Caricaturi (Partidul Poporului) si fantasme (Partidul Republican)
Este binecunoscut sistemul de clivaje politice care definesc politica partizana vest europeana. La sfârsitul anilor ‘60, Stein Rokkan si Martin Lipset au oferit explicatia cea mai coerenta si cea mai riguroasa privind geneza sistemului de partide si a multipartidismului din Europa. In viziunea acestora, „sistemul de clivaje pe care l-a cunoscut Europa la sfârsitul anilor ‘60 ramâne identic cu cel care s-a stabilit in urma generalizarii votului universal, dupa Primul Razboi Mondial“ (1). Cele patru clivaje fundamentale au fost generate de doua revolutii, cea nationala si cea industriala. Revolutia nationala a impus doua tipuri de clivaje, unul pe axa teritoriala (centru vs. periferie) si un altul pe axa functionala (stat vs. biserica). Revolutia industriala produce alte doua clivaje. Un prim clivaj ii opune pe proprietari muncitorilor (axa functionala), al doilea se refera la opozitia dintre urban si rural – axa teritoriala (2).
Structura partizana din tara noastra nu urmeaza acelasi traseu instituit de evolutia partinica occidentala (istoria politica si economica a Occidentului european nu se inscrie pe aceeasi evolutie cu spatiul oriental), rezultând diferentieri semnificative. Daniel-Louis Seiler si-a pus intrebarea in ce masura clivajele politice identificate de sociologul norvegian S. Rokkan pentru spatiul occidental pot fi aplicate in analiza partidelor din Europa centrala si de est. Seiler nu extinde modelul rokkanian la Europa orientala (estica). A transfera sistemul paradigmatic imaginat de Rokkan altor spatii culturale nu este posibil fara a defini un nou sistem de clivaje generat de cultura si istoria faptica a fiecarei tari. Harta conceptuala a lui Rokkan nu poate cuprinde aceste spatii europene, intrucât in sud-estul european nu se poate vorbi despre o reinstaurare a democratiei o data cu schimbarile din anul 1989; acesta e mai degraba spatiul instaurarii regimului reprezentativ, revolutia industriala, un element important in analiza sistemului de partide al Europei occidentale in versiunea rokkaniana, desfasurându-se in orientul european sub tutela puterii comuniste (3).
Teritoriul Europei de est nu a fost marcat de revolutia industriala, ci de cea de-a doua aservire, ceea ce implica absenta reformei agrare – in consecinta, nu se poate vorbi despre clivajul generat de revolutia industriala (proprietari vs. muncitori) inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, orasele ca centre polarizatoare având o activitate industriala extrem de limitata. In acest context, Jen? Szùcs a prezentat Europa centrala si de est ca pe o a treia Europa, cultural apartinând spatiului crestin occidental, dar cu un mod de productie oriental, marcat de neoiobagie (4).
Desi chiar Rokkan a incercat sa extinda teoria la spatii culturale altele decât Europa de vest (incercare de altfel esuata), Seiler propune „o aplicare corecta a modelului lui Rokkan, in care spiritul primeaza asupra literei“ (5), in felul acesta fiind posibila o analiza a tuturor partidelor politice din parlamentele tarilor central si est europene, cu mentiunea ca ansamblul paradigmatic, de dinainte de 1945, a cunoscut o transformare radicala sub impactul socialismului real. Prin urmare, o noua revolutie, adaugata celor doua care au conturat cele patru clivaje amintite, cea internationala, va impune alte doua clivaje, unul pe axa teritoriala (postcomunisti vs. democrati), altul pe cea functionala (maximalisti vs. minimalisti) (6). Daca axa teritoriala este „tributara epocii puterii comuniste“ si are ca baza o contradictie (comunitate politica vs. societate civila) si un conflict (totalitari vs. disidenti), axa functionala apare „o data cu procesul de tranzitie la economia de piata“, contradictia fiind intre adeptii reformelor economice si cei ce sunt de partea unei economii socialiste.
Pentru Europa de sud-est, spune Seiler, prudenta trebuie sa caracterizeze un astfel de demers interpretativ, pentru ca „regiunea este lipsita de o traditie reprezentativa pertinenta“ (7), iar tarile din zona au trecut de la un sistem agrar postfeudal la socialismul real. In acest spatiu european sistemele de partide sunt similare celor din Lumea a Treia, prin urmare nu pot fi analizate utilizând modelul rokkanian (si nici chiar varianta regândita de Seiler). Pentru România, ca parte a Europei de sud-est, Seiler gaseste potrivit clivajul dintre postcomunisti si democrati generat de revolutia internationala, clivaj care se intersecteaza cu un altul, dintre centru si periferie, caracteristic Transilvaniei. Pentru cel din urma, includerea PRM-ului pe versantul centru al clivajului trebuie evitata, nationalismul de mahala promovat de acest partid – rogue nationalism (8) –, aparut ca o sinteza intre nationalismul irational si difuz (mostenit de la Imperiul Otoman) si nationalismul comunist (reminiscenta a imperiului sovietic), indepartându-se de orice posibilitate de interpretare utilizând clivajul centru/periferie. Mai degraba PUNR (Partidul Unitatii Nationale din România), ca partid ce „exprima un sentiment antimaghiar“ si care „pretinde ca mediatizeaza vointa politica a majoritatii române din Transilvania“, poate opus UDMR-ului in dualitatea centru/periferie a clivajului.
In opozitie cu Seiler, Cristian Preda si Sorina Soare (9) propun o alta grila de interpretare in sensul in care „sistemul politic postcomunist este organizat in România in jurul negarii clivajelor“ (10). Paradigma propusa de Rokkan rezuma un lung proces istoric ce a generat contradictii la nivelul societatii, contradictii structurale transformate fie in lupte temporare (a caror reprezentare politica este de scurta durata), fie in conflicte durabile (ce permit consolidarea unor clivaje la nivel socio-economic). In opinia autorilor mentionati, partidele si „reprezentantii postcomunismului românesc traduc inainte de toate conflicte intre lideri“, iar ceea ce a fost considerat un clivaj fondator in societatea româneasca, adica opozitia anticomunisti vs. postcomunisti, nu este decât o tensiune superficiala a societatii românesti (11), tensiune care isi pierde suflul dupa alegerile generale din 2000, odata cu iesirea PNTCD din scena. Dualitatea neocomunisti/postcomunisti se va construi plecând de la definirea taberei traditionaliste (partidele istorice) ca fiind una anticomunista, rolul principal revenindu-i Partidului National Taranesc Crestin si Democrat.
Tensiunea nationalista este analizata prin prisma faptului ca inainte de a fi un comportament partizan, nationalismul se defineste ca o trasatura distincta a statului român, „care nu se defineste ca stat-natiune, ci ca stat national“ (12). Consensul constitutional si discursul constitutionalismului dau masura acestei realitati, in sensul in care „natiunea era vazuta ca o dimensiune inglobanta a statului“, o singura grupare politica refuzând o asemenea definire a statului român – este vorba de Uniunea Democrata Maghiara din România. Rationamentul acestei demonstratii conduce catre concluzia conform careia „tensiunea nationalista opune UDMR tuturor celorlalte partide din România“.
Intr-adevar, a considera opozitia anticomunisti/neocomunisti ca un clivaj fondator al scenei politice românesti de dupa 1990 este o intreprindere riscanta. Evolutia partidelor plasate pe cei doi versanti ai acestei tensiuni politice, pe parcursul ultimelor doua decenii, a evidentiat un fapt simplu. Toate aceste partide au inclus in rândurile lor numerosi membri ai defunctului Partid Comunist; disidenta ca forma de erezie, de nesupunere fata de orice forma de autoritate nu a hranit spatiul românesc in perioada comunismului autohton. Mai degraba autocratia si unanimitatea sunt reperele dupa care s-a organizat societatea româneasca in intervalul 1947-1989 (13). Diferenta notabila o constituie faptul ca in timp ce partidul de pe axa postcomunistilor a inclus in rândurile sale membrii marcanti ai esalonul doi ai defunctului Partid Comunist, partidele de pe versantul anticomunistilor s-au coagulat in jurul unor simpli membrii de partid si, element distinctiv, a câtorva figuri cunoscute ale fostilor detinuti politici, reminiscente idolatrizate ale interbelicului politic autohton.
Insa reactia electoratului românesc la un anumit tip de discurs politic, exprimata la nivelul comportamentului electoral, a intretinut aceasta contradictie politica, in conditiile in care fie si macar la nivel discursiv, distinctia anticomunist/neocomunist s-a suprapus faliei economice si sociale (controlul statului in economie si maxima protectie sociala in cazul axei postcomunistilor, stat minimal si limitarea protectiei sociale a indivizilor pentru partidele de pe axa anticomunistilor) (14). Dupa 2000 si aceste aspecte care indicau separatia s-au atenuat, anumite reforme economice de factura liberala fiind initiate sub tutela social-democratilor din PSD (privatizarea unor intreprinderi de stat, cum a fost cazul Sidex Galati sau a companiei Petrom), iar masuri sociale, ca marirea salariilor in sistemul bugetar, au fost luate in anii guvernarii liberale (ne gândim la intervalul 2004-2008). Iata de ce „tensiunea superficiala in societatea româneasca“ (15) anticomunist versus neocomunist a avut durata limitata, pierzându-si sensul initial in anii din urma.
Pe de alta parte, opozitia nationalisti/antinationalisti (Seiler o asemana clivajului rokkanian centru vs. periferie) care s-a conturat in Transilvania si care opunea un partid etnic, UDMR – Uniunea Democrata a Maghiarilor din România, formatiune care a obtinut aproape acelasi procent de voturi la fiecare scrutin, unuia cu valente nationaliste (PUNR – Partidul Unitatii Nationale din România), unul sustinator al descentralizarii si puterii regionale (UDMR), celalalt (PUNR), aparator al centralismul de stat asa cum a fost el imaginat sub tutela puterii comuniste (16), s-a estompat odata cu esecul electoral al partidului nationalist (2000).
Urmarind comportamentul electoral din perioada postcomunista obtinem imaginea evolutiei politice autohtone: o incoerenta desavârsita la nivelul votului (in special la nivelul oraselor mici si a localitatilor rurale), ce ne conduce la concluzia evidenta – negarea unor delimitari partizane care sa fundamenteze sistemul politic autohton. Simplele tensiuni politice, ce s-au manifestat sporadic pâna in anul 2000, cu anticomunistii care se doreau liberali si neocomunistii definiti drept continuatorii, intr-o forma mai soft, a practicilor defunctului PCR, nu au putut genera un clivaj in sensul rokkanian al termenului, asa incât sintagma partitocratie postcomunista (Daniel Barbu) si corolarul sau, clientelismul ca valoare politica, devin realitati atunci când le aplicam perioadei de dupa 1989.
In acest context, dat de lipsa clivajelor politice care sa structureze electoratul (pe o harta electorala a Marii Britanii vom vedea mereu aceeasi dominanta: laburistii in vechea zona industriala Manchester-Liverpool, conservatorii primii in inner London), va exista mereu o cale deschisa pentru toate delirurile posibile. Deliruri care nu se lasa prea mult asteptate. Asa incât asistam de ceva vreme la chinurile facerii unui partid de-a dreptul caricatural (Partidul Poporului, partidul domnului Dan – „noi nu facem aliante cu nici un partid, noi ne aliem cu poporul român“). Un altul (Partidul Republican) sta sa se plamadeasca si vine tot pe filiera guvernamentalo-prezidentiala. Acesta, chipurile, ar ingloba dorintele românilor de cinste, corectitudine, meritocratie, piata libera si câte si mai câte nascociri. Putem sa urmarim biografia pe filiera administrativ-politica a initiatorului acestui din urma proiect partizan pentru a ne lamuri definitiv in legatura cu pretinsele nobile scopuri ale acestei „albe ca zapada“ autohtone. De la un electorat confuz, prins in clestele singurei formule politice de dupa 1989, clientelismul ca valoare absoluta, ne putem astepta la orice. La orice ne putem astepta si de la elitele implicate in viata politica autohtona, atâta vreme cât un singur imbold, lacomia (de putere, financiara), le ghideaza demersurile.
NOTE:
1. Daniel-Louis SEILER, „Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan in analiza partidelor politice din Europa centrala?“, in Jean-Michel DE WAELE, editor, „Partide politice si democratie in Europa centrala si de est“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003, p. 141.
2. S. M. LIPSET, S. ROKKAN, „Cleavages Structures, Party System and Voter Alignments: An Introduction“, in S. M. LIPSET, S. ROKKAN, editori, „Party System and Voter Alignments“, The Free Press, New York, 1967, pp. 1-64.
3. Daniel-Louis SEILER, op. cit., 165.
4. J. SZÙCS, „Les trois Europes“, l’Harmattan, Paris, 1985, in Daniel-Louis SEILER, op. cit., p. 143.
5. Danie-Louis SEILER, op. cit., p. 170.
6. Ibidem, p. 164.
7. Ibidem, p. 170.
8. Expresia rogue nationalism, preluata de Seiler, ii apartine lui Michael Waller.
9. Cristian PREDA, Sorina SOARE, „Regimul, partidele si sistemul politic din România“, Editura Nemira, Bucuresti, 2008.
10. Ibidem, p. 145.
11. Ibidem, pp. 147-148.
12. Ibidem, p. 153.
13. Daniel BARBU, „Despre originile inapoierii durabile in Europa de Est“, in Idei in dialog, nr. 3 (6) 2005, Bucuresti, p.16.
14. Christian VANDERMOTTEN, Pablo Medina LOCKHART, Danuta FREYER-MACOLA, „Geografia electorala a Europei centrale si de est“, in Jean-Michel DE WAELE, ed., op. cit., pp. 17-18.
15. Cristian PREDA, Sorina SOARE, op. cit., p. 148.
16. Jean-Michel DE WAELE, „Consolidarea democratica, partide si clivaje in Europa centrala si de est“, in Jean-Michel DE WAELE, ed., op. cit., p. 185.