Toni Morrison, Iubire, traducere de Mihnea Gafita, Editura Art, Bucuresti, 2010
Inca inainte ca opera sa sa fie incununata cu Premiul Nobel pentru Literatura, in anul 1993 (devenind, astfel, prima femeie de culoare care si l-a adjudecat), Toni Morrison a fost apreciata atât de cititori, cât si de exegetii de cele mai diverse orientari pentru talentul de a aduce laolata, in romanele sale, elemente extrem de diferite, unele tinând de domeniul mitului, iar altele de acela al istoriei sau magiei – desigur, unele venite pe filiera realismului magic pe care l-a practicat, la rândul sau, dar dându-i un sens diferit fata de expresia la care aceasta orientare o avea in proza unui Gabriel García Márquez, de exemplu. Astfel ca, privite in ansamblu, scrierile lui Toni Morrison nutresc indrazneata dorinta de a examina, la multiple niveluri, chiar acel cadru general al superstitiilor ce constituie patrimoniul cultural esential si stravechi al populatiei de culoare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Romanele sale, prin urmare, de la „Beloved“ la „Song of Solomon“ sau „Paradise“, construiesc un soi de istorie paralela a afro-americanilor, o istorie profunda, cu atât mai convingatoare – si, in multe din datele sale, mai emotionanta – cu cât ea nu a fost niciodata inregistrata sau pastrata in mod oficial. Tocmai de aici doza de magie si procentul necesar de superstitii cu care scriitoarea isi completeaza discursul romanesc. Si tot de aici, extraordinara capacitate a lui Morrison de a recurge iar si iarasi la strategia povestirii – ori a povestirilor suprapuse sau, daca nu, a povestirii in rama – desigur, noua imagine a unei alte si altfel de Seherezade, dar una mereu capabila sa tina la distanta moartea, raul si, uneori, chiar trecerea timpului, crezând intotdeauna pâna la capat in mesajul actului insusi de a povesti intâmplari din trecut, de fiecare data graitoare pentru oamenii din rândul carora autoarea insasi face parte.
Iubire & ura
„Iubire (Love)“, romanul sau aparut in anul 2003, se inscrie, in linii mari, in aceeasi linie. Caci domeniul narativ e familiar celor care cunosc universul configurat deja in cartile anterioare ale lui Toni Morrison. Astfel, avem si aici o expresie a experientei afro-americanilor, vazute prin intermediul istoriei unei familii. Numai ca aici istoria familiei e marcata, mai mult chiar decât in alte scrieri ale autoarei, de aparitii din trecut, adevarate fantome care, dupa ce au dominat tineretea protagonistilor, continua sa le bântuie si anii senectutii. Ca acest lucru se intâmpla si in Beloved este adevarat, numai ca „Iubire“ nu reprezinta o simpla reluare a temelor predilecte anterioare ale lui Toni Morrison, ci curajul autoarei de a explora si alte teritorii. Caci, desi preocupat, fara indoiala, de aspecte dintre cele mai diverse ale conflictelor rasiale de pe teritoriul Statelor Unite, „Iubire“ nu ramâne nicidecum un roman dominat exclusiv de acestea, ci se transforma pe parcurs (fapt evident la o lectura atenta si, eventual, reluata) intr-o extraordinara poveste despre prietenie, singuratate, obsesii, invidie si, desigur, mai cu seama despre semnificatiile pe care le poate primi, in diferite contexte, insasi ideea de iubire. Toni Morrison insasi a afirmat, de altfel, ca uneori oamenii afla mai multe despre dragoste tocmai din examinarea resorturilor profunde si intime ale opusului acesteia, ura. Iar extraordinarul talent al scriitoarei consta, in romanul de fata, in evidentierea unui adevar asupra caruia prezentul tinde sa mediteze mai rar: si anume ca, reflectata prin prisma unei anumite experiente de viata, ura poate fi perceputa, cel putin fragmentar, drept cea mai acut(izat)a forma a iubirii. Din nou, nu e o sugestie cu totul noua in textele lui Morrison, câta vreme celebrul sau roman „Beloved“ aducea in prim plan decizia socanta a unei mame aflate intr-o situatie limita si care, pentru a nu-si vedea fiica prada chinurilor sclaviei, o ucide ea insasi. Facând acest lucru tocmai pentru ca o iubeste atât de mult pe micuta Beloved, Sethe demonstra ca, in romanele lui Toni Morrison, cea mai profunda dragoste se afla extrem de aproape de violenta cea mai cumplita, scriitoarea neezitând sa vorbeasca despre capacitatea unui personaj feminin de a ucide ceea ce iubeste cel mai mult – deloc paradoxal in acest context, tocmai din dragoste. Astfel ca, atunci când cititorul se va afla in fata scenei din „Iubire“, când Heed si Christine, cele doua protagoniste, se ameninta cu cutitul tocmai lânga catafalcul lui Bill Cosey, sotul, respectiv bunicul lor, va deveni evident pentru aceia care cunosc deja structura profunda a scrisului lui Morrison, ca intre ele e mult mai mult decât o simpla rivalitate feminina, fie ea si una ajunsa la extrem. Numai ca legatura dintre aceste femei va deveni evidenta si va fi detaliata abia in ultimele pagini ale cartii, scriitoarea mentinând, in acest fel, suspansul absolut necesar pentru o asemenea creatie.
Din punctul de vedere strict al subiectului, acest roman, veritabila istorie a unei familii de culoare de pe coasta de Est a Statelor Unite (localitatea Silk), este construit in jurul deja mentionatului Bill Cosey, proprietarul unui complex hotelier de oarecare renume in rândul populatiei de culoare din zona, mai cu seama in perioada destul de tulbure marcata de miscarile de emancipare sociala a negrilor. Numai ca, la inceputul naratiunii, patriarhul Bill nu se mai afla de multi ani printre cei vii, iar urmasele sale, singurele care au mai supravietuit din familia lui, sunt Heed, fosta sa sotie si Christine, nepoata – socant fiind ca cele doua sunt de aceeasi vârsta, iar relatia lor este dezvaluita si explicata abia in a doua parte a cartii. Locuind in resedinta familiei, acum aflata aproape in ruina, ele isi disputa dreptul la mostenirea Cosey, dusmanindu-se una pe alta doar pentru ca, in acest fel, sa reuseasca sa nu-si mai aduca aminte de profunda prietenie care le legase in adolescenta, inainte de casatoria lui Heed cu insusi bunicul lui Christine. Acesta este contextul in care intra in scena – efectiv teatral, purtând o fusta minuscula si socând pe toata lumea cu pieptanatura, manierele si limbajul sau – Juniora, o tânara abia iesita de la casa de corectie, doritoare de a câstiga ceva bani de pe urma unui anunt dat de Heed, cea care cauta o secretara capabila s-o ajute sa-si puna in aplicare planurile. Numai ca Juniora e mai preocupata de propriul viitor – si, pâna la acesta, mai cu seama de prezentul in care traieste – decât de rezolvarea dihoniei dintre cele doua „femei Cosey“, asa incât il prinde rapid in mrejele ei pe inocentul Romen, nepotul familiei Gibbons (fostii apropiati si oameni de incredere ai lui Bill Cosey).
Un puzzle complicat
Cititorul va afla, insa, toate aceste amanunte treptat, caci Toni Morrison este maestra in dozarea efectelor si in administrarea, uneori aproape cu lingurita, de noi informatii celor prea grabiti sa le afle pe toate deodata. Ritmul naratiunii este, la inceput, lent, iar frustrarea cititorului cu atât mai mare cu cât in primele pagini ale romanului nu sunt relatate in mod direct faptele petrecute, ci sunt doar sugerate si comentate din punctul de vedere al lui I., fosta bucatareasa a Complexului Cosey, care este investita, partial, cu rolul de narator, fara sa-i lipseasca nici semnificatia de veritabil omolog al corului din vechea tragedie greaca. Fascinanta ramâne, pentru cititorul dispus sa calatoreasca inainte si inapoi in timp odata cu relatarile, rememorarile si comentariile lui I., extraordinara capacitate a scriitoarei de a surprinde, cumva indirect, complicata istorie a familiei Cosey, mereu pusa in paralel cu istoria luptei pentru drepturi a populatiei de culoare din SUA din perioada anilor ?60. Pe de alta parte, cum I., nu are intotdeauna acces la toate detaliile – dintre care multe se vor dovedi, din perspectiva finalului, esentiale! – ce marcheaza evolutia intâmplarilor, cititorul va avea surpriza ca, la final, sa fie nevoit sa-si reconsidere pozitia fata de multe din aspectele prezentate de I. ca perfect adevarate. Astfel, Cosey poate parea marele conducator si „patriarhul“ familiei sale, dar, privit indeaproape, se dovedeste a fi doar un barbat supus pasiunilor erotice si ajuns, mult prea adesea, alaturi de femei nepotrivite. Cu toate acestea, puterea lui de a fascina se mentine chiar si dupa moarte, iar aceasta nu actioneaza doar in cazul lui Heed ori al lui Christine, care il cunoscusera, ci si in acela al fatalei Juniora, care il vede doar in portretul care ii este pastrat cu sfintenie si la loc de cinste in fosta lui resedinta.
Desigur, la fel ca si in alte romane, Morrison se dovedeste experta in descrierea personajelor marcate de un trecut intunecat, in descoperirea resorturilor intime ce determina actiuni dintre cele mai crude – si trebuie sa recunoastem ca „Iubire“ abunda in scene de o cruzime extrema (abuzuri sexuale sau de alte naturi, incendieri, tentative de omor, violuri in grup etc). Pe de alta parte, oricât de paradoxala ar putea sa para – fara sa fie cu adevarat! – afirmatia, aceeasi Toni Morrison (si, adesea, tocmai in scene precum cele mentionate anterior ori in unele ce le urmeaza imediat pe acestea) ne apare ca o extraordinara maestra a monologului interior si, deopotriva, a lirismului de substanta, menit a deconcerta o data in plus acei cititori doritori sa gaseasca in acest roman o pista unica si definitiva pe care sa o urmeze intr-o posibila interpretare. Caci pâna in ultimele paragrafe va fi dificil, daca nu cumva de-a dreptul imposibil, sa decizi daca cele doua protagoniste, Heed sau Christine, au facut pe altii sa sufere sau au suferit la rândul lor cel putin in egala masura, ori daca Bill Cosey a iubit cu adevarat pe cineva in afara propriei persoane. Abia in finalul cartii piesele complicatului puzzle creat de Toni Morrison pot fi puse – si trebuie puse – cap la cap, pentru a configura un neasteptat si deloc conformist portret al iubirii, in toate formele si in toate sensurile sale posibile, demonstrând convingerea profunda a autoarei ca tarâmul emotiilor si sentimentelor omenesti este cel mai greu de cunoscut si de investigat cu mijloacele ratiunii.