Agassi. O autobiografie (3)

Sfârseam interventia de saptamâna trecuta afirmând pe un ton enorm ca „Agassi este mare“. Evident, nu era o simpla propozitie spusa la extaz de un fan orbit de patima. Imi place Agassi – dar cu masura. Imi place Las Vegas Kidd mai ales pentru faptul ca, intr-o lume foarte relativa, plina de primejdii si intesata de drumuri fara intoarcere, el a stiut sa caute si sa gaseasca… o masura. Propria lui masura, adica o filosofie de viata pertinenta si consistenta cu ceea ce i se potriveste. Altii ajung sa inchida ochii fara sa cunoasca aceasta revelatie…
A afirmat ca uraste tenisul, ca intreaga viata l-a urmarit acest sentiment nenorocit. Si marturisind asa ceva, i-a infuriat pe multi. Fatalmente, iar Andre stie asta, desi n-a urmat inalte scoli sau n-a trecut prin cabinetele psihanalistilor, ura in sine nu exista. Ea, ura, este mai mereu insotita de iubire. Mai grav este ca una fara cealalta nu prea se poate. Si urând tenisul, adica acel tenis impus de Mike Agassi, cel mai cumplit decât un Padre padrone al fratilor Taviani, Andre a gasit resurse, chiar daca dupa douazeci si unu de ani de cariera, sa defineasca partea pozitiva a simtamântului ce-l leaga de sportul alb. Dupa infrângerea din turul III al US Open din 2006, contra germanului Benjamin Becker (culmea, drumul i s-a sfârsit in fata unui alt BB, dar tot german, ca si cel cu care avea un conflict declarat, mult mai celebrul Boris Becker!), când, contrar traditiei, i s-a permis de catre organizatori sa adreseze cuvântul multimii, desi era invins, Agassi a spus: „Tabela de scor arata ca astazi am pierdut, dar nu spune nimic despre ce am câstigat. De-a lungul ultimilor douazeci si unu de ani, am descoperit loialitatea: iar voi m-ati incurajat pe terenul de tenis si in viata. Am gasit inspiratia: când eram la pamânt, in clipele mele cele mai grele, voi mi-ati oferit taria sa mai sper. Si am mai descoperit si generozitatea: si asta pentru ca mi-ati ingaduit sa ma sprijin pe umarul vostru ca sa-mi pot realiza visul – un vis pe care, fara sustinerea voastra, nu l-as fi implinit niciodata. In acesti douazeci si unu de ani v-am descoperit pe voi, oamenii din public, si imi este clar ca o sa va port amintirea in suflet pâna la capatul zilelor mele“ (op. cit., ed. fr., pp. 486-487).
Si, apoi, privindu-i pe cei câtiva tenismani prezenti in vestiarul stadionului central de la Flushing Meadows ca sa-l aplaude, Agassi se gândeste, in acel miez de noapte new-yorkeza si in plina vara indiana: „Un singur barbat ramâne deoparte si refuza sa aplaude. Il privesc cu coada ochiului. Sta sprijinit cu spatele de perete, având o expresie pierduta pe fata si tinându-si incordat bratele strânse la piept. E Connors. In prezent il antreneaza pe Roddick. Sarmanul Andy! Dar asta ma face sa râd. Nu pot decât sa admir faptul ca Jimmy Connors este el insusi, mereu si intotdeauna, ca nu se va schimba niciodata. Si poate ca asa e bine. Poate ca ar trebui sa ramânem intotdeauna fideli noua insine, coerenti cu felul nostru de a fi. Ma intorc si le spun celor câtiva jucatori veniti sa asiste la retragerea mea: – Baieti, o sa tot fiti aplaudati la viata voastra, dar nici un ropot de aplauze nu va fi mai important decât cel venit din partea celor asemenea voua! Sper din inima ca o sa va bucurati de astfel de aplauze la finalul carierei voastre. Va multumesc. Bun ramas. Sa aveti grija unii de altii!“ (op. cit., ed. fr., pp. 487-488).
Un om care uraste ceva sau pe cineva nu poate gândi si nici nu poate vorbi astfel. Cu taria unei asemenea evidente, nu trebuie sa traiesti nici un Damasc pentru a intelege ce simtamânt complex, subtil si sofisticat a nutrit Andre Agassi fata de tenis. Un sentiment pe care jucatorii profesionisti de astazi ma cam indoiesc ca-l incearca prea des – si atunci sigur nu la aceste cote neverosimil de inalte. In plus, Agassi, daca este capabil sa urasca, atunci stie sa si iubeasca, ba chiar si sa ierte – pornind de la faptul, decisiv, ca intelege. Relatia lui cu „Jimbo“ Connors nu s-ar putea spune ca este una prea serena, dar acest lucru nu-l impiedica pe veteranul Agassi, aflat pe pragul retragerii, intr-un moment festiv pentru sine, sa priceapa psihologia fostului mare campion al anilor ’70-’80. Ba chiar si sa-l admire pentru consecventa, previzibilitate si stabilitate pe Jimmy, cel care, orice s-ar spune, este egal cu sine in orice imprejurare, oricând, oriunde. Andre nu spune ca este cel mai bun lucru din lume – aceasta monotonie comportamentala, dar nici nu pretinde ca ar fi ceva rau, respectând astfel dreptul la diferenta al oricui. Mai mult, as adauga eu, Connors nu aplauda si nu se arata solidar pentru ca el insusi a trecut prin drama retragerii – si stie cât de greu este. Este exact clipa când nu ai chef de nimeni, când nu-ti arde de speech-uri si de exuberante retorice. E mai bine sa fii singur si retras, ca un animal bolnav care-si asteapta fie insanatosirea, fie moartea, intr-o demnitate autista ori instinctuala. Insa o asemenea gândire nu este in nici un caz de condamnat – iar Agassi o stie cel mai bine…
Dar iata si un alt argument in favoarea intelegerii cum grano salis a afirmatiei lui Agassi cum ca uraste tenisul. Campionul american noteaza: „Tenisul este sportul in care vorbesti cu tine insuti. Nici un alt sportiv nu vorbeste atât de mult cu sine precum o fac tenismanii. Daca aruncatorii de minge din base-ball, jucatorii de golf si portarii de soccer isi vorbesc pe tacute, tenismanii, spre deosebire de acestia, nu doar ca-si vorbesc, dar in plus isi si raspund. In tensiunea meciului, ei par niste bieti nebuni rataciti in parcul public: declama, injura si poarta ample polemici cu propriul lor alter ego. De ce fac asta? Pentru ca tenisul este un sport prin excelenta al singuratatii. Doar boxeurii ar putea intelege singuratatea jucatorilor de tenis, dar pâna si aceia isi au in apropiere masorii si antrenorii. Ba pâna si adversarul constituie pentru boxeur un fel de tovaras, cineva pe care-l pot lovi si impotriva caruia pot mârâi. In tenis, il ai in fata pe adversar, schimbi mingi cu el, dar nu-l atingi niciodata si nici nu-i vorbesti vreodata, nici lui si nimanui altcuiva. Regulamentul ii interzice tenismanului pâna si sa-i vorbeasca antrenorului, chiar daca acesta se gaseste pe teren. Unii ne compara solitudinea cu cea a unui alergator de fond, dar mi se pare ridicol sa gândesti asa. Atletul poate simti prezenta si poate chiar mirosi transpiratia adversarilor sai. De multe ori ei sunt chiar la câtiva centrimetri distanta. In tenis, suntem pe o insula. Dintre toate sporturile inventate de om, tenisul se apropie cel mai mult de singuratatea inchisorii, ceea ce atrage de la sine obiceiul de a vorbi de unul singur“ (op. cit., ed. fr., pp. 18-19).
Nici ca se poate atitudine mai respectuoasa fata cu esenta sportului alb decât aceste gânduri ale lui Andre Agassi despre singuratatea jucatorului de tenis. Ele dezvaluie nu numai un ins reflexiv, o personalitate total absorbita de natura activitatii pe care o savârseste la pragul de sus al performantei, dar si un suflet sensibil, atent la nuante si dornic sa inteleaga de ce anume ceva este precum este. E un inceput de ontologie tenisistica, daca acceptati fortarea notei. Oricum, mi se pare evident ca Agassi pricepe imens de mult din ceea ce intâmpla in jurul sau, pe teren si in lumea dimprejur. Nu e doar un pachet de muschi care loveste mingea si alearga, ci si un talent meditativ, un creier analitic si un scriitor ce-si refuza identitatea. Rar mi-a fost dat sa citesc rânduri mai pertinente despre esenta tenisului decât aceste insemnari din autobiografia americanului.