Agassi. O autobiografie (6)

Contrar aparentelor, care indicau, pe la începutul anilor ‘90, un caracter revoltat si instabil, pus pe o fronda adesea gratuita si mai ales pe epatat exploziv burghezii, Andre Agassi a pastrat de-a lungul întregii sale vieti un adevarat cult dedicat prieteniei si fidelitatii. Asa ca m-as referi la destinul sau în termenii unei teribile vocatii dedicate daruirii catre semeni – dar nu într-un sens abstract, general, vid de continut empiric. Când cineva îi câstiga lui Andre încrederea, era clar ca prietenia si solidaritatea americanului deveneau la fel de rezistente ca otelul. Dimpotriva, cine îl enerva si-l nedreptatea pe yankeu se putea „bucura“ de o memorie prodigioasa din partea acestuia, care promitea sine die o „razbunare“ tipic americana. Sau, pe filiera protestanta, ceva în genul biblicului îndemn ebraic „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi“. Si asta nu cred ca e rau deloc, sa platesti cu aceeasi moneda într-o lume câtusi de putin generoasa, sigura si candida…
Una peste alta, Agassi a stiut mai mereu sa nu-si uite prietenii si sa nu-si tradeze fidelii. Ca un suflet nesigur ce se gasea, parasit de mic de sustinerea afectiva a parintilor si constrâns sa faca un lucru pe care îl ura – tenisul -, el investea masiv în cei de la care simtea solidaritate, transformându-i într-un fel de înlocuitori tardivi ai parintilor. Sau, rasturnând perspectiva, îi „înfia“ la rându-i, ofertând afectiv si pecuniar puternic si realizând astfel un soi de reparatie simbolica tardiva în masura a compensa lipsurile istoriei sale infantile.
Dar spuneam ca si reversul era valabil în cazul campionului din Las Vegas. Nu numai generozitatea si solidaritatea îi defineau acestuia comportamentul, ci si reactia agresiva, pregatirea minutioasa a corectiei punitive. De pilda, si fara sa starui acum asupra acestui aspect, au intrat în anecdota adversitatile lui fata de colegi din circuitul profesionist, precum germanul Boris Becker si compatriotii sai, Jeff Tarango si Michael Chang. Cea mai veche dintre aceste „dusmanii“ dateaza din perioada când, copil fiind, Agassi participa alaturi de Tarango la un turneu specific categoriei de vârsta disputat la Morley Field, San Diego. În finala, fatalmente, Andre si Jeff se întâlnesc, confirmând pronosticurile intiale. La drept vorbind, Las Vegas Kidd era favorit, caci nu numai ca avea palmares pozitiv la Tarango, dar jocul sau dovedea o alta consistenta, categoric superioara. Si totusi, adversarul avea sa câstige – însa cu cântec. Jeff câstiga primul set cu 6-4. Andre domina copios mansa a doua, scor 6-0. În decisiv, Jeff se da lovit la glezna, dar Andre simte ca e doar un tertip, asa ca începe sa uzeze de stopuri pentru a încerca (in)validitatea adversarului. Fireste, acesta alearga de parca n-ar avea nimic – de fapt, chiar nu are, totul e o minciuna sfruntata. Cei doi ajung în tie-break, iar Agassi are minge de meci, expediind un rever încrucisat devastator, care intra cam un metru în teren, fiind un punch inabordabil pentru Tarango. Fericit, Andre se îndreapta spre fileu ca sa-i strânga mâna învinsului, însa acesta refuza sa accepte evidenta si contesta valabilitatea punctului, pretinzând ca a fost out. Nu exista arbitru de linie, având în vederea vârsta frageda a competitorilor, asa ca totul se reduce la un necesar gentleman agreement al carui respect, în aceasta împrejurare, lipseste cu desavârsire din partea californianului. Minunea blonda da sa izbucneasca în plâns, este clar ca a fost furat pe fata, dar nu are ce sa faca, iar bunul-simt îi dicteaza sa nu paraseasca terenul, stiind prea bine ca regulile sunt reguli si trebuie respectate. Desi parintii si spectatorii se agita pe margine, ei nu intervin, asa ca totul se sfârseste prin reluarea meciului. Absolut anihilat psihic, fascinat de tupeul si lipsa de etica dovedite de Tarango, Agassi pierde confruntarea. Fireste, reactia tatalui pune sare pe rana, caci Mike îi reproseaza slabiciunea, lipsa tariei de a gestiona momentele dificile si mai ales faptul ca s-a lasat „facut“ de fatarnicul californian. De fapt, reprosul primordial este cel legat de faptul ca juniorul Agassi nu a ascultat indicatiile strategice urlate de pater, exagerând cu mingile amortizate, în loc sa atace pe flancuri si sa caute lovitura decisiva. Nu trebuie sa mai adaug ca ori de câte ori, peste ani, când s-a întâlnit în turnee cu Jeff, Andre a facut tot ce a tinut de el ca sa-l „pedepseasca“ pentru afrontul de odinioara, prima trauma suferita în competitie pe terenul de tenis.
Dar sa revin la frumosul potential de generozitate ce-l defineste pe campionul desertului american. Unul dintre primii lui prietenii a fost un anume Perry, un viitor preppy, adica un baiat de bani gata camuflat într-un pusti amarât absolut normal, daca facem abstractie de buza sa de iepure si de nenumaratele operatii pe care bietul copil trebuie sa le îndure, inclusiv la bolta palatina, pentru a ajunge sa posede o fizionomie relativ obisnuita. De aici si o timiditate apasata, cu fetele în special si cu semenii în general, atitudine extrem de agreata de catre Andre, care se regasea pe sine în sfiosenia amicului. Pe-atunci Perry încerca sa o curteze pe Tami, una dintre surorile lui Andre, iar acesta l-a ajutat în acest demers dificil. Mai mult, baietii s-au apropiat sufleteste, discutând imens si împartasindu-si din secretele si spinoasele probleme ale pubertatii. Andre l-a îndragit si mai abitir pe Perry când, dupa o vizita la resedinta familiei Agassi, acesta a marturisit ca Mike, tatal-patron, întrece orice personaj de film horror al Hollywood-ului. Pe cei doi i-a unit si pasiunea comuna pentru filmele de groaza, iar Andre a fost teribil de mândru ca i-a putut proiecta pelicula lui Friedkin, „Exorcistul“. Una peste alta, Perry parea un pusti ca oricare altul. Lipsit de bani de buzunar, el era practic „sponsorizat“ de „profesionistul“ Andre, care câstiga bani din meciurile în care îi atragea pe pleziristi, momindu-i cu o victorie facila si calcându-i în picioare dupa ce miza fusese stabilita. Perry facuse o adevarata pasiune pentru prajiturile cu înghetata Chipwich, iar prietenul sau îi cumpara cât de multe îi îngaduiau banii pe care-i câstiga pe teren.
Revelatia a venit subit, devastatoare, ca orice revelatie autentica. Dupa ce fusesera la un film de groaza, Perry trebuia sa se înapoieze la Cambridge Racquet Club din Las Vegas, de unde mama sa avea sa-l pescuiasca spre a merge împreuna acasa. Baietii priveau cum un Wolkswagen intra în parcarea clubului, în urma sa asteptând un ditamai Rolls-Royce decapotabil. Andre îsi atentioneaza amicul, dar Perry neaga ca broscuta ar fi masina mamei, indicând fara tagada super-masina englezeasca. Juniorul Agassi descopera astfel ca familia lui Perry este ultra-bogata, tatal fiind un avocat de succes, dar si proprietarul unei retele de televiziune care-i aducea milioane de dolari anual…
Aceasta revelatie nu avea sa schimbe însa cu nimic relatia dintre copii, ei ramânând buni prieteni pentru toata viata. Lui Perry îi va comunica Andre succesele si dificultatile sale din turneele de juniori australiene, greutatile din perioada Bolletieri, amorul complicat pentru Wendi, pasiunea pentru Brooke Shields, suferinta de dupa divort, prabusirea si depresia epocii în care ajunsese sa consume droguri, dar si bucuria de a se fi îndragostit de Steffi Graf, de a fi câstigat Wimbledon-ul, Roland Garros-ul si toate celelalte. Perry îi va deveni manager, îl va reprezenta juridic, îi va fi alaturi când va purcede la înfiintarea fundatiei ce-i poarta numele si la organizarea scolii sustinute de respectiva fundatie. În plus, frumoasa cariera de manager-jurist a lui Perry se datoreaza generozitatii lui Andre, caci desi provenea dintr-o familie foarte bogata, el era atât de mândru, încât a refuzat orice „sponsorizare“ din partea parintilor. Agassi i-a platit scolarizarea lui Perry la Harvard, iar acesta i-a ramas recunoscator pentru totdeauna.
Un alt exemplu de solidaritate umana îl reprezinta episodul dramatic trait de alt prieten din copilarie, acel „celebru“ Slim, omul care i-a facilitat tenismanului contactul cu metamfetamina. Slim si sotia sa avusesera nesansa ca primul copil sa li se nasca prematur. La doar patru luni, fetita prietenilor lui Agassi abia de respira, are numeroase complicatii, plamânii îi cedeaza, este tinuta în viata gratie aparatelor medicale. Se impune o complicata interventie chirurgicala, una care ofera doar sanse teoretice de supravietuire micutei. Din nefericire, clinica din Las Vegas unde este internat copilul nu poate oferi conditiile pentru o operatie atât de complicata. Bebelusul trebuie transportat cu avionul – si totul este o chestiune de ore. Agassi închiriaza o aeronava, duce el însusi cosul medical în care se gaseste fetita, îi însoteste pe bietii parinti si ramâne alaturi de ei pâna ce interventia reuseste, dupa ce platise întreaga spitalizare.
Iata si un alt exemplu de bunatate agassiana. Pe vremea când relatia cu Brooke mergea bine, cei doi obisnuiau sa iasa seara în New York la un restaurant italienesc sic, unde se gatea excelent, iar atmosfera era foarte buna. Devenit cumva a doua lor casa, macar din punct de vedere culinar, daca nu si în planul stimularii afective a relatiei, restaurantul era administrat de un anume Frankie, fireste, un tip de origine peninsulara. Acesta era un individ simpatic, inteligent, amabil si foarte pozitiv ca prezenta umana, care nu ezita sa le ofere cele mai bune locuri din local în detrimentul altor clienti – si fara sa astepte vreo recompensa. Dar iata cum evoca Agassi acel episod ce-l are ca protagonist pe amicul macaronar: „Totusi, din punctul meu de vedere, principala calitate a lui Frankie consta în felul în care vorbeste despre copiii sai. Îi adora, nu oboseste niciodata sa le laude meritele, ne arata mereu fotografii cu micutii. Frankie este foarte preocupat de viitorul copiilor. Într-o seara, trecându-si o mâna peste fata cazuta de oboseala, el îmi marturiseste ca desi pustii sunt abia în scoala primara, îsi face griji daca vor putea urma o facultate. Si Frankie suspina, vorbindu-mi despre cât de scump este învatamântul superior. Habar nu are cum o sa-i sustina pe copii când va veni vremea. Câteva zile mai târziu, stau de vorba cu Perry, pe care-l rog sa treaca unele din actiunile mele de la Nike pe numele lui Frankie. Când ne facem aparitia, Brooke si cu mine, la Campagnola, îi spun doar atât: „Actiunile nu vor fi disponibile decât peste zece ani, dar atunci vor avea o valoare suficient de mare ca sa le permita micutilor sa urmeze o facultate“. Lui Frankie începe sa-i tremure buza de jos. „Andre, abia îngaima, nu-mi vine sa cred ca faci asta pentru mine“. La rându-mi, ramân stupefiat observându-i expresia faciala. Pâna atunci ignorasem cu totul semnificatia si valoarea educatiei, privatiunile si angoasele parintilor legate de viitorul copiilor. Nu ma gândisem niciodata la educatie în acesti termeni. Pentru mine, scoala fusese întotdeauna un loc din care reusisem sa fug, nu unul în care sa-mi fie drag sa merg. Punând deoparte aceste actiuni, ma gândeam doar sa-l ajut pe Frankie. Dar când am priceput ce înseamna acest gest pentru el, mi-am dat seama ca, deopotriva, si eu câstigam ceva important. A-l ajuta pe Frankie ma facea fericit, ma facea sa ma simt mai solidar, mai plin de viata, mai eu însumi decât tot ceea ce s-a petrecut în 1996 sSi acesta e anul în care Agassi a devenit campion olimpic la Atlanta!, n.m.t. Asa ca-mi spun: nu uita lucrul asta. Agata-te de asta. Nu poate exista nimic mai desavârsit pe lume decât sa-i ajuti pe ceilalti. E singurul gest care poate avea o valoare durabila, un tâlc adevarat. Pentru asa ceva am venit pe lume. Ca sa ne daruim reciproc bunatate si sa avem grija unii de altii“ (op. cit., ed. fr., pp. 305-306).
Mi se poate spune orice despre superficialitatea marilor sportivi, despre lipsa lor de educatie scolara si morala, despre îngustimea caracterului lor si despre amploarea patologica a egoului acestora. Aceste aspecte pot fi sau nu adevarate. Numai ca o asemenea marturisire, precum cea de mai sus, venita din partea unui mare sportiv, îi absolva pe toti campionii dedicati masinilor de lux, vietii de noapte si scandalurilor sexuale. Agassi nu doar ca vorbeste despre bunatate si omenie, dar si faptuieste în sprijinul acestor valori. Între pustiul cu suvite lungi si blonde, în sort de blugi prespalati, care îi soca pe traditionalistii londonezi obisnuiti cu imaculatul echipament alb si maturul care, actionând astfel, mediteaza profund asupra conditiei omenesti – nici o legatura. Andre Agassi n-a ramas un etern teribilist, ca Ilie Nastase, ci a ajuns la concluzia ca misiunea unei vieti de om este sa-si ajute semenii, dupa puteri.
Ceea ce a si facut, edificând propriile sale proiecte umanitare…