Revăd amuzat, dar şi nostalgic, mai ales că în acest martie se împlineşte o jumătate de secol de la moartea lui Păstorel Teodoreanu, iar peste puţin timp 120 de ani de la naşterea sa (30 iulie 1894), un volum de epigrame şi vorbe de spirit apărut într-o a doua ediţie la Editura Princeps Edit din Iaşi, în care autorul Hronicului măscăriciului Vălătuc are, cum era şi firesc dată fiind şi zodia sa, partea Leului. Este o antologie ce prilejuieşte cititorului momente de participare retro la ceea ce s-a numit Academia liberă din Iaşiul de odinioară. O datorăm pasionatului muzeograf şi publicist Ion Arhip, a cărui remarcabilă memorie a salvat de la pieire multe şi scânteietoare catrene, replici, fabule atât de binevenite în aceste vremuri de schizofrenie generală. Ni se oferă şansa – fie şi preţ de un catren ori de un sonet – să evadăm dintr-o atmosferă ce devine din ce în ce mai irespirabilă într-una de voie bună şi de joc superior al spiritului.
„Creaţiile de moment, care se risipeau ca puful de păpădie când bate vântul“, cum foarte frumos scrie editorul într-o „scurtă lămurire“ ce prefaţează cartea, epigramele, dedicaţiile şi glumele adunate în acest volum sunt, în mare parte, modele ale genului. Iscate într-o ambianţă de „vis al inteligenţei libere“ – cu faimoasa sintagmă maioresciană – şi, chiar dacă nedeclarat, sub semnul devizei junimiste „anecdota primează“, ele se situează adesea în perimetrul artei autentice. O artă a scrimei de idei, de vorbe de duh, a lirismului delectabil, a echivocului şi a ironiei cordiale.
Iată câteva dintre epigramele şi replicile culese înainte ca vântul să le piardă. Mai întâi – două dedicaţii ale lui Topîrceanu pe volumul său Scrisori fără adresă. Unei Dudui: „Trec zâmbete pe la ferestre,/ Eu stau aici de-o zi întreagă./ Şi toţi îmi spun mereu «maestre»/ Şi nimenea nu-mi spune «drag㻓. Unei feministe: „Volumu-i vesel. Autorul lui/ E-n clipa asta colosal de trist/ Fiindcă nu-i/ Decât pe întuneric… feminist“. Lui Mihai Codreanu, la apariţia volumului de versuri Turnul de fildeş: „În turnul lui de fildeş/ N-auzi cântări, nici şoapte/ Doar câteodată-l spurcă/ Vreo pasăre de noapte“.
Cele mai multe pagini din antologia la care mă refer îi sunt rezervate, repet, lui Păstorel Teodoreanu. Unor scriitori proletcultişti care tocmai se pregăteau să plece la munte, la o Casă de creaţie: „Stimaţi confraţi ai artei pure,/ La promenada din pădure/ Umblaţi atent, să nu călcaţi /În ce creaţi“. Intervenind într-o discuţie pe tema: cine este mai mare artist: Medrea, Oscar Han sau Ion Jalea, Păstorel satirizează nu doar vanităţile artiştilor, dar şi năravul de a întocmi ad-hoc clasamente în artă şi literatură, precum la fotbal sau la atletism: „Medrea când îmi ţine calea,/ Crede ca un gogoman/ Că-i mai mare decât Han,/ Ce să spun! Mai mare Jalea!“. Pe poetul Marcel Breslaşu – la modă în „obsedantul deceniu“ – îl pune elegant la colţ: „Un critic aspru şi abraş/ Mi-a spus zâmbind cu ironie/ De ce ţii să semnezi breslaş/ Dacă nu eşti de meserie?“ De înţepăturile lui Păstorel nu a scăpat nici Ion Minulescu, e drept nu poetul, ci dramaturgul: „Minulescu, om hazliu/ A scris cu pana inspirată/ Romanţe pentru mai târziu/ Şi piese pentru niciodată“. Dar nu a scăpat nici Sadoveanu, căruia, la apariţia romanului Venea o moară pe Siret, Păstorel i-a dedicat următorul catren: „Venea o moară pe Siret,/ Răsturnată pe o coastă,/ Şi-n ea un autor şiret,/ Măcinând făină proastă“. Iar pentru că ne aflăm în lumea literară şi artistică, unde totul e posibil, dar şi permis dacă e făcut cu talent, cu îngăduinţa cititorului, voi reproduce un catren corosiv, dar nu atât de licenţios ca multe altele ale lui Păstorel. O fac, fiindcă el surprinde un fenomen care se repetă ciclic în istoria literaturii române şi a culturii noastre, după fiecare răsturnare de sistem ori de regim politic, după fiecare „revoluţie“, cu sau fără ghilimele: „În era nouă începută,/ Căcaţii scriu în loc să pută./ Iar scriitorii adevăraţi/ Sunt epuraţi de-aceşti căcaţi“. Să nu uităm politica, temă predilectă a epigramistului de mare forţă. Este bine ştiut că, în 1945, când legionarii s-au coalizat cu comuniştii, Păstorel i-a taxat cu o epigramă ce avea să intre în folclorul epocii şi de care s-a făcut mult haz (de necaz), inclusiv în puşcăriile din primele două decenii ale perioadei totalitare, de care autorul ei nu a fost scutit, dimpotrivă: „Camarade, nu fi trist/ Ţine minte trei cuvinte:/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist“. Vrednicia de care a dat dovadă Păstorel la curţile lui Bacchus a intrat în mitologia culturală încă din timpul vieţii sale. Scriitorul însuşi a făcut din ea un subiect permanent. Celebrul său epitaf este definitoriu în acest sens: „Aici zace Păstorel/ Suflet bun şi spirit fin/ Dacă treceţi pe la el/ Nu-l treziţi că cere vin“. Mai puţin cunoscute sunt, cred, câteva dintre ultimele versuri rostite pe patul de spital, înainte de a muri, care, şi acestea, fac aluzie la prodigioasa lui carieră (şi artă) de băutor: „Când l-a chemat în ceruri Domnul Sfânt/ Ilustrul Păstorel a spus:/ Sunt gata/ Şi a adăugat doar un cuvânt:/ Plata!“. Când, la cutremurul din noiembrie 1940, hotelul Carlton din Bucureşti, unde locuia Păstorel, s-a prăbuşit, prietenii săi, crezând că a fost surprins de cataclism în clădirea amintită, unde locuia, au dat fuga să-l caute sub dărâmături. Nu mică şi plăcută le-a fost surpriza să-l vadă pe Păstorel apărând întreg şi surâzător. El le-a spus că noaptea în care se produsese cataclismul şi-o petrecuse la un chef, undeva nu departe de blocul transformat într-un morman de moloz. Atunci Mihai Codreanu i-a trimis urgent de la Iaşi, din eleganta Vilă Sonet, următorul catren: „Când a pornit lugubrul zvon/ Cum că murit-ai la Carlton/ Mi-am zis atunci: Cu adevărat/ O fi el mort, însă mort beat“. Replica lui Păstorel n-a întârziat: „La Carlton ca dintr-un vis/ Lugubrei morţi scăpat-am trenul/ Însă aflai că m-a ucis/ La Iaşi, Codreanu cu catrenul“.
Alături de Topârceanu, Mihai Codreanu şi Păstorel Teodoreanu, se situează, ca epigramist inspirat şi productiv, George Lesnea. Cu spontaneitatea, isteţimea şi proverbiala-i candoare, cel ce ni i-a dăruit în româneşte pe Puşkin, Lermontov, Esenin a fost o figură carismatică la Academia liberă, itinerantă prin diverse locuri de petrecere ale Iaşiului, ce aveau să devină vestite tocmai datorită scriitorilor, artiştilor, ziariştilor, oamenilor de cultură care le frecventau. În conclavurile „academicienilor“, ce se constituiau mai mult sau mai puţin aleatoriu, George Lesnea era aşteptat, ascultat, îndrăgit. Tolerant, aparent modest până la o şireată umilinţă, el nu-i ierta pe cei ce îl criticau, îl minimalizau sau îl ignorau ca poet, cum a fost cazul lui Nicolae Manolescu, care nu l-a inclus în antologia binecunoscută ce avea să fie interzisă de autorităţile vremii fiindcă îi introdusese în ea pe poeţii legionari Radu Gyr şi Aron Cotruş: „Manolescu, cum se ştie,/ M-a scos din antologie./ Deci, îmi e prieten drag./ El mă scoate, eu îl bag!…“. Admirând o doamnă cu picioare frumoase, poetul meditează: „Privind-o lung, îmi spun mereu,/ Prins de-o sublimă încântare:/ Ce splendid ar fi versul meu/ Să aibă asemenea picioare“. Cu prilejul unei retrospective Corneliu Baba deschisă la Iaşi, Lesnea l-a revăzut şi l-a salutat pe marele artist cu plecăciune, dar şi cu o epigramă: „Corneliu Baba-i om de treabă/ Şi mie-mi este foarte drag./ Din Iaşi el a plecat ca… babă/ Şi-n Iaşi a revenit… moşneag“. Aflat la Iaşi pentru a vedea meciul de fotbal dintre Politehnica din localitate şi Rapid Bucureşti, care s-a încheiat cu victoria echipei ieşene, Fănuş Neagu, prozatorul care a făcut din cronica sportivă un gen literar aparte, a avut o criză digestivă şi a trebuit să fie transportat la spital: „Fănuş Neagu – gros cât veacul,/ Lung cât Iaşiul la Copou,/ Zace la spital săracul,/ Otrăvit de-al său stilou“. Aş încheia într-o notă gravă. La festivitatea ce i-a fost organizată cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, George Lesnea a rostit printre lacrimi: „Geaba vrei să pari tu tânăr!/ După şaptezeci de toamne,/ Socotim c-am putea spune:/ De-acum slobozeşte, Doamne!“.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 462