Uneori, desi rar, visurile ajung sa se îndeplineasca. Pronia cereasca sau, cu o formula mai laica, norocul determina ca o dorinta aparent fantastica sa prinda contur si continut de realitate.
Lovit de deceptiile în amor, prabusit în plan tenisistic, hulit de multi comentatori sportivi, considerat terminat de alti analisti, Andre Agassi a gasit taria, inspiratia si fidelii astfel încât sa porneasca un extraordinar proiect de renastere launtrica si de reconstructie personala. Spuneam ca picase pâna pe locul 141 în ierarhia ATP. Avusese probleme cu drogurile (dar nu cu dopingul!). Psihicul îi era zdrente. S-a tras însa pe sine însusi de par, la fel ca baronul Münchausen – si a iesit la liman. Doar ca dupa o prabusire de proportii nimeni nu revine ca nou, de parca nimic nu s-ar fi întâmplat. Întotdeauna exista un pret ce trebuie platit pentru ca destinul sa catadicseasca sa-si întoarca fata la tine. Asa ca Andre a luat-o metodic, de jos, ca un proletar, începând practic de la zero o alta cariera în tenis si o alta biografie în viata privata.
Ca atlet, a participat la câteva competitii minore, din gama Challenger, turnee pentru nefericitii anonimi de dincolo de prima suta mondiala. Fireste, le-a câstigat fara probleme – dar ce umilinta pentru un fost lider mondial sa ia startul în asemenea obscure competitii, în care doar esuatii vârstnici, accidentatii vreme prea îndelungata, suspendatii pentru dopaj sau cei foarte tineri iau parte… însa Agassi si-a asumat cu modestie si inima deschisa aceasta necesara penitenta, a câstigat punctele necesare pentru a-si reface clasamentul astfel încât sa poata participa direct pe tabloul principal al turneelor importante. Si mai ales a muncit cumplit de mult, în plan fizic fiind supervizat de prietenul si mentorul sau, ultra-competentul Gil Reyes, iar în plan tenisistic sub supravegherea inteligentului si sufletistul coach Brad Gilbert. Iar rezultatele nu au întârziat sa apara. Daca la începutul lui 1998 Las Vegas Kid se gasea pe locul 122 mondial, pe parcursul anului a câstigat cinci titluri si a sarit pâna pe locul sase al clasamentului ATP, înregistrând cea mai rapida ascensiune din istorie. În 1999 lucrurile merg chiar mai bine, caci fosta minune blonda câstiga, dupa un meci dramatic, de cinci seturi, contra ucraineanului Andrei Medvedev, turneul de la Roland Garros, reparând anterioarele doua înfrângeri în ultimul act pe zgura de la Porte d’Auteuil si devenind unul dintre foarte putini jucatori din istorie care au triumfat în toate cele patru turnee de Grand Slam. De fapt, Andre a fost primul dupa Rod Laver care a realizat aceasta performanta si singurul în ultimii 40 de ani, pâna la isprava lui Roger Federer din 2009…
Mai mult decât atât, americanul face si finala la Wimbledon, dar întâlneste un Pete Sampras în super-forma, asa ca nu poate decât sa primeasca o lectie de tenis pe gazon si sa se încline în trei seturi extrem de frumoase. În schimb, se revanseaza la Flushing Meadows, unde câstiga cupa, dupa o înclestare sângeroasa, de cinci seturi, cu uriasul sau compatriot Todd Martin. La finele anului, Agassi este încoronat campion mondial, detronându-l dupa o suita de sase asemenea performante pe „Pistol“ Pete Sampras. În 2000 merge pe aceeasi linie, desi pierde primul loc mondial, caci el triumfa la Aussie Open, face semifinala pe gazonul londonez, pierduta dupa o partida de o frumusete clasica în fata australianului Pat Rafter si prinde finala Masters-ului de la Lisabona, unde nu poate face nimic contra unui Guga Kuerten în cea mai buna perioada a carierei sale.
Si în plan afectiv? Ei, abia aici începe adevarata aventura existentiala a pustiului din desert. Abia acum el se va întâlni cu aceea care îi va fi cu-adevarata sortita, cu cea care ar fi trebuit, daca zeii s-ar fi pus mai degraba de acord, sa-i fie partenera. Ati ghicit, desigur, ca este vorba despre marea campioana a anilor 80-90, germana Steffi Graf.
Pe la începutul lui 1999 Agassi priveste la televizor un meci nocturn de la Indian Wells, primul turneu de Masters Series al anului. Joaca Serena Williams cu Steffi Graf. Lânga el, pe fotoliu, antrenorul personal, Brad Gilbert. Care, nitam-nisam, îi spune lui Andre:
„– Acum e rândul tau sa joci! Acolo! ?i arata cu degetul spre ecran.
– Steffi Graf! Cu ea ar trebui sa te pui!
– Mda. Fireste. Numai ca nu-i trebuiesc nici cât negru sub unghie.
– Deja i-am povestit totul lui Brad. Roland Garros 1991. Balul de la Wimbledon din 1992. Am încercat sa ma apropii de ea – si nu doar o data. Imposibil sa trec linia de sosire.
– Bine, dar asta tine de trecut, insista Brad. Si apoi, felul în care ai procedat în acea epoca nu ti se potriveste deloc. Sa renunti dupa doar o încercare? E un punct de vedere foarte amator. De când ai început sa-i lasi pe altii sa joace în locul tau? De când ai început sa te resemnezi dupa un simplu refuz?
Clatin din cap.
– Poate ca asa e.
– Ce-ti trebuie tie acum este doar o privire, ma asigura Brad. O raza de lumina. O fereastra deschisa. O schimbare de perspectiva“ (op. cit., ed. fr., p. 376).
Si pentru ca Andre si Steffi urmau sa participe amândoi la urmatorul Masters Series, cel de la Miami-Key Biscayne, Brad Gilbert l-a contactat pe antrenorul jucatoarei germane, elvetianul Heintz Günthardt. La început, acesta a refuzat vehement. Imposibil, Steffi n-o sa fie de acord, si apoi e prea timida, prea serioasa, o sa refuze un antrenament comun cu Las Vegas Kid. Dar Brad este un magician. El îl convinge pe Heinz, fostul sau adversar din circuit si actual bun prieten. Complotul este gata. Cei doi aranjeaza ca Andre sa-i urmeze lui Steffi pe acelasi teren de antrenament, americanul trebuind sa vina „ca din întâmplare“ cu o jumatate de ora mai devreme tocmai pentru a se intersecta cu campioana germana. Conspiratia reuseste, desi initial Steffi refuzase. Iata cum descrie Agassi acel moment magic:
„N-am vazut niciodata o femeie atât de frumoasa. Când sta pe loc, este o zeita; în miscare, e un poem. Sunt un pretendent al ei, dar deopotriva si un fan. De mult amar de vreme ma tot întreb ce senzatie poate sa produca lovitura ei de forhand. Am privit-o la televizor în nenumarate turnee, si permanent m-am întrebat ce efect primeste mingea dupa ce pleaca din racheta. Caci este clar ca nu simtim acelasi lucru, totul fiind în functie de adversar. Exista subtilitati de viteza si forta insesizabile aproape, dar foarte concrete. Acum, schimbând mingi cu Steffi, simt toate aceste subtilitati. Ne gasim cam la doisprezece metri distanta unul de celalalt, aproape ca ne atingem. Fiecare forhand al ei îmi vine împachetat în efect“ (op. cit., pp. 375-376). Existat-a oare vreodata mai frumoasa declaratie de dragoste facuta de un jucator de tenis unei jucatoare de tenis? Ma îndoiesc…
Curând dupa acea prima întâlnire, Andre îi trimite la hotel un buchet imens de flori. Asteapta nerabdator un raspuns, care însa întârzie. Ars de nerabdare, îsi ia inima în dinti si o suna. Steffi raspunde, dar lovitura se iveste din senin. Campioana îi spune americanului ca prietenul ei este acolo, în camera, cu ea. Andre simte cum îi fuge pamântul de sub picioare. Amicul sau J.P. îl consoleaza, venind cu o interpretare neasteptata, dupa o adevarata proba de acrobatie hermeneutica: nu, prin acea marturisire, Steffi nu l-a respins, ci doar i-a comunicat indirect si extrem de discret ca nu poate vorbi asa cum si-ar dori din cauza acelei prezente stânjenitoare. Iar speranta lui Agassi decoleaza din nou. Lumea nu s-a sfârsit, mai exista un mâine mântuitor.
Dupa Roland Garros-ul de pomina, când Andre revine de la doi-zero pentru Andrei Medvedev si câstiga cupa muschetarilor, urmeaza Wimbledon-ul. Andre îi trimite mult doritei femei câteva rânduri, scrise pe un meniu de restaurant londonez: este aniversarea lui Steffi. La putin timp, lucru incredibil, Steffi îi telefoneaza. Fâstâcit, omul desertului abia de-si gaseste cuvintele. Totusi, îndrazneste sa o întrebe despre relatia cu acel barbat. E o iubire care dureaza de sase ani. Steffi este serioasa si fidela, nu o aventuriera, cum sunt multe jucatoare în circuit. Doar ca lucrurile nu mai merg asa de bine între ea si acel iubit. Iar asta îi da noi sperante lui Agassi. Restul e doar o problema de timp. Si e evident ca super-campionii se potrivesc, gândesc la fel, se plac, au multe sa-si spuna. Andre Agassi chiar observa un lucru extrem de interesant: cei mai apropiati oameni pentru el sunt doi „straini“, doi non-americani, Steffi si Gil, iar asta îi confirma o data în plus ca nu e nevoie de prea multe vorbe pentru a te situa pe aceeasi lungime de unda din punctul de vedere al sufletului. Inima cunoaste cai de comunicare pe care ratiunea le ignora.
Idila a crescut apoi ca o flacara. Cei doi s-au casatorit la 22 octombrie 2001, iar Steffi, aflata în pragul retragerii, dupa o cariera impresionanta, decide sa se mute cu Agassi la Las Vegas – acolo unde locuiesc si astazi. Memorabila este si întâlnirea celor doi tati: Herr Graf si Mister Agassi. Laudarosi, narcisisti, autoritari, chiar sadici, cei doi ajung sa intre în competitie directa. Ba pe terenul de tenis, ba pe ringul de box. Violenti si dornici sa controleze tot ce misca, cei doi abia de sunt despartiti de Andre, care nu-si doreste deloc un debut al mariajului printr-un conflict domestic.
De altfel, tatii au fiecare antecedente antisociale: Graf a facut închisoare pentru evaziune fiscala si înselatorie privind administrarea finantelor fiicei sale, iar Mike are numeroase episoade violente la activ. Finalmente, totul se termina cu bine, desi pentru cei doi proaspat însuratei este clar ca batrânii nu trebuiesc lasati prea mult timp unul în preajma celuilalt… Însa chiar si asta îi apropie pe îndragostiti: trecutul aproape siamez, dedicarea lor catre tenis venind nu neaparat din vreo alegere libera, ci fiind poruncita tiranic de doi tati îngrozitori si teroristi. Dar tot raul spre bine, Andre si Steffi sunt adulti acum si nu vor repeta greselile de pedagogie ale parintilor.
Din acest punct de vedere, nici Jaden Gil (nascut la patru zile dupa ceremonia de nunta!), nici Jaz Elle nu sunt copii lipsiti de libertatea de alegere. Iar pedagogia lui Agassi este una exemplara. La rândul sau, Steffi nu este intruziva, aducând în familie acel strop de echilibru si armonie atât de necesar unei bune functionari launtrice.
Iata si doua episoade simpatice. Prima oara când proaspatul tatic a ramas singur în casa cu Jaden Gil n-a avut de lucru si a încercat sa-l tunda pe bebelus. Dar Andre stie sa tunda într-un singur fel: ca pe sine, la zero. Când mama Steffi s-a întors, s-a crucit: piticul râdea fericit, la fel de chelios ca si taica-sau. Din fericire, ea are simtul umorul si a izbucnit în râs, iertându-l pe nabadaiosul tata. Apoi, în 2006, în preajma turneului de la US Open, când Agassi îsi pregatea retragerea, între Jaden Gil si tata a survenit un acord: baiatul va primi un pet, un catelus, doar dupa ce pater-ul va parasi terenul de tenis. Asa ca în acele câteva zile de competitie pustiul îl teroriza pe Andre daca mai are mult pâna la înfrângere, caci se saturase sa tot astepte mult visata achizitie…
Una peste alta, caminul lui Andre si Steffi este unul solid si fericit, ei constituind o familie absolut normala, de parca n-ar fi vorba de doi colosali campioni ai istoriei tenisului, detinatori împreuna a 28 de titluri de Grand Slam. Si, post festum, este strident pentru orice observator cât de cât obiectiv ca Stefanie Graf este perechea ideala pentru Andre Kirk Agassi, o fire stabila, fidela si extrem de domestica, la antipod cu prima imagine de care minunea blonda din Las Vegas s-a bucurat: cea de pusti rebel, de contestatar si revoltat. Cercul s-a închis, iar rebeliunea s-a împlinit într-o permanenta celebrare a stabilitatii familiale.
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 2732010-05-13