Actori de 24 de karate

Uite, ştiţi ce? Nu mai vreau s-o aud pe-asta: ce actori buni erau pe vremuri şi, vai, Doamne, ce-avem acum! Prin comparaţie, adică. Unde-i generaţia de aur? Unde-s nume ca Toma Caragiu, Dinică, Marin Moraru? Unde? Ia mergeţi să vedeţi, re-vedeţi, re-re-vedeţi – puneţi oricâţi de „re”, că n-o să vă plictisiţi –, la Teatrul ACT, American Buffalo. Un spectacol care a avut premiera – ghiciţi când! – acum zece ani. Trufanda, nu alta! Şi după ce o să-i vedeţi pe Gheorghe Ifrim, Marius Florea Vizante şi Vlad Zamfirescu, să-mi mai spuneţi mie că nu se compară cu înaintaşii lor de 24 de karate. Asta, bineînţeles, dacă nu vi se ciufulesc urechile de la limbajul licenţios, că textul e stropit din belşug cu cuvinte de-alea, ştiţi de care. Cei trei sunt monumentali. OK, şi textul lui Mamet e. Şi Cristi Juncu e (parcă mai mult decât oricând). Frate, dar ce prezenţă au actorii pe scenă! Cum se fac una cu personajul! Cum se transpun! Cum ştiu să fie aici şi acum! Fără limite, deşi cu atâta relaxare… Câtă plăcere se ghiceşte în jocul lor!
Mulţi ani, dacă mă întreba cineva care e spectacolul meu preferat din Bucureşti, răspundeam fără să clipesc: American Buffalo. Între timp, luată cu alte sute de producţii, îl uitasem. Cu vreo lună în urmă, pe la unu noaptea, primesc un mesaj pe Facebook de la un fost elev cu care nu mai vorbisem de când a terminat liceul. Dentist acum. Omul se întorsese de la ACT şi a simţit nevoia să împărtăşească cu cineva. Citez: „Aşa, ca de la un dentist autopretins artist la un specialist în teatru: am văzut astăzi, după un an de aşteptare, American Buffalo la Teatrul ACT! Nu e vorba de o surpriză, căci numele sunt grele, dar băieţii sunt nişte oameni care parcă asta aveau în fişa postului la naştere – să distreze oamenii!”.
Şi uite aşa mi-am adus aminte de spectacol. Nu mai ştiu de câte ori îl văzusem când a apărut. De multe, în orice caz. Ia să testăm dacă trece proba timpului. După zece ani de la premieră, sala plină ochi! Nici un loc nu era liber. De-aia aşteptase şi dentistul un an. Şi ce aplauze! Am ţinut-o până acasă numai într-un zâmbet. Cât am putut, am amânat să mă apuc de treabă. Ca să-mi mai conserv starea de exuberanţă/ împlinire/ vitalitate/ plenitudine pe care ţi-o dă un spectacol de mare calibru. Şi uite-aşa mi-am adus aminte cum şi de ce m-am îndrăgostit de teatru. Magistrali actori! MA-GIS-TRALI!
Ştiţi genul ăla de spectacol la care te uiţi din minut în minut la ceas? Vorba criticului din poveste: „după două ore de când a început m-am uitat la ceas şi – ce să vezi? – trecuseră zece minute!”. Ei, American Buffalo e exact la polul opus. Se termină, trec ropotele de aplauze (duduie, nu alta) şi ai vrea s-o ia de la început chiar în secunda aia. S-o ţină aşa, în buclă. Toată noaptea, dacă se poate! Găseşti de toate acolo: şi emoţie, şi distracţie, şi onoare, şi jigodism, şi râs, şi plâns. Aşa de bine se întreţes, de zici că e viaţă, nu teatru! Pur şi simplu, nu se văd cusăturile! Nu se vede OPERA. Doar oamenii. Ehe, ce lucru mare!
Vă amintiţi toată teoria lui Mamet din Adevărat şi fals? Că un actor bun, când joacă, nu ştie ce se întâmplă cu personajul lui dinainte, nici unde o să ajungă la final. Că trebuie să joace doar momentul, să-şi pună toată forţa şi prospeţimea de reacţii în el, fără să-i treacă prin cap că în scena următoare o să i se întâmple altceva. Eu zic că Mamet a avut aşa, un soi de premoniţie. Sau de clarviziune. Că şi-a scris teoria anticipând cum vor juca Ifrim, Vizante şi cu Zamfirescu în piesa lui. Ce mândru ar fi de ei!
Zău, mergeţi să vedeţi American Buffalo. Iar dacă nu, să nu vă mai aud spunând că teatrul nu mai e ce-a fost odată.