Daca pentru E. Lovinescu teoria mutatiei valorilor estetice determina si declansa în mod organic procesul revizuirilor potrivit unei cadente si necesitati naturale, continute, în privinta partii celei mai vizibile a revizuirilor postcomuniste miscarea, desi se vrea si se autopostuleaza drept una naturala si pretinde ca ar tine de fiziologia fireasca a culturii, nu convinge ca demers axiologic sustinut în exclusivitate de principiul estetic, ci se exercita extracorporal, dinspre exteriorul organismului cultural. Sa fie acestea cu adevarat „revizuiri“? Fiindca revizuirea în acceptiune lovinesciana, asa cum cu justete precizeaza un exeget al acestuia, Eugen Simion, „nu-i deci expresia unei elasticitati morale, ci opera unui spirit critic iesit din comun, un act de asceza spirituala. La nici un alt critic român nu se observa un atât de dramatic efort de a smulge din opera inima adevarului ei, o împresurare mai abila si mai staruitoare pentru a gasi o cale spre secretul artei“.
Într-o maniera insidioasa, totusi tot mai agresiva, reteaua normativa extraliterara tinde sa copleseasca, sa secularizeze si controleze palierul estetic, pâna în punctul unde valoarea intrinseca a operei conteaza mai putin, subordonându-se mai curând unor norme de ordin etic si, în ultima instanta, politic. De aici pâna la ideea de revizionism nu mai e decât un pas, si acela a fost facut. Se stie cât de reductioniste si handicapante au fost, pentru cultura româna, în decursul evolutiei sale, criteriile etic si etnic. Într-un articol de mare importanta, pentru ca reprezinta o asumare explicita a lovinescianismului, dar si un tulburator document prin care, referindu-se la „cuvintele straniu testamentare“ cu care se încheie monografia lui E. Lovinescu despre Maiorescu, aparuta în 1940, „avea sa capete în scurta vreme, doar dupa trei ani, sensul unei proprii inscriptii funerare, din specia însa a acelora ce contrazic, de dincolo, si în vesnicie, dezolarea cu miez nihilist a Ecleziastului“, Mircea Iorgulescu îsi ciopleste propria inscriptie funerara. Trecând în revista, cu exemplara acribie, „posteritatile“ dificile, problematice, ale lui E. Lovinescu (numarând cinci posteritati), condus de evidente, constata, nu tocmai surprins, ca, de departe, de cea mai buna receptare, „cea mai ampla si mai glorioasa de pâna în prezent“, s-a bucurat criticul Sburatorului în anii ´60, ani ai asa-zisului „dezghet“ ideologic: „În ciuda îngradirilor si a lipsei de libertate reala, climatul este unul de incontestabil triumf al lovinescianismului“.
Desi „era de asteptat ca steaua lui E. Lovinescu sa se înalte si mai mult dupa caderea regimului comunist“, lucrurile nu s-au întâmplat asa. Paradoxul este expertizat cu casanta si diagnosticat în termeni foarte precisi de criticul parizian. „Printr-o regretabila, dar vasta si plina de consecinte deturnare, lovinescianismul a fost redus la o expresie, revizuiri, careia i s-a atribuit un înteles fara nici o legatura cu cel dat de E. Lovinescu însusi, chiar violent opus acestuia. Daca prin folosirea si impunerea termenului de revizuiri E. Lovinescu avusese în vedere, în mod exclusiv si fara nici un echivoc, revizuirea propriilor opinii critice, si în functie doar de criteriul estetic, în acord cu doctrina «mutatiei valorilor estetice», dupa 1990 conceptul a fost folosit pe scara larga în acceptia primitiva si grosolana de revizuire a literaturii dupa criterii politice si etice, de catre justitiari autoproclamati. Aceasta deviere, care anula sensul însusi al lovinescianismului, pentru care judecata literara nu se putea nicidecum confunda cu judecata dintr-un tribunal, iar autonomia artei nu putea fi sacrificata pe nici un altar, trebuie desigur înscrisa în cadrele mai largi ale anticomunismului postcomunist, un fenomen de mari proportii si ale carui explicatii sunt inclusiv de natura psihologiei sociale. Fapt este, totusi, ca si aceasta scamatorie, poate nici premeditata întotdeauna – uneori simplu conformism, alteori cea mai banala ignoranta –, nu poate fi exclusa dintre cauzele pentru care cea de a cincea posteritate a lui E. Lovinescu se înfatiseaza acum, la 60 de ani de la moartea lui, ca una dintre cele mai ofilite, când firesc era sa fi fost înfloritoare“.
Desigur ca înfloritoare a cincea posteritate a lui E. Lovinescu nu a fost si nu este, iar paradoxul face ca, în deplina buna credinta si determinata de împrejurari politice, tocmai fiica marelui critic interbelic sa fie cea care va introduce criteriul etic în evaluarea literaturii contemporane, lansând totodata un concept care îndeobste este preluat în exegeza autohtona ca fiind original. Formula est-etic. Aceasta însa nu este inventata de Monica Lovinescu, ci, asa cum singura mentioneaza, într-o culegere de publicistica, este preluata de la Timothy Garton Ash, acel „fauritor de formule fericite“, cum tine sa precizeze autoarea. O data puritatea criteriului estetic fisurata, interpretarea operei literare se va deschide imprudent catre ingerintele, extrem de turbulente, mai ales dupa caderea regimului comunist, ale politicului. Ceea ce, prin mai mult sau mai putin legitima „rezistenta prin cultura“, în comunism, fusese alungat pe usa, iata ca, în postcomunist, se întoarce pe fereastra, si nu oricum, ci cu o virulenta aproape nemaiîntâlnita. Se fac epurari, excomunicari, „deconspirari“, simbolice desigur, iar tonul nu este diferit de al celor întâlnite în presa culturala si nu numai, din anii de început al comunismului. Un jdanovism pe dos, cu semn schimbat, în care toleranta pare sa se fi depreciat ireversibil. Intelectualitatea româneasca, scriitorul român, nu pare, la mai bine de douazeci de ani de la caderea comunismului, dispus la un dialog rational, de ordin cultural. Sa fie posibila rinocerizarea si în conditii de libertate?
Daca procesul revizionist reprezinta sau nu o miscare pur literara si un demers de sorginte estetica este o întrebare superflua ce îsi contine în mod evident si raspunsul. Nu se poate revizui estetic nimic prin mijloace extraestetice. Asadar, nici o revizuire ce nu se declanseaza ca mecanism necesar de reasezare, ca o consecinta naturala a unor acumulari de perceptie si sensibilitate estetica modificate, nu se poate numi cu adevarat revizuire, cel putin din perspectiva consacrata de E. Lovinescu. Cum însa literatura este departe de a fi un produs de sera autogenerativ si cu forta de propulsie spontanee, e de la sine înteles ca interactioneaza, chiar si indirect, într-un grad mai redus sau mai avansat, cu ideologiile. Dar care ar fi proportia de aur între produsul estetic si ideologie în asa fel încât aliajul sa nu devina toxic? Se pot oare depista si determina critic depasirile de concentratie ideologica susceptibile sa conduca la alterarea si deturnarea valorii în sine a obiectului cultural? De la ce prag încolo ingerintele ideologice pot deveni nocive? Sunt tot atâtea întrebari legitime, mai cu seama pentru un spatiu si un timp convalescente înca, în urma unui lant de sfârtecari politice extreme.
Într-un articol publicat în trei parti, în „Observator cultural“, „Iluziile revizionismului est-etic“, probabil varianta publicistica a studiului aparut ulterior în volumul „Literatura si politicul“, Paul Cernat aduce în discutie, poate pentru prima data printr-un discurs echilibrat si eliberat de orice complexe, aceasta problema obsesiva a literaturii române contemporane. El identifica „critica de front“, critica militanta, ca fiind subordonata unor principii care preschimba „ordinea prioritatilor contextuale, respectiv suprapunerea deliberata între notiunea de «scriitor» si cea de «intelectual public», de instanta civico-morala“. Tot el observa, printr-o modulatie supla si fara parti-pris a gândirii, ca „Din pacare sau din fericire, experienta ne arata ca au putut fi scrise cu aceeasi mâna si delatiuni (sau texte propagandistice) si carti de mare valoare literara, asa cum «colaborationisti» precum Tudor Arghezi sau Ioan Slavici ramân, dincolo de orice, scriitori de vârf ai literaturii române. În plus, daca în timpul unei ocupatii militare si/ sau politice – lesne calificabile drept anormale în raport cu norma libertatii pluraliste – atari atitudini sunt adecvate, daca nu si legitime, aplicarea retrospectiva a criticii de front devine de la un punct încolo contraproductiva si inadecvata.“ Se poate merge însa cu interogatia înca mai departe: daca „aplicarea retrospectiva a «criticii de front» apare ca inadecvata, dupa cum si Paul Cernat pare sa fie încredintat, ne putem întreba bunaoara de câta adecvare, legitimitate si eficienta s-a bucurat critica militanta aplicata prospectiv si simultan, chiar si în conditiile unei „ocupatii militare sau politice“, a servit si sustinut ea cu adevarat continutul axiologic al operei? Fiindca, este evident, excesul de militanta, precum si politizarea actului critic îsi afla radacinile si se nutresc tocmai din filonul „criticii de front“.
E importanta observatia asupra confuziei dintre ideea de „scriitor“ si aceea de „intelectual public“, de „instanta civico-morala“, dar e si mai important sa aflam cauzele acesteia. Ea nu se face doar de astazi (literatura româna cunoaste un lant întreg de asemenea confuzii voite si nevoite, începând cu actiunea pasoptista), si nici nu se manifesta doar în fostele tari comuniste. Pe de o parte, aceasta confuzie tine de vârsta, de tineretea culturilor, iar cumulul de scopuri culturale, sociale, politice pare sa fie un mijloc de sporire a fortei de propulsie a actiunii publice intelectuale, în vremuri de urgenta si de emergenta inaugurala, fondatoare. Este un fenomen firesc si pregateste prima mare diviziune a culturii. Pe de alta parte însa, dupa ce diviziunea culturii pe domenii distincte s-a înfaptuit, ideea de intelectual ca „instanta civico-morala“, de intelectual public, capata o coloratura retardatara si vetust-normativa, nu în ultimul rând manipulatorie, ca forma perimata de aroganta culturala. Mass-media, precum, de altfel, toate noile media de propagare a informatiei nu sunt straine de aparitia acestei struto-camile ce se numeste intelectual public. În climatul unei culturi a consumului se naste, iata, si intelectualul de consum. O data consacrat mediatic, acesta se va folosi de influenta acumulata si, de ce nu?!, va si abuza de ea. E o forma viciata de neopasoptism care, spre deosebire de pasoptismul real, nu mai e necesara, dar se proclama ca atare, profitând de mijloacele publice puse la dispozitie prin care îsi poate exercita puterea. Iar puterea înseamna institutii, fonduri, notorietate. Acestea nefiind criterii intrinseci ale culturii, ale literaturii în speta, apare ca lesne derapajul dinspre estetic catre ideologic si politic; pentru ca, pâna la urma, cine altul decât politicul controleaza si utilizeaza institutii, fonduri, notorietati?
Ca nu doar în fostele tari comuniste se face aceasta confuzie, se stie, daca luam doar exemplul Frantei, bunaoara. Aici o serie de intelectuali, denumiti generic „noii filosofi“, si-au arogat roluri mediatice, de formatori de opinie. Este de notorietate cazul lui Bernard-Henri Lévy, precum cunoscute sunt si rasucirile sale politice rafinat inserate în demersul sau public si mediatic. Procesul este însa global, iar categoria aceasta de intelectual a fost clasificata si consacrata sub denumirea de „intelectual mediatic“. Sa fie mass media un transportor insidios de ideologie prin cultura? Daca asumarea rolului public, civico-moral, în cazul literaturii de pionierat, a celei aflate la începuturi, poate fi acceptata ca vector robust al afirmarii, legitimarii si consolidarii, ideologizarea culturii prin mass si new media poate reprezenta, în cazuri extreme, chiar demisia morala a acesteia prin exces de ideologizare. În cazul acesta, dupa cum doar estetica pura este cu totul morala, tocmai o abordare apasat etica si morala poate conduce la nimicirea moralitatii în cultura. Obiectul cultural, o data ce-si pierde saturatia continutului estetic, devine un simplu vehicul al unei ideologii sau al alteia, ratiunea sa se va reduce la aceea de schimb si de reproductibilitate, iar actiunea sa va fi simpla prestare de sevicii corporatiste, sectare. Unicatul devine produs de serie. Irepetabilul devine previzibil. Cum actul critic este instanta ce normeaza si ierarhizeaza ceea ce nu poate fi îndeobste disciplinat, artisticul în sine, lucrând asadar cu material compus din „idei gingase“, si cum etica si morala nu actioneaza în absolut, ci sunt reflexe ale unui complex de normativitati de extractie ideologica, el este pândit, în orice moment, de tentatia abuzului. În atare ipostaza actiunea critica nu mai este una naturala, adecvata obiectului, ci se transforma în factor de corectie etica, iar în cel mai negru dintre scenarii, în propaganda pura. Care este rolul formatorului de opinie în aceasta configuratie apare ca întrebare obligatorie.
Aceasta lucrare a fost realizata în cadrul proiectului „Valorificarea identitatilor culturale în procesele globale“, cofinantat de Uniunea Europeana si Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finantare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758