitie atletica în mod evident nu fac parte din elita reflexivilor, a savantilor si gânditorilor – la fel ca orice alti sportivi. Si e si normal sa fie asa. Despre fotbal si rugby circula urmatoarea butada: fotbalul ar fi fost un sport de gentlemeni practicat de golani, iar rugby-ul, un sport de golani practicat de gentlemeni. În chip flagrant, lucrurile sunt infinit mai complicate, însa este clar ca nu exista motive plauzibile în virtutea carora tenismenii sa faca acerba concurenta metafizicienilor sau teoreticienilor literari. Ceea ce nu presupune automat ca unii dintre profesionistii court-urilor ar fi niste analfabeti, niste insi lipsiti de inteligenta, educatie sau sensibilitate. Desigur, nu exista padure fara uscaturi. Oamenii sunt foarte diferiti între ei. Un Roscoe Tanner, de exemplu, nu avea cum sa stea alaturi de un Arthur Ashe, dupa cum un Ismael El Shaffei nu putea fi comparat cu un Guillermo Vilas: alt limbaj, alta argumentatie, alta apetenta pentru arta si social. Cu un Tiriac sau cu un McEnroe nu te poti plictisi niciodata, dar decât sa-l ascuti pe Clément cum bate câmpii, mai bine îti iei tu câmpii si te duci…
În fine, ca sa n-o mai lungesc, voi spune ca aceasta ampla introducere are drept scop sublinierea faptului ca tenismenii în general nu sunt neaparat niste genii, nu se delecteaza fatalmente cu lecturi din Patapievici sau Cartarescu si nici nu prea au sanse sa devina fani pe viata ai filmografiei lui Woody Allen. Ceea nu coincide deloc cu vreo limitare intelectuala a lor… ci doar cu evidenta generata de lipsa unui timp pe care acestia sa-l dedice educatiei, scolirii si perfectionarii spirituale. Andre Agassi face categoric parte din rasa unor asemenea campioni, pentru care tenisul si munca atletica au înlocuit orice altceva. Ba în cazul sau lucrurile sunt chiar mai radicale, caci omul din Vegas a parasit scoala la o vârsta la care altii se gândeau la ce bursa universitara sa candideze. Sa ne amintim, în context, ca Big Mac a fost campion universitar de simplu, ca Benjamin Becker facea ravagii în campionatul inter-colegii, iar Blake a renuntat la studiile de Drept de la Harvard pentru a se putea dedica în totalitate tenisului. La Agassi ruptura cu scoala a fost una radicala. Iata împrejurarea în care campionul de la Wimbledon din 1992 a renuntat definitiv la studii… dar mai întâi cred ca e relevant sa dezvalui cum percepea pustiul blond relatia cu scoala:
„Curând dupa ce luam micul dejun ne îmbarcam într-un autobuz scolar în directia Bradenton Academy, mergând cam douazeci si sase de minute. Îmi petreceam timpul între cele doua academii, închisori amândoua, însa cea de la Bradenton ma facea chiar mai claustrofob caci mi se parea mult mai absurda. Macar la Academia Bolletieri învat tenisul, în timp ce la Bradenton mi se tot baga în cap cât sunt de prost“ (op. cit, ed. fr., p. 106).
Singur, la Miami, în acea cazarma de produs campioni pe banda rulanta (Courier, Chang, Malisse, Haas, Sarapova etc.), condamnat sa progreseze tenisistic în virtutea gratuitatii de care se bucura sederea sa acolo, Andre resimte ca pe o mare inutilitate travaliul relativ al învatamântului. Locul îi displace, mirosul de aer neprimenit, amestecul dintre miasma WC-urilor murdare si cea a transpiratiei reci provocate de frica îl determina curând sa urasca scoala. La ore se plictiseste, se uita pe geam, îsi priveste delirant picioarele. Nu ia notite, nu îsi face temele. Stie ca Bradenton îi este îndatorata lui Bolletieri pentru zecile de elevi platitori de taxa, deci mare lucru nu i se poate întâmpla. Dispretuieste matematica, ignora istoria, e total dezinteresat de franceza si spaniola. Doar la engleza exceleaza, putând retine pe de rost poeme clasice si având abilitatea de a scrie el însusi versuri. În câteva rânduri redacteaza temele literare ale colegilor – dar asta e tot. Obosit de antrenamente, presat psihic de victoria în turnee sau în meciurile challenge (o data pe luna pustii sunt obligati sa înfrunte un adversar mai bine cotat al academiei), Andre capoteaza scolar. Faptul ca la masurarea IQ-ului îi iese o valoare ridicata nu are nici o importanta. Baiatul aproape ca face o reactie alergica la ideea de a mai frecventa scoala – cel putin scoala în acea forma, dar e singura pe care o cunoaste. Angoasat, transpirând de frica, suferind de tulburari de concentrare, temator ca va fi scos la lectie si batjocorit, el se refugiaza adesea la toaleta. Devine din ce în ce mai refractar la ideea de disciplina, îsi gaureste urechea pentru a-si prinde un cercel, îsi tunde parul într-o creasta de indian irochez colorata strident. Face totul pe dos, pentru ca i se pare nedrept sa fie parasit într-un loc pe care-l detesta. Doar pe terenul de tenis se simte mai bine, caci antrenamentul, oricât de dur, e floare la ureche pe lânga tortura paterna de la Cambridge Racquet Club, Las Vegas.
Odata, când bunul sau prieten Perry venise sa-l viziteze la Bolletieri, cei doi baieti decid sa petreaca o zi întreaga la Busch Gardens, Tampa. Acolo exista un mare parc de distractii. La un moment dat, Andre si Perry se chinuiesc sa agate niste inele de cauciuc pe gâtul unor sticle – acesta era jocul. Nici o sansa. Viclean, Perry îl pune pe Andre sa atraga atentia femeii care se ocupa de baraca, iar el asaza cu nesimtire afurisitele de inele pe obiectiv. Marele premiu este al lor – un urias urs panda de plus, ceva nemaivazut. De fapt, Andre îl doreste pentru o fata pe care o admira: Jamie. Zis si facut. La întoarcere, în autobuz, o fetita de vreo noua-zece ani se tot zgâieste la jucarie. Are si de ce. Ursul este absolut gigantic, aproape la fel de mare ca Perry. Fetita, nitam-nisam, îi cere ursul lui Andre. Pustiul îi explica piticei ca nu e cazul, ca l-a luat spre a-l darui.
Ajuns la Academia Bolletieri, la câtva timp dupa ce baiatul a intrat în camera lui, Gabriel, mâna dreapta a celebrului patron, îl cheama pe Agassi la boss. Nici mai mult nici mai putin fetita din autobuz este chiar copila lui Nick Bolletieri. Acesta, terorizat de fiica-sa, vrea sa obtina jucaria. Agassi – nici sa nu auda. Îi ofera baiatului doua sute de dolari. Nici pomeneala. Mai mult, Andre nici nu-i vorbeste patronului. Sunt certati de când acesta îl umilise în fata întregii scoli de tenis. Asa ca Andre a hotarât sa nu-i mai vorbeasca. Sfatuit mai apoi de Perry, Las Vegas Kidd decide sa pluseze. Iata scena, caci e memorabila si explica împrejurarea în care Andre a renuntat la scoala:
«– Vreti sa stiti care e problema mea? Pâna si Nick este socat de tonul vocii mele. Începusem sa urlu. – Ei bine,
d-voastra sunteti nenorocita mea de problema. Si daca pâna acum n-ati priceput asta, e pentru ca sunteti mai dobitoc decât pareti a fi. Macar banuiti ce înseamna pentru mine sa ma aflu aici? Ce reprezinta sa traiesti la cinci sute de kilometri de casa, sa stai închis, sa te trezesti la sase jumatate dimineata, sa înfuleci într-o jumatate de ora mizerabilul mic-dejun, sa urci în autobuzul lesinat ca sa petreci patru ore într-o scoala îngrozitoare, apoi sa te întorci în mare graba, sa înghiti prânzul la fel de naspa, ca sa te aburci apoi pe terenul de tenis, si asta în fiecare zi, tot timpul? Întelegeti asa ceva? Singurul moment pe care nu-l urasc este când astept sa vina vineri seara, ca sa merg la Mall-ul de la Bradenton – dar, pedepsindu-ma, m-ati lipsit si de afurisita aia de clipa fericita. Pâna si bruma aia de placere mi-ati furat-o! Pai chiar ca e iadul aici si sa dea naiba daca nu o sa dau foc cosmeliei!»
Nick îsi holbeaza ochii, deveniti mai rotunzi decât ai ursului panda. Nu pare nici furios, nici trist. Ciudat, dar aproape ca pare multumit, ca si cum acela ar fi fost singurul limbaj pe care l-ar fi înteles. Îmi aminteste de Al Pacino în „Scarface“, când o tipa îi spune: Cu cine, de ce, când si cum ti-o tragi, asta e treaba ta, ok? Iar Pacino raspunde: «Pai asta e, printesa, de ce nu zici asa?» Descopar ca lui Nick îi place sa fie luat tare. «– Ok, zice el. Spune-mi ce vrei…» «– Vreau sa renunt la scoala. Vreau sa urmez cursuri prin corespondenta ca sa ma pot dedica integral tenisului. Si mai vreau chiar sa ma ajutati în ce fac, nu doar sa-mi vindeti gogosi ca pâna acum. Vreau sa mi se acorde o sansa, vreau sa particip la turnee. Vreau sa ard etapele ca sa devin un adevarat profesionist» (op. cit, p. 127). Ceva mai târziu, Gabriel bate la usa camerei lui Andre. «– E-n regula, ai câstigat, pustiule.»
Si iata ce urmeaza: „Îi privesc pe toti ceilalti cum se îmbarca în autobuz pentru Bradenton Academy si în timp ce se îndeparteaza trosnind si pîrâind, învaluiti într-un fum negru înecacios, eu stau pe o banca, prajindu-ma la soare. Îmi spun: ai paisprezece ani si ai pus-o în cui cu scoala. De-acum, totul va fi ca si cum Craciunul si prima zi a vacantei s-ar contopi. Un zâmbet mi se lateste pe fata, primul dupa mai multe luni. De-acum, viata va fi fara creioane, fara carti, fara privirea amenintatoare a profesorilor. Esti liber, Andre. Niciodata nu vei mai fi obligat sa înveti ceva, orice ar fi“ (op. cit., p. 128). Cât va regreta mai târziu aceasta dezertare, acoperita de temele facute si de examenele trecute în locul lui de maica-sa, doamna Agassi, va afla abia peste zece-cincisprezece ani. Iar revelatia tardiva a ignorantei sale îl va determina sa întemeieze Andre Agassi College Preparatory Academy, una dintre cele mai bune scoli private secundare din Statele Unite! Însa asta mai târziu… Pâna atunci, doar tenis… si dragoste!