La moartea lui Marin Preda, în acea primăvară nefastă pentru literatura română a anului 1980, un important scriitor întreba: „Ce ne vom face fără El?“. Timpul avea să justifice cu asupra de măsură îngrijorarea din întrebarea amintită. Nu ne-am simţit deloc bine fără autorul Imposibilei întoarceri – nici înainte, nici după ruptura din 1989. Prestigiul său de cel mai mare prozator român postbelic era enorm. Aşa cum scria cu decenii în urmă Eugen Simion, simpla lui prezenţă „dădea un sentiment de siguranţă muncii literare“ şi era garanţia că „nici o mare nenorocire nu se poate abate asupra profesiunii noastre“. Dar Marin Preda nu dădea doar scriitorului o anumită siguranţă. Am mai afirmat, comentând aici volumul de documente din arhiva Securităţii publicat recent de Ioana Diaconescu, că într-o Românie cu Marin Preda nici chiar Ceauşescu nu-şi putea permite să facă orice. Cu acelaşi prilej subliniam că nu oricărui prozator – aş zice chiar că numai unuia singur! – i s-ar fi editat un roman ca Delirul, care ştim ce reacţii violente a stârnit la Moscova şi în Germania, dar şi în rândul unor cominternişti autohtoni. Pentru ca să apară o asemenea carte în care, chiar şi sub „acoperirea“ ficţiunii, Ion Antonescu să fie înfăţişat altfel decât în istoriografia oficială a vremii – ca să nu mai vorbim de cea anterioară a sinistrului Roller – continuat, din păcate, astăzi de nişte „istorici“, între care unul cu o figură de vânzător de haine second hand face istoriografie de acelaşi nivel, una prin care vrea cu orice preţ să ne vindece de miturile naţionale – trebuia ca ea, cartea, să fie semnată de un mare prozator, care era perceput şi ca o mare conştiinţă. În Jurnalul intim al lui Marin Preda, editat de Eugen Simion şi Oana Soare, cel mai interesant şi cel mai dramatic este Carnetul de atelier al romanului Delirul. Într-un excepţional interviu, din 1974, luat de Sânziana Pop, Preda spune la un moment dat: „Un om nu se naşte ca să facă literatură, ci ca să-şi trăiască viaţa“. Ei bine, tocmai Marin Preda se numără printre cei foarte puţini care contrazic aserţiunea sa. Dacă cineva ar mai avea nevoie să se convingă de acest adevăr n-are decât să citească „dosarul“ Delirului, carte ce l-a preocupat până la obsesie mai bine de un sfert de veac, practic până la moarte. În 1975, romancierul mărturisea într-un alt interviu, din care citez de această dată mai pe larg: „Înainte de a mă gândi la Moromeţii, m-am gândit, încă acum douăzeci şi cinci de ani, la Delirul. Această carte am vrut s-o scriu şi nu alta (subl. mea). Asta nu înseamnă că nu mi-am dat repede seama că trebuie să scriu întâi Moromeţii… Am vrut să scriu acest roman în anul 1949, iar acest vis e pe cale de împlinire, din el nemairămânând de scris decât al doilea volum al Delirului. Aceste două romane, împreună cu Moromeţii vol. I şi II, vor constitui nu un ciclu…, ci un roman constituit din patru volume, o tetralogie, între care Delirul vol. I şi II vor fi romanele din interior, iar actualul volum Moromeţii II va constitui finalul acestei tetralogii. Poate că ar fi fost mai bine să se facă aceste declaraţii la sfârşitul eforturilor, cu alte cuvinte când şi sfârşitul volumului II al Delirului va fi terminat, dar sper să nu am nenorocul să nu mai termin acest volum ultim şi tetralogia să rămână neîmplinită“.
Dezvăluit de Marin Preda nu fără o oarecare teamă (ce se va dovedi premonitorie!) proiectul privind „împlinirea“ tetralogiei cu volumul II al Delirului, aşteptat, s-ar putea spune, de toată suflarea cititorilor români de literatură, care la acea vreme erau foarte mulţi, cum probabil nu vor mai fi niciodată, a rămas nedus până la capăt. Pentru el Marin Preda s-a documentat intens şi profund, ca un veritabil cercetător, ca şi cum s-ar fi pregătit să scrie o istorie propriu-zisă a perioadei ce urma să fie evocată, de fapt reînviată, în cartea sa: presa vremii, studii despre cel de-Al Doilea Război Mondial şi despre ce s-a petrecut în România în anii premergători celei mai mari şi mai devastatoare conflagraţii, dar şi după aceasta, ca să nu mai vorbim de anul 1944, unul cu adevărat de răscruce, documente secretizate, dar şi alte surse ca, de pildă, mărturiile văduvei lui Armand Călinescu etc. Şi în această privinţă, Marin Preda este un model pe care orice prozator care se respectă ar trebui să-l aibă tot timpul în vedere. Carnetul de atelier din Jurnalul intim se deschide cu o însemnare a scriitorului, datând din 1973, ce spune aproape totul despre tensiunea în care se afla Marin Preda în acele momente, despre încordarea şi efortul de a-şi apropia şi, în fine, de a-şi lua în stăpânire tema. Dar nu numai atât. Confesiunile, consideraţiile, rememorările reproduse de editorii Jurnalului intim dintr-o agendă a romancierului atestă cât de copleşit era Marin Preda de răspunderea pe care şi-o asumase: aceea de a scrie un roman ca Delirul, mai ales în contextul istoric, politic – intern şi internaţional – al anilor 70. Dacă aceasta este Literatura (cu majusculă), dacă (re)facerea unei lumi într-o operă de artă – cum este romanul – presupune, pe lângă vocaţie, talent şi chiar geniu, o atât de puternică ardere, o atât de mare suferinţă, e drept şi dulce, nu doar amară, atunci nu ne mai surprinde faptul că – aşa cum mărturisea Lucian Raicu într-un alt context – ne trec fiori citind cele notate în agenda amintită. Însemnările de acolo relevă şi modul în care se privea pe sine Marin Preda, cu o luciditate neiertătoare, aş zice tragică, raportându-se pe cât de obsesiv, pe atât de fecund la marii romancieri români şi străini din epoci diferite: „Azi m-am plimbat cu gândul la cel mai greu roman al vieţii mele, volumul doi (care s-ar intercala între unu şi doi Moromeţii) din tetralogia Moromeţii. Împreună cu Marele singuratic, la care ar mai trebui să lucrez pentru importante racordări, acest nou roman ar scoate ţărănimea română pe scena naţională prin participarea ei la ultimul război şi prin aceasta, pe scena universală. Dar gândul nu zboară, elanul e ascuns şi nu pot evoca nimic, nici o scenă din cele totuşi mari pe care le am în minte şi care sunt «certitudinea de bază» a credinţei mele că pot scrie acest roman şi pot să-mi împlinesc, astfel, ambiţiosul proiect… Îndoieli nu am. Am scris, în anul care a trecut, într-o zi şi o noapte, una din «marile scene», moartea Nadejdei Aliuleeva Stalin, pe care o recitesc adesea şi mă pun pe picioare în orele mele grele. Am mai scris de asemeni «începutul», şaptezeci de pagini pe care le recitesc însă cu un sentiment diferit de mulţumire şi în acelaşi timp de îndoială: e bun, îmi zic, dar e bun?! Era felul de a se îndoi al tatălui meu în ultimii ani ai vieţii. Ziceam că o să-i trimit 20.000 lei să-şi facă o casă nouă. «Îmi trimiţi tu, zicea, dar îmi trimiţi?». Tonul era intraductibil, dar şi cuvintele… Îndoiala care însoţeşte încrederea, în mod egal… Adevărul e că «moartea Nadejdei Aliuleeva Stalin» nu seamănă prin nimic cu felul de a scrie al lui Tolstoi, fără să fac, bineînţeles, comparaţii de valoare cu moartea, să zicem, a prinţului Andrei. Da, dar e altceva şi prin asta o mare greutate mi s-a luat de pe umeri. Nu-l voi imita pe Tolstoi. Capitolul acesta de 22 de pagini nu recurge nici la psihologie, nici la introspecţie şi nici nu se plasează atotştiutor în mintea lui Stalin şi a soţiei sale pentru a dezvălui cititorului ceea ce gândesc (sau se întâmplă o dată sau de două ori, fugitiv). Şi totuşi ceea ce am vrut să se ştie despre ei se dezvăluie prin mijlocul cel mai simplu, folosit şi în teatru: spusele lor şi lămuririle necesare, ca să se înţeleagă ceea ce îşi spun, fiind vorba de fapte de istorie… Da, dar n-am găsit, încă, viziunea integratoare. Cu alte cuvinte, cartea nu e încă născută. E foarte bizar acest proces. O carte poate fi prost scrisă, ternă, de prost gust, stilistic stârnindu-ţi dispreţul cum e de pildă Ion de Rebreanu… Dar cartea aceasta totuşi născută şi creată în acest stil de şcolar al lui Rebreanu se integrează unei viziuni care, după câteva capitole, începe să te fascineze. De aceea mă plimb zile întregi pe străzi cu gândul aiurea… Aştept, chem, încerc să pătrund în haos, să întrezăresc punctul luminos al nebuloasei… Nu văd nimic…“
În legătură cu scena morţii Nadejdei Aliuleeva, editorii Jurnalului intim fac trimitere la Amintirile deghizate ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, care l-a sfătuit şi l-a susţinut pe Marin Preda în multe momente ale evoluţiei sale. Aflăm astfel că creatorul Moromeţilor voia să sugereze în Delirul că sinuciderea Nadejdei Aliuleeva, interpretată de Stalin ca o trădare a încrederii lui, ar fi însemnat începutul „delirului suspicios al celui care avea să vadă apoi peste tot comploturi şi urzeli infernale“, episodul fiind situat într-o anumită „simetrie artistică“ cu cel în care Hitler muşcă isteric covorul. Numai că, observă Crohmălniceanu, romancierul a căzut aici „victimă propriei sale viclenii ţărăneşti“. A introdus scena, ştiind că cenzura se va focaliza pe ea. Stratagema, cum o numeşte şi criticul, era folosită de mulţi autori în lupta lor cu cenzura. Lui Preda i-a reuşit, dar, regreta mai târziu Crohmălniceanu: „Mai bine, zic eu acum, eşua şi publica romanul după o vreme aşa cum îl gândise… Mie capitolul mi s-a părut extraordinar, ca o naraţiune literară pe acest subiect de talia nuvelei lui Nabokov Exterminarea tiranilor…“.
Considerat de Marin Preda „cel mai greu roman al vieţii mele“, nu este exclus ca, „împlinit“ cu volumul II, Delirul să se fi dovedit şi cel mai important al său şi, de ce nu, al literaturii române postbelice. N-a fost să fie, adeverindu-se o dată în plus că tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 518