Sau „cum se românizează un turc”. La el acasă, în Istanbul
Îl întâlnesc pe aeroport, la ieşire. Ţine în mână un carton, pe care scrie numele instituţiei. Un bărbat slăbuţ, tânăr, aş zice un băiat ajuns la maturitate. Cred că are o mamă frumoasă, de la care a moştenit gropiţe-n obraji. Şi ochi vii, extrem de expresivi. Spune „bună ziua” cu un accent agreabil, spune „bine aţi venit” cu sinceritate.
Ceea ce impresionează însă din primul moment este agilitatea. Se mişcă repede, în permanenţă, este eficient, îmi ia geamantanul, se strecoară printre maşini, ajunge la locul unde este parcată a lui, îmi deschide galant uşa, are grijă să mă aşez confortabil. Dă drumul la motor, conduce vesel în imbulzeala de nedescris a acestui oraş fabulos, cu o grijă permanentă pentru musafirul lui, să nu cumva să fie vreun geam deschis care să-l incomodeze, să nu fie muzica de la radio nepotrivită pentru gustul lui, să ia drumul cel mai puţin aglomerat dintre multele posibilităţi, pentru a nu rămâne ostatic în circulaţie. Această agilitate a lui îmi aduce aminte de primele mele impresii la contactul cu Istanbulul, în urmă cu vreo 20 de ani. Mi-a rămas pe retină, ca element statornic, pe lângă măreţia palatelor şi a moscheilor, un peisaj al străzii: fuga de colo-colo pe ulicioarele înguste şi aburcate a copiilor care împingeau nişte cărucioare sui-generis, vânzând orez fiert. Orezul era cald, amestecat cu nuci şi cu stafide. Muezinul îşi înstăpânea vocea peste forfota oraşului, era ora prânzului, vânzătorii bazarului, de la un capăt la altul al cartierului de peste podul Galata, ieşeau să-şi ia masa; printre picioarele cumpărătorilor, cu o agilitate de pisici neostoite, băieţeii cu orezul cald şi cei cu ceaiurile pe tipsii atârnate-n lănţucuri treceau de la o uşă la alta a magazinelor de câţiva metri pătraţi, de unde puteai cumpăra tot ce-ţi trecea prin cap. Roţile cărucioarelor cu orez se hurducau pe străzile pavate cu piatră de râu, călcâiele goale ale copiilor-vânzători sfârâiau de colo-colo, pline de neastâmpăr.
„Unde te-ai născut, Abdulah?” îl întreb pe însoţitorul meu, convinsă aproape de răspunsul lui, înainte de a-l fi rostit.
„Aici, în Istanbul”, îmi răspunde.
E îmbrăcat ca toţi tinerii din ziua de astăzi, cu nişte blugi şi o cămaşă şuie, care însă, la fel ca tuturor tinerilor din ziua de astăzi, îi stă şi lui bine, pe trupul subţirel şi parcă în permanent zvâcnet. E tot timpul bine dispus, o rupe binişor româneşte, când i se pare că nu e înţeles mai amestecă şi câteva cuvinte în limba engleză, când e în încurcătură spune „scuzaţi, asta nu înţeleg” şi, când exprimă el ceva, se opreşte în mijlocul frazei şi te-ntreabă: „…the grammar… e bine?”
Mă uit în jur, văd cartiere întregi de blocuri, îl întreb dacă sunt locuinţe. Da, sunt locuinţe, confirmă el, dar sunt foarte scumpe.
Nu se plânge însă de bani, aşa cum sunt eu obişnuită cu şoferii din Grecia sau din România, nu se vaită, nu ia un ton plângăreţ. Ba chiar îmi spune că e mulţumit de munca lui, e mulţumit de salariu.
Cea mai mare bucurie o are însă să mă anunţe că de la ultima noastră întâlnire are un „bebe”. E o fetiţă de cinci luni şi îl văd în stare ca întreaga oră, cât mai avem de parcurs Istanbulul de la aeroport până în „Maidan Taxim”, să-mi vorbească numai pe acest subiect. Lasă volanul ca să-mi arate cum duce mânuţele la ochi când plânge, râde plin de veselie, aproape cu lacrimi în ochi, când îmi povesteşte cum se joacă cu nişte zdrăngăneli din plastic făcute anume pentru a le atrage atenţia micuţilor, mă sperii că ar putea ridica talpa şi de pe pedală, ca să-mi arate cum dă din picioare. E bucuros că are o fetiţă, deşi, în partea noastră de lume, atunci când nevasta nu naşte băiat e tristeţe în casă.
Fata lui Abdulah are două nume, complet româneşti amândouă. Fiindcă Abdulah este însurat cu o româncă. S-au cunoscut la lucru. Au fost „prieteni” trei ani, îmi povesteşte, şi recunosc că nici această „prietenie” nu vine din canoanele religiei lui. S-au însurat după perioada de probă.
„Eşti credincios, Abdulah?”, îl întreb, când din minaret se înstăpâneşte peste oraş vocea gravă a muezinului. Da, este credincios, îmi răspunde. Dar nu la modul bigot, nu se duce de cinci ori pe zi la moschee, nu e necesar, important este să-şi vadă de lucru şi să-şi întreţină familia.
„Şi nevasta ta? Nu a fost nici o problemă în familie când te-ai însurat cu o creştină?”
Nevasta lui a trecut la musulmanism, îmi povesteşte. Din propria ei voinţă. Fiindcă religia mahomedană nu i-o cerea. În religia mahomedană nu există această obligativitate. Dar ea a crezut că e mai bine aşa, dacă tot vor trăi toată viaţa lor printre musulmani.
Ceea ce nu înseamnă însă că bucuria cea mai mare a lui Abdulah nu este să se ducă vara în România. A fost deja de trei ori, îi place la nebunie. Şi visează să se ducă şi-n vara asta, împreună cu „bebe”. Călătoresc greu, multe ore de drum, cu autobuzele care fac curse regulate între Istanbul şi Bucureşti. Şi drumurile prin Bulgaria sunt încă foarte proaste, îmi povesteşte. Dar nu se sperie din atâta lucru. Îşi face planuri, vrea să meargă să stea cu „bebe” câteva zile în Munţii Carpaţi. La Sinaia, unde a fost odată pentru câteva ore şi a rămas cu sufletul atârnat de frumuseţea acelui loc.
„Cum de ştii atât de bine româneşte, Abdulah?”, îl întreb. „Vorbiţi româneşte în casă?”
Nu, în casă vorbesc turceşte, fiindcă soţia lucrează, iar la lucru trebuie să cunoască turca. Dar el, Abdulah, s-a înscris la nişte cursuri de limba română, pe care le face la locul lui de muncă, la Institutul Cultural din Istanbul.
Mă despart de el după ce ajungem la destinaţie. Ceea ce nu înseamnă că-l pierd din raza mea vizuală. El rămâne prin preajmă, agil, să vadă dacă în discuţia mea cu Silvana, directoarea, şi cu Sheilla, adjuncta ei, nu avem nevoie de o cafea, de un pahar de apă, de orice, dacă jos, la subsol, lucrările de reparaţii merg bine, dacă nu cumva sună cineva la uşa masivă din stradă şi nu are cine s-o deschidă.
Îl regăsesc pe Abdulah la recepţia de seara. Îmbrăcat în costum închis, ca un lord. Cu o cămaşă albă ca spuma, spălată şi călcată cu drag de mâinile unei soţii iubitoare. E numai voie bună, stă la poarta impunătoare a palatului Cantemir şi primeşte invitaţii, se înclină frumos în faţa tuturor românilor care vin la seara organizată de ICR. Îl cunosc toţi, îl salută cu drag. El vorbeşte româneşte cu fiecare în parte, e atent dacă ştie omul unde e garderoba ca să-şi lase haina, dacă nu cumva mai doreşte să afle ceva. E gazdă într-o zi de sărbătoare, îmi spune că domnul ambasador a sosit deja, că Sheilla a aranjat pe o măsuţă cărţile pe care le-am adus pentru prezentare, că Silvana a pregătit o surpriză. Ştie tot, e implicat în totul, şi mai ales este trup şi suflet ca totul să iasă cum trebuie.
„Am spus bine? Aşa este corect? Mă gândesc la grammar…”
*
În sociologia emigraţiei acest fenomen se numeşte aculturaţie. Adică procesul în care două culturi intră în contact şi fiecare împrumută de la cealaltă câte ceva. Nevasta lui Abdulah a devenit musulmană şi vorbeşte în familie turca fiindcă are nevoie de această limbă la muncă. Abdulah lucrează printre români, face cursuri de limbă şi se poartă cu o grijă de parcă el ar fi Dimitrie Cantemir, în palatul în care a avut norocul să găsească de lucru, printre români.
Ani de zile am studiat acest fenomen. Am citit cărţi despre el, am făcut cercetare prin cartierele de emigranţi de prin multe oraşe ale lumilor noastre amestecate.
Ceea ce am înţeles însă doar acum, de la Abdulah, este că prima cerinţă pentru ca acest fenomen (care ar contribui la mult-visata coeziune socială) să se întâmple este de natură psihologică. Oamenii trebuie să fie mulţumiţi de condiţia lor, ea, aculturaţia, neputându-se clădi decât pe o bază comună de trai decent, bucurie de viaţă şi bunăvoinţă.