Sari la conținut
Autor: Valentin Protopopescu
Apărut în nr. 265
2010-03-18

Agassi. O autobiografie (5)

    Agassi s-a dovedit de-a lungul întregii sale vieti o natura umana profund generoasa. Asa ceva nu se naste însa de la sine si nici nu se învata. Frecvent, nu este nici macar fructul unui pattern comportamental imitat dupa modelul parental sau al educatorilor semnificativi. De multe ori ceea ce noi numim generozitate provine dintr-un reflex inconstient de fronda, dintr-o miscare repulsiva si salutar
    corectiva a unui impuls primar negativ, de semn contrar. Se întâmpla adeseori ca oamenii risipitori, mâna larga si generosi sa fi avut parte de o educatie spartana, minata de zgârcenia „anala“ a parintilor, la rândul lor victime ale unei situatii economice familiale marcate de penurie.

    În cazul pustiului-minune din Vegas, împrejurarea familiala originara este chiar una de aceasta natura, desi nu e tocmai propriu sa vorbim despre saracia lucie a clanului Agassi, ci mai curând despre constanta lui strâmtorare financiara. De aici si grija deosebita acordata economisirii întru reusita viitorului tenisistic al micului Andre – fapt ce crea o presiune suplimentara asupra copilului, caruia i se împuia capul cu sacrificiile care se tot fac pentru ca el sa aiba toate conditiile de a deveni un mare campion. Or, astfel de presiuni reteaza adesea avântul celor mici, în ciuda vocatiei sau a talentului indubitabil…
    Prin urmare, crescut în lipsuri si exploatat ca un autentic sclav de tatal sau pentru a deveni campion la tenis, americanul a stiut de mic ce înseamna frustrarea, penuria materiala si lipsa libertatii personale datorita unei situatii financiare adeseori dramatice a familiei. Parintele lui lucra în cazinouri, ca om de ordine, sau, cu o expresie mai eleganta, ca „plasator“ al gamblerilor pe lânga mesele de joc, iar leafa îi era drastic redusa, el depinzând aproape 100 % de bacsisurile posibile doar datorita unei amabilitati excesive, pe care fostul boxeur o mima cu mare dificultate, nestându-i deloc în fire sa fie prea culant cu semenii sai.
    Nici mai târziu când, dupa eforturi grandioase de economisire si dupa bunele rezultate înregistrate în competitiile locale si federale de micul Andre, tatal a izbutit sa-l înscrie pe acesta la Academia de Tenis de la Miami a lui Nick Bolletieri, scorul financiar pus la bataie de Mike n-a fost unul substantial – în ciuda imensei sale dorinte de a-l vedea pe junior campion mondial: planul body-guard-ului din Las Vegas viza doar o „halta“ de trei luni în Florida, exact din pricina slabiciunii lui financiare si neputintei de a-l întretine în continuare departe de casa. Iar într-un singur trimestru, mai cu seama într-un sport cum este cel alb, nici o minune nu este posibila…
    De aceea, Andre povesteste negru pe alb în autobiografia sa cum, în copilarie, pentru a compensa cumva toate aceste neajunsuri, deprinsese obiceiul de a juca tenis pe bani, înfruntând diferiti „pleziristi“ veleitari, majoritatea oameni maturi – doar pentru a obtine un câstig pecuniar. Fireste, totul fara stiinta acelui veritabil padre padrone pe nume Mike Agassi. Începutul sub auspicii profesioniste fusese însa facut chiar sub îndrumarea tatalui. Iata episodul cu pricina, caci el mi se pare deosebit de elocvent pentru relatia lor.
    Într-una din zile, pe când pustiul avea 9 ani, la Cambridge Racquet Club din Las Vegas îsi face aparitia un anume Jim Brown, fosta glorie a fotbalului american, în prezent mare amator sa-si cheltuiasca averea la jocurile de noroc, dar si pe pariuri la meciurile de tenis ale clubului, uneori protagonistul acelor confruntari fiind chiar el însusi. Prieten cu patronul si admirator al ex-fotbalistului, Mike Agassi se ofera sa-l livreze pe micul Andre drept sparring-partner. Brown nu doreste însa un companion, el vrea sa joace meci, pe puncte si mai ales pe bani. În plus, nu pricepe cum ar putea sa-i faca fata gângania de numai 9 anisori. Seniorul Agassi se simte jignit de lipsa de atentie si de faptul ca acea celebritatate nu-l ia în serios, dar staruie în proiectu-i nebunesc. Jim Brown accepta, însa refuza miza propusa de Agassi: casa familiei din Vegas. Ex-gloria fotbalistica pluseaza, spunând sec, ca la poker: 10.000 de dolari. Suma este colosala pentru un meci de amatori, dar provocat de aroganta lui Brown, Mike Agassi accepta si alearga acasa sa aduca banii (sau macar parte din ei). În tot acest timp, sufletul copilului este scena unei adevarate furtuni:
    „Ma asez si mi-l închipui pe tata cum îsi goleste seiful, cum îsi scoate teancurile de bancnote provenind din acele bacsisuri, bani pe care i-a tot numarat de-a lungul anilor, bani strânsi cu greu în toate acele nopti când lucra dezonorându-se la cazinou. Iar acum este gata sa-si riste toata agoniseala. Fireste ca ma simt mândru la gândul ca tata are o asemenea încredere în mine. Dar imediat înghet de frica. Ce-o sa se întâmple daca o sa pierd, ce-o sa fie dupa aceea cu tata, cu mama, cu fratele si cu surorile mele, fara sa o mai pun la socoteala pe bunica ori pe unchiul Isar? S-a mai întâmplat sa joc sub o presiune asemanatoare atunci când tata, fara sa ma previna, îmi alegea un adversar si îmi poruncea sa-l înving. Însa era de fiecare data vorba de un alt pusti, apropiat ca vârsta de mine, si oricum nu jucam niciodata pe bani“ (ed. fr., pp. 71-72). Andre mai povesteste ca îi venea tare greu ca dupa o dimineata de antrenament obositor, dupa teroarea de a-l fi înfruntat pe „dragon“-ul ce arunca la nesfârsit mingi, sa faca fata unui meci dificil, pe care era „condamnat“ sa-l câstige. Acum era însa altceva.
    Andre simtea ca miza nu erau neaparat banii – desi era îngrozit ca ar fi putut falimenta întreg clanul Agassi. El intuia ca tatal se simtise jignit de catre Jim Brown, iar situatia era cu-atât mai rea cu cât Mike nu putea sa-l provoace la bataie pe atlet, unul dintre clientii bogati ai Cambridge Racquet Club. Era o chestiune nu doar de bani, ci si o problema de respect, de barbatie si de onoare. De imagine. Neputând sa-i dea direct o lectie vedetei, Mike îi delegase pustiului aceasta sarcina dementa, riscând toti banii familiei. Andre noteaza disperat: „Mi-ar fi placut snu sa-l înfrunt pe cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, cit sa joc în finala de la Wimbledon. Contra lui Natase. Iar Wendi sa ne fie copil de mingi“ (op. cit, p. 72).
    Din fericire, patronul clubului de tenis, domnul Fong, era mai cu capul pe umeri decât Agassi senior si Jim Brown la un loc. Pâna la urma, el l-a convins pe ex-fotbalist sa renunte la acea miza teribila, spunându-i ca pustiul îl va bate oricum si ca nu ar dori sa-l piarda drept client din pricina asta. La început, Brown se vadeste neîncrezator (cum sa-l învinga un pustulache!), dar accepta mai mult din amicitie pentru domnul Fong. Dupa primul set, câstigat de Andre cu 6-3, situatia nu e deloc roza pentru Jim Brown. Acesta este furios, îsi trânteste racheta de pamânt, vorbeste de unul singur, înjura. Tensiunea e maxima. Tot pe-atunci soseste si tatal copilului, fluturând bancnotele de o suta de dolari. Dar fosta glorie fotbalistica renunta la miza initiala, propunând doar o felie minuscula, de doar de 500 de „verzisori“. Mike accepta. Setul al doilea se deruleaza dupa acelasi tipic, fiind pierdut de Brown la un scor identic. Însa Andre se simte usurat de-acum. El stie ca familia sa îsi va pastra economiile si, mai ales, ca onoarea tatalui este pe cale sa fie reparata. Daca la început jucase crispat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, venindu-i de câteva ori sa vomite de raul launtric ce-l mistuia, acum micutul se simte ca în Rai. Are chef sa danseze pe liniile albe, ba chiar si sa cânte de bucurie. Joaca eliberat, joaca din placere.
    Setul ultim este un galop de sanatate, fiind adjudecat la 2 – desi Jim Brown încercase tot ceea ce stia el mai bine ca sa-i puna probleme pustiului: stopuri, loburi pâna la cer, efecte laterale, lovituri violente si înalte, ba si unele trucuri psihologice. Inutil. Însa Jim stie sa-si respecte adversarul. Îi strânge mâna barbateste, îl felicita pentru jocul excelent, îl întreaba despre planuri, despre cum îsi vede viitorul. Tatalui îi întinde fara cuvinte banii. În fond, adevaratul lui meci fusese cu Mike, nu cu Andre. Si nu era vorba de tenis în acel meci, ci de tâmpite orgolii masculine.
    Nu la mult timp dupa acea confruntare, Andre îsi învinge pentru prima oara tatal. Pe terenul de la Caesar’s Casino, fiul îl conduce pe parinte cu 5-2, iar Mike da de banuit ca e pe punctul sa piarda infinit mai mult decât 10.000 de dolari. De altminteri, el se si retrage de pe teren, ca sa-si mascheze înfrângerea si furia. Nu poate îndura gândul ca fiul sau este mai valoros decât sine. Abia daca îi arunca un fals-dispretuitor „Mergi la treburile tale!“. Iar Andre consemneaza: „În timp ce-mi fac bagajul si-mi vâr racheta în husa, încerc o bucurie cu mult mai mare decât atunci când l-am învins pe domnul Brown. Este cea mai frumoasa victorie din viata mea, si nu cred ca as fi putut face mai bine de-atât. În ochii mei, victoria de azi valoreaza mai mult decât o roaba cu dolari din argint, purtând în vârf bijuteriile unchiului Isar. Este victoria care-l va obliga pe tata sa se tina departe de mine“ (op. cit., pp. 74-75).
    Iar acesta nu a fost decât începutul vietii de profesionist a celui care va câstiga numai din premii mai bine de 60 de milioane de dolari… Însa pe când era copil, fostul lider mondial ajunsese sa participe la meciuri clandestine, adevarate exemple de smecherie abil construita. Strategia era una simpla: Andre juca singur, servind sau trimitând stângaci mingi dincolo de fileu. Cum aparea vreun plezirist bine echipat sau vreun amator cu figura mai naiva, el se lasa provocat de neofit. Pierdea primele ghemuri, mimând de minune nestiinta într-ale tenisului. Apoi, când încrederea „victimei“ era pe val, juniorul Agassi propunea ca miza a meciului, „dezastruos“ început pentru el, suma de un dolar. Sau poate cinci? Dar de zece-douazeci ce spui? Si pâna ca adversarul sa-si revina din uluiala, pustiul deja umflase cei douazeci de „verzisori“. Avea astfel bani sa-i ofere iubitei sale Wendi Coca-Cola vreme de o luna întreaga. Dar despre alte mostre, mult mai concludente, ale generozitatii agassiene – saptamâna viitoare…