Suntem în secolul 21 şi demersul istoriei pare sa fie tot mai incert – nu ştim sigur dacă „este învăţătura vieţii“, <Cicero (106-43 î.Hr.), De oratore, II,9> sau este „cel mai periculos produs pe care chimia intelectului 1-a elaborat vreodată. Proprietăţile ei sunt bine cunoscute. Îmbată popoarele, le face să viseze, iscă false amintiri, le exagerează reflexele, le întreţine vechile răni, le chinuie în somn, le induce delirul de grandoare sau de persecuţie, transformându-le în naţiuni neîndurătoare, trufaşe, insuportabile şi vanitoase. Istoria poate justifica tot ce vrea. Nu ne învaţă absolut nimic“ şPaul Valery (1871-1945), Criza spiritului şi alte eseuri, Iaşi, Editura Polirom, 1996, pag.3ţ. Faptul că în societatea actuală „cine controlează prezentul controlează trecutul“ şGeorge Orwell (1903-1950), 1984, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pag.307ţ pare să fie un lucru împlinit de prea mult timp. Deloc întâmplător nouăsprezece istorici francezi contemporani au lansat în anul 2005 un protest faţă de „intervenţiile politicului din ce în ce mai frecvente în aprecierea trecutului şi de procedurile judiciare care îi vizează pe istorici“ arătând că „istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicţie şi nu cunoaşte tabuuri; el poate să deranjeze. Istoria nu este morală. Rolul istoricului nu este să glorifice sau să condamne; el explică.
Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului scheme ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele din trecut sensibilitatea de azi. Istoria nu este memorie. Într-un demers ştiinţific, istoricul strânge amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele, şi stabileşte faptele. Istoria ţine seama de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu face obiectul justiţiei. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătoreşti să definească adevărul istoric.“ <Liberation, din 13 decembrie 2005, vezi pe larg, Marc-Olivier Baruch, Des lois indignes? Les historiens, la politique et le droit, Editura Tallandier, 2013>.
Suntem aşadar conştienţi asupra limitelor discursului istoric, după cum suntem în acelaşi timp eliberaţi de „dogmele“ mai vechi sau mai recente.
Ceea ce ne propunem nu este o monografie a Consiliului de coroană ţinut în seara zilei de 21 iulie/3 august 1914 la Castelul Peleş din Sinaia <vezi pe larg în acest sens, Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag.27-52> sub conducerea regelui Carol I (1866-1914), ci a modului în care au fost abordate opţiunile de politică externă a României imediat după declanşarea Primului Razboi Mondial (1914-1918) în ziua de 15/28 iulie 1914, faţă de război.
La momentul declanşării Marelui Război (1914) România era deja aliată cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) de 31 de ani (1883). <vezi pe larg, Gheorghe Nicolae Cazan, Serban Radulescu-Zoner, Romania si Tripla Alianta,1878-1914, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979>. Germania era privită nu fãră temei ca aliatul ideal, „invincibil“ după victoria împotriva Franţei în Războiul din 1870-1871. De cealaltă parte, alternativa Triplei Înţelegeri: Anglia, Franţa şi Rusia. Situaţia era destul de complexă nu doar prin configuraţia politică a alianţelor cât mai ales prin faptul că România avea atunci revendicări teritoriale de la ambele tabere aflate în conflict: Transilvania, Banat şi Bucovina de la Imperiul austro-ungar, respectiv Basarabia de la cel ţarist.
Trebuie spus dintru început că decizia neutralităţii a fost luată în ţară. Ea a aparţinut guvernului legal al României (Guvernul Ion I.C. Brătianu venit la putere în 4 ianuarie 1914), dar a fost în acelaşi timp expresia unei largi consultări a unor forţe politice foarte diverse: filogermane, proantantiste şi, în cele din urmă, favorabile neutralităţii. Deşi opţiunile de politică externă ale formaţiunilor politice erau foarte flexibile după cum se vede în favoarea ambelor tabere, pe atât de categorică a fost decizia neutralităţii pe care s-a bazat interesul naţional în acel moment. Însuşi regele Carol I (1866-1914) a acţionat în sensul unei decizii liber consimţite, constituţională şi democratică, respectând principiul: „Regele domneşte, dar nu guvernează“. Pe bună dreptate Primului Razboi Mondial (1914-1918) este considerat „piatra de încercare a democraţiei în România“. <vezi, Eleodor Focseneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag.162>.
Regele propusese respectarea prevederilor Tratatului secret de alianţă din 1883 deoarece – credea acesta – alături de Germania „ne va fi bine“ şi „trebuia să nu ţinem cuvântul dat“. Evident că prezenţa lui Carol I pe tronul Principatelor Unite din 1866 întărea interesele germane în această parte a Europei, Otto von Bismarck sfătuindu-l atunci pe prinţ „să plece direct spre România“ <vezi, Ioan Scurtu, Monarhia în România, 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pag.13>. Spre deosebire de urmaşul său, Ferdinand, Carol I s-a simţit german până în ultima clipă a vieţii sale. Nu doar regele era în favoarea unei implicări imediate în conflict alături de una dintre de una dintre tabere. Liderul conservator Petre P. Carp, marcat de puternice sentimente rusofobe, era un invariabil susţinător al adeziunii României la Tratatul secret din 1883. Carp contribuise ca ambasador la Viena la realizarea întrevederii între primul ministru român Ion C. Brătianu şi cancelarul german Otto von Bismarck fapt ce a condus la aderarea României la Tripla Alianţă. Era deci şi o operă personală acest tratat.
De cealaltă parte, liderul conservator-democrat Take Ionescu era susţinătorul Antantei (Anglia, Franţa şi Rusia) grăbindu-se „să ajungă de la Londra la Sinaia“ pentru a împiedica întrarea în război alături de Germania, iar apoi pentru a susţine intrarea imediată împotriva Puterilor Centrale. Cu toate acestea în cadrul Consiliului de coroană din 1914 Take Ionescu susţine neutralitatea ca mai tot spectrul politic. Înainte de Consiliu are loc o întrevedere Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman şi Take Ionescu în care cei trei „deciseseră să susţină neutralitatea“. <Anastasie Iordache, Take Ionescu, Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2001, pag.194-195>.
În sprijinul ideii neutralităţii promovată după cum se ştie de către primul-ministru liberal, Ion I.C. Brătianu se remarcă punctul de vedere al conservatorului Theodor Rosetti (1837-1923): „Suntem o ţară mică, un biet popor ieşit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăţi şi din robie. Nu cred că stă în putinţa noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor“. <vezi, I.G. Duca, Memorii, vol.I, Partea I (1914-1915), editate de Stelian Neagoe, Editura Express, Bucureşti, 1992, pag.55>.
Ionel Brătianu îşi rezervase dreptul de a vorbi ultimul în cadrul Consiliului. Primul-ministru răspunzând apelului regelui Carol I „de a ne ţine cuvântul dat“ aprecia că prevederile Tratatului din 1883 nu se aplică deoarece România nu fusese consultată înainte ca Austro-Ungaria să declare război Serbiei (15/28 iulie 1914). Era un pretext ce acoperea de fapt motivele reale ale neutralităţii. Acestea ţin de o tradiţie de politică externă a românilor, aceea de a lăsa războiul ca ultimă soluţie de rezolvare a conflictelor, mai ales în cazul confruntărilor disproporţionate. Această tradiţie explică de ce Principatele au supravieţuit în epoca modernă, iar regatul Poloniei, un stat mai puternic şi centralizat încă din Evul Mediu, nu.
Brătianu a intuit corect că acest război „este prea mare“ pentru noi şi că România indiferent de partea cui ar intra „va fi zdrobită imediat“. Armata română „nu era pregătită“ a mai explicat Brătianu. Acesta a realizat just şi faptul că va fi un conflict de durată şi că cel mai bine este să aşteptăm momentul în care întervenţia armatei române ar avea şanse de izbândă. Cu alte cuvinte România trebuia să lase marile puteri să-şi uzeze forţele. De o parte şi de alta se aflau sub arme peste 20 de milioane de oameni: Puterile Centrale – circa 8 milioane de oameni, iar Antanta – circa 13 milioane de oameni. <Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul Razboi Mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pag.65> Armata română număra puţin peste jumătate de milion de soldaţi, însă înzestrarea era total necorespunzătoare. Toate aceste temeri se vor confirma din păcate în Campania din 1916 când trupele inamice vor ocupa capitala Bucureşti în doar 3 luni.
Spiritul în care Brătianu gândise interesul naţional în 1914 era în conformitate cu tradiţia românească de politică externă. El este bine devoalat de telegramele Antantei către Brătianu din 1916 când aceasta încerca să obţină adeziunea României. Antanta înţelegea bine „jocul făcut de dl Brătianu“, acela de a aştepta sfârşitul războiul şi de a intra de partea învingătorilor. Însă Antanta avea nevoie de intervenţia României „acum ori niciodată“ <vezi, Ion Bulei, 1916 – Zile de vară, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, pag.98>.
Este de remarcat faptul că în 1914, deşi România dobândise Independenţa de doar 36 de ani şi avea angajamente politico-militare evidente faţă de Germania de 31 de ani, statul român acţiona cu o libertate şi autoritate deplină atât în politica internă cât şi în cea externă. Mai mult, oamenii politici ai momentului, fie că vorbim despre filogermani (Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti) sau filoantantişti (Take Ionescu, Nicolae Filipescu) au acţionat cu un patriotism autentic. Este foarte concludentă pentru clasa politică din 1914 atitudinea liderului conservator Titu Maiorescu. După eşecul Campaniei din 1916 şi ocuparea capitalei Bucureşti de către armata germană (noiembrie 1916), feldmareşalul August von Mackensen l-a invitat pe fostul şef al Partidului Conservator, cunoscut pentru opţiunile filogermane, la o discuţie. Maiorescu i-a transmis că dacă doreşte o întrevedere, mareşalul, comandant al trupelor de ocupaţie, să-şi depună cartea de vizită la reşedinţa sa, aceasta fiind calea unei întrevederi. Această întrevedere nu a mai avut loc niciodată. Mai mult, filogermanii pun la punct o atitudine comună faţă de „duşmanii oficiali ai ţării“, „o deplină reservă faţă ocupaţia germană“. <Titu Maiorescu, România şi Războiul Mondial. Însemnări zilnice inedite, volum editat de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, pag.192>.
Politica românească părea complet eliberată de spiritul prosternărilor aşa cum se întâmpla cândva în relaţiile cu Înalta Poartă, pentru a ne referi doar la trecut. Iar exemplul în cauză se referă la o perioadă în care totul părea pierdut, România nu era „mare“, cea mai mare parte a românilor era în afara graniţelor, iar cea mai mare parte a României „mici“ era ocupată de trupele Puterilor Centrale. Politica externă românească era „obedientă“ doar interesului naţional între 1914-1918. Rezultatele acestei politici au fost evidente în perioada 1918-1920 când România a fost cea mai câştigată ţară la Conferinţa de Pace de la Paris unde a primit „un tratament extrem de generos“ <A Dictionary of Contemporary World History, Oxford University Press, Third Edition, 2008, pag.581>. Acest este un alt exemplu de succes autentic de politică externă, un alt exemplu de respectare a tradiţiei de politică externă românească, dar pe care nu ne propunem să îl dezvoltăm aici.
Realizând un arc peste timp în 1941, mentalitatea în care se realizează politica externă este radical schimbată în sensul discontinuităţii tradiţiei româneşti. La 22 iunie 1941 începe un nou Război Mondial, între Germania şi Rusia (U.R.S.S.). De această dată decizia aparţine unui singur om, Ion Antonescu care nu se consultă cu nimeni. „Din proprie iniţiativă, I. Antonescu a decis ca România să participe la Război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Deşi era, conform decretului din 6 septembrie 1940, ‹‹capul oştirii›› regele Mihai n-a fost consultat în legătură cu această decizie.“ <vezi, Ioan Scurtu, Monarhia în România, 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pag.135-136> Implicarea într-un conflict de asemenea proporţii – din prima zi – era într-un total dezacord cu tradiţia de politică externă în spiritul căreia conservatorul Theodor Rosetti (1837-1923) spunea: „Suntem o ţară mică (…). Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor“ sau Ion. I.C. Bratianu (1864-1927) care credea că acest război „este prea mare“ pentru noi. Lucrurile erau cu atât mai evidente în 1941 cu cât conflagraţia începuse încă din 1939. Efectele dezastruoase ale deciziei din 1941 nu contenesc să se facă simţite şi astăzi. Unde se rupe această tradiţie? Credem noi că anii 1927-1930 sunt relevanţi pentru a înţelege schimbarea. Moartea lui Brătianu (1927) şi a lui Ferdinand (1927), de ce nu, chiar a unor conservatori precum Maiorescu (1917) şi Theodor Rosetti (1923) lasă un gol în galeria oamenilor politici care nu doar că nu va fi suplinit, dar va fi adâncit de manevrele dictatoriale ale lui Carol al II-lea prin dezbinarea clasei politice care a împiedicat societatea românească să-şi selecteze valorile politice, în fine, veleităţile dictatoriale ale Conducătorului Statului. Paradoxal românii par să idealizeze gestul din 1941 şi să ignore modelul politic din 1914 care a avut succes, un mare succes!
Autor: Corneliu RieglerApărut în nr. 544