Patruzeci de ani! Ce urât, ce vulgar suna cuvintele asta!
Ibraileanu
Romanul „Adela“ – aparut în 1933 (alte timpuri, alte mode), sub forma de jurnal (cine mai tine, azi, un jurnal?) etc – este, în ciuda unor posibile rezerve (criticii, se stie, n-au mâna buna la romane), un roman de mare actualite, de o actualitate infinit superioara atentiei care i se acorda. Faptul se datoreaza mai ales, desi nu numai, temei abordate: iubirea (poate fi ceva de interes mai profund uman?). Varianta aleasa: este posibila uniunea prin iubire a unui barbat si a unei femei despartiti de 20 de ani? Raspunsul pe care-l da criticul de la „Viata Româneasca“, la nivelul anilor 1930, fireste, este contrazis, în zilele noastre, de evolutia radicala a mentalitatilor în materie de dragoste. Vérité en deçà des Pyrénées…
În vremurile moderne, dilema pare sa fi fost transata în mod definitiv – orice combinatie, el mai în vîrsta, ea mai tânara sau invers etc, fiind posibila, suntem asigurati. Aceasta în ciuda faptului ca rezolvarea este valabila mai degraba la nivelul epidermei, respectiv „în profitul unui libertinaj cosy et consumériste“, dupa cum decreteaza Nicolas Truong, interlocutorul lui Alain Badiou, autorul studiului „Eloge de l’amour“ (Flammarion, 2009). În doua pelicule recente, „Friends with benefits“ (2011) si „No strings attached“ (2011), solutia propusa si, evident, esuata în final este cea a evitarii oricarei implicari sentimentale a partenerilor într-o relatie intima, în favoarea angajarii strict hedoniste; altfel spus, „a razboiului fara victime“. Este greu sa nu observam încotro merg gusturile.
De la Platon la Stendhal si de la Erich Fromm la de Bottom sau Eduardo Punset, et j’en passe, trecând prin tot atâtea interpretari si analize, exista numeroase tentative de a explica si întelege iubirea. Tinând cont de însemnatatea subiectului în viata individului, nu este surprinzator. Avem, trebuie sa precizam, un punct de vedere si din partea lui Ibraileanu, exprimat în termeni clari, în chiar corpul romanului, prin intermediul lui Codrescu, la care vom reveni mai jos.
Mai întâi, vom apela la câteva elemente oferite de Badiou, care, în opinia noastra, ne ajuta sa întelegem mai just sentimentele pe care le nutresc, unul pentru celalalt, cele doua personaje ale romanului „Adela“ , alaturi de dinamica acestor sentimente. Înainte de toate, pentru Badiou, si acest aspect este esential, iubirea reprezinta un act de constructie în doi, în care se trece de la realitatea lui Unu la o noua realitate, cea a lui Doi. Esenta acestei constructii, simplificând lucrurile, este vointa ei de a dura – le dur désir de durer, cum elegant sustine Paul Eluard –, o vointa esentiala în încapatânarea ei. „O iubire adevarata“, potrivit lui Badiou, „este cea care triumfa în mod durabil, uneori în mod dur, în fata obstacolelor pe care spatiul, lumea si timpul i le ridica.“ Aceasta dimensiune temporala, care face diferenta dintre aventura si iubire adevarata, îsi are expresia fericita în basmul popular românesc, care se încheie foarte adesea cu formula datatoare de încredere: „cei doi au trait fericiti pâna la adânci batrânete“.
Sa ne oprim, pentru o clipa, sa vedem în ce mod arunca lumina acest moment asupra romanului lui Ibraileanu. Mai întâi, sa precizam, momentul initial al iubirii, întâlnirea – Badiou mentioneaza doua asemenea repere în dinamica amoroasa: întâlnirea si declaratia – nu este precizat de autor, cum spuneam mai devreme, el fiind, practic, un dat, punctul zero de la care porneste si se dezvolta aventura celor doua personaje. Sentimentul de iubire nutrit de Emil Codrescu fata de Adela, însa, nu poate fi pus sub semnul întrebarii, jurnalul prezentând cu generozitate dovada existentei acestuia; cât despre sentimentele Adelei fata de Codrescu, ele nu sunt usor de negat, fiindca, practic, totul în atitudinea ei ne duce spre aceasta concluzie; lipsesc doar cuvintele, încheiate printr-o confesiune lipsita de echivoc, facuta cu început si sfârsit, în acest sens. Absenta unei marturii directe a Adelei l-a facut pe un exeget sa regrete lipsa versiunii Adelei la jurnalul doctorului Codrescu. Dar sa nu-l subapreciem pe Ibraileanu; el nu a lasat nimic la voia întâmplarii si tot ce ne ajuta la întelegerea dramei eroului nostru ne este oferit cu generozitate în jurnalul acestuia. Este adevarat, cititorul ia contact cu sentimentele Adelei doar mediat, prin intermediul jurnalului lui Codrescu; dar tot la fel de adevarat este ca în absenta lor, jurnalul lui Codrescu, asa cum îl stim, ar fi lipsit de sens, ar fi absurd. Nu este total inutil sa amintim ca o tânara de 17 ani, Flora Weiss, a tinut cândva un asemenea jurnal, în care si-a notat, printre altele, ca a refuzat un pretendent de 43 de ani, nimeni altul decât… Arthur Schopenhauer. Nu stim daca acest episod îi era cunoscut lui Ibraileanu.
„Întâlnirea“ si „declaratia“ constituie, cum spuneam, doua momente definitorii ale iubirii, conform lui Badiou. Am motivat de ce nu figureaza momentul întâlnirii în „Adela“. Exista o explicatie si pentru absenta declaratiei. Este vorba, desigur, despre acea dimensiune fundamentala a constructiei amoroase despre care am pomenit: durata. Ea se refera la elementul de perspectiva a constructiei, si nicidecum la diferenta de vârsta dintre parteneri. Este adevarat, cei 20 de ani care-i despart pe Codrescu si Adela constituie, mai mult decât evident, o piedica majora în însasi „formularea“ declaratiei. Realitatea este ca aceasta prapastie temporala face imposibila „constructia“ si, oricât de paradoxal ar parea, în absenta „declaratiei“ nu exista nici constructie! „Declaratia“ este, la urma urmelor, cea care face trecerea, asemenea unui pod, dintre simpatie, aventura, flirt, amourette etc. si iubire, în sensul fundamental al termenului.
De fapt, ce reprezinta declaratia? Se poate afirma, oare, ca în absenta ei nu exista iubire? Pâna la un moment dat, cu siguranta nu. Este ca si cum ai sustine ca, în afara declaratiei de razboi, nu am avea razboi. Or, stim prea bine, realitatea a fost dispusa, în aceasta privinta, sa ne contrazica în repetate rânduri. Singular, în declaratie, este, înainte de toate, ca ea ridica valul de pe un secret intuit bine, de altfel, de cei doi îndragostiti, si anume ca ei încearca acelasi sentiment unul fata de celalalt. De ce este, totusi, important sa fie ridicat valul de pe un secret al lui Polichinelle? Foarte simplu, fiindca acest profund si semnificativ act revelator anunta existenta unei vointe nete de daruire fara rezerve în actul iubirii. Un jucator de bridge ar putea spune ca, fara anuntarea culorii, nu avem joc. Respectiv, prin declaratie se afirma disponibilitatea, hotarârea partenerilor de a-si risca existenta pe cartea iubirii. Mai mult, cei doi îsi anunta nu doar disponibilitatea de a participa la constructia amoroasa, alaturi de partener, dar si angajamentul efectiv – si afectiv – în asumarea responsabilitatii fata de reusita pe termen lung (nota bene!) a acestei constructii, fiindca, se stie, constructia amoroasa nu este sigura suta la suta, odata declaratia facuta. Or, tocmai acest pas nu este dispus Codrescu sa-l faca.
Atingem aici o dimensiune esentiala a iubirii, si anume problema riscului. Declaratia înseamna nu doar disponibilitatea partenerilor de a se angaja în actul iubirii, ci si, mai ales, hotarîrea lor de a miza pe acest act. Dupa cum noteaza Badiou, în zilele noastre, dragostea este deposedata tot mai mult de elementul care face din dragoste un joc periculos. Gânditorul francez nu ezita sa compare tipul acesta de iubire, în afara oricarui risc, cu propaganda pe care a facut-o la un moment dat armata americana pentru razboiul „zéro mort“. „Sunt convins“, spune el, „ca dragostea, în masura în care este un gust colectiv, atât cât este, pentru aproape toata lumea, lucrul care da vietii intensitate si semnificatie, cred ca iubirea nu poate fi acest dar facut existentei în regim de absenta totala a oricarui risc.“ Or, Codrescu tocmai asta evita, asumarea riscului. El n-o face însa din teama, ci din calcul. El îsi cântareste lucid sansele pe termen lung – este, orice s-ar spune, un om moral – si perspectivele îl descurajeaza. El îsi da seama perfect ca diferenta de vârsta de 20 de ani, dintre el si Adela, face imposibila iubirea. Codrescu stie ca iubirea nu este nicidecum „entuziasm estetic si moral“. Si continua: „ea este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existentei, vointa de a trai sau, mai bine, de a nu muri…“, pentru a dezvolta ideea câteva rânduri mai jos: „În strigatul de iubire, barbatul cere femeii ajutor împotriva mortii. De aceea «amorul e tare ca moartea». De aceea nemilosul lui egoism în doi… De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai barbatului, când moartea începând sa-i trimita cranicii, el se agatã înca si mai cu spaima de viata, când femeia iubita, în vointa ei de a nu iubi, îsi întinde bratele catre altul, catre barbatul tânar, catre acela care-i fagaduieste mai sigur nemurirea“.
Citind aceste reflectii, îl întelegem mai bine pe batrânul Eguchi, personajul lui Kawabata, care petrece clipe de neuitat alaturi de o tânara adormita: „Ceea ce-i comunica fata“, ni se spune, „era fluxul vietii, ritmul vietii, fascinatia vietii; pentru un batrân era viata regasita“. În rezerva lui Emil Codrescu de a se angaja pe fata în actul iubirii avem o dovada exemplara de moralitate, nicidecum de lasitate. Cu atât mai putin de superficialitate. Datorita declaratiei, a gestului de angajare profunda, fara echivoc, a ambilor parteneri în constructia amoroasa, iubirea lui Romeo si a Julietei are un sfârsit tragic; datorita ei, Sonia, eroina lui Dostoievski din „Crima si pedeapsa“, îsi urmeaza fara ezitare iubitul pe cararile îndepartatei Siberii, altfel spus, la capatul lumii, si, practic, la capatul zilelor etc. Fireste, nu orice declaratie duce spre un final tragic. Cele mai multe dintre ele se încheie casnic, banal, omenesc, în fond, cu o familie, copii, dar toate, cu un viitor comun. Ce este limpede, însa, este ca marile iubiri, cele retinute de istorie ca exemplare, nu sfârsesc bine. Aceasta este lectia pe care ne-o transmit marii scriitorii, începând cu Tolstoi, autorul-reper al lui Codrescu.
Revenind la punctul de vedere exprimat de Emil Codrescu, eroul are o optica altruista asupra iubirii, pe care o vede ca pe o tentativa de a-l face fericit pe celalalt, nicidecum hedonist egoista. El are, cu alte cuvinte, o opinie în deplin acord cu elementul esential în compozitia fericirii, „durata“. „Dar indiferent de toate astea“, se framânta el, „e în joc fericirea ei, pe care tu, în cazul cel mai bun, nu i-o poti face durabila (s.n.). Iar fericirea nu o considera nimeni fum si epifenomen.“ În aceasta cogitatie, sa recunoastem, se rezuma întreaga drama a doctorului Codrescu: cei 20 de ani diferenta, dintre el si Adela, nu sunt o diferenta pur aritmetica, ci un obstacol de netrecut în calea fericirii lor, din punct de vedere moral.
Constructiei amoroase careia Emil Codrescu încearca sa-i puna bazele îi lipsesc doua elemente formale definitorii: întâlnirea si declaratia; am vazut de ce. În absenta acestor momente, mai putem discuta despre iubire? Cu siguranta, mai greu. O atare situatie ne duce cu gândul la o replica a lui Montherlant. Sentimentele de iubire ale fiului sau fatã de ilustrul scriitor nu erau, se pare, foarte bine dezvoltate. La întrebarea unui reporter despre cum vede el aceasta situatie, scriitorul ar fi raspuns ca nu întelege unde este problema: faptul ca lui îi place savarina (joffre etc.) nu înseamna ca si savarinei trebuie sa-i placa de el (replica are mai mult sens daca tinem cont ca în franceza pentru „a placea“ si „a iubi“ se foloseste acelasi verb, „aimer“.) Am putea foarte bine sa circumscriem aceasta replica sferei anecdoticii. Nu este mai putin adevarat, pe de alta parte, ca în dragoste, ca si în dans, „it takes two to tango“.
Diferenta apreciabila de vârsta dintre parteneri este, în romanul „Adela“, o piedica de netrecut în calea fericirii lor, am mai spus-o. Trebuie sa judecam însa si contextul filosofic pe care este altoit acest argument, respectiv perspectiva mai ampla a viziunii lui Codrescu despre dragoste. Sa ne amintim ca personajul nostru este un om instruit, cu lecturi bogate si cu o profesie care-l apropie de natura umana. Este limpede, din tot comportamentul sau, ca nu este, în nici un caz, înclinat spre o aventura – de o noapte, de scurta durata etc. Pentru el, iubirea este o tema dintre cele mai serioase, care impune sa fie tratata ca atare. „Iubirea nu glumeste, este grava“, decreteaza Codrescu. El refuza de plano credinta filosofilor idealisti, în frunte cu Platon, în materie de iubire. „Daca amorul“, considera el, „ar fi provocat de frumusetea femeii, de inteligenta ei, cum profeseaza filosofii idealisti, mai mult sau mai putin castrati din natura; ori de «comuniunea dintre suflete», cum susureaza androginii si ginandrii (…) salvarea ar fi posibila.“ Pentru ca, putin mai jos, sa continue pe un ton solemn: „El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existentei, vointa de a trai sau, mai bine, de a nu muri“. Sintagma „vointa de a trai“, folosita de Ibraileanu, trimite fara echivoc la formula schopenhauriana „Der Wille zum Leben“, formula pe marginea careia se poate glosa copios.
În cazul „Adelei“, este potrivit sa vorbim nu despre iubire, propriu-zis, ci, mai degraba, despre esecul iubirii, date fiind conditiile în care se pune problema (diferenta enorma de vârsta). Cu toate astea, ce ne propune Ibraileanu, trebuie sa admitem, este incomparabil mai pretios decât o simpla poveste de iubire; el ne ofera o emotionanta – si, de ce nu, instructiva, propriu zis – poveste despre iubire. (va urma)