Evident, nu este vorba despre orice fel de arhitectura, ci despre arhitectura de muzeu. Mii de oameni au cautat, în ultimele trei secole, sa gaseasca un proiect „perfect“ pentru muzeul pe care si-l doreau. Trecând peste perioada palatelor care adaposteau cabinetele de curiozitati, primele muzee ale lumii, fie ca erau la Londra, la Paris ori la Sibiu (da, despre Muzeul Brukenthal vorbesc), nu erau altceva decât niste somptuoase palate în care urmau sa fie gazduite tezaure – valori, în general fiind spus – extraordinare, menite sa uimeasca publicul aristocrat ori burghez cu frumusetea si sclipirile lor. De abia de la 1857 putem sa luam în considerare o cladire construita special pentru un muzeu – acelasi Muzeu Britanic, ce devenise neîncapator în vechiul sau sediu.
A doua jumatate a secolului al XIX-lea a marcat, în toata jumatatea de vest a Europei, construirea de cladiri cu scopul declarat de a adaposti muzee. Din pacate, în România, aceasta necesitate a devenit evidenta abia la începutul veacului trecut, când Bucurestii au fost martorii construirii a doua cladiri având menirea de a gazdui muzee: Muzeul de Istorie Naturala, proiectat de Grigore Cerchez, cladire inaugurata în anul 1906, cu ocazia Jubileului Regal, si Muzeul de Etnografie si Arta Nationala, a carui cladire, proiectata de Nicolae Ghika–Budesti si, în ultimele faze de constructie, de Grigore Ionescu, a început sa fie construita abia în 1912, pentru a fi încheiata definitiv în 1941! E adevarat, dupa razboi, ambele cladiri au suferit modificari, ciuntiri sau amplificari, dar important este faptul ca ele si-au pastrat menirea initiala, de muzeu. Remarc faptul ca cel de al treilea muzeu, din Triunghiul muzeelor bucurestean, Muzeul National de Geologie, este asezat într-o cladire care, initial, trebuia sa serveasca doar Institutul Geologic al României; cladirea, proiectata de Victor G. Stephanescu si inaugurata tot în 1906, a primit functiunea de muzeu abia în urma cu patru decenii.
Din pacate, perioada dictaturii comuniste, când în România s-au înfiintat mai multe muzee decât în toata istoria tarii de pâna în 1948, nu a coincis si cu un mare moment constructiv pentru muzee. De regula, regimul a preferat sa dea utilitatea de muzeu unor vechi cladiri administrative, boieresti sau burgheze, lasându-i pe muzeografi sa îsi bata capul cu amenajarea acestora pentru institutiile muzeale, fara ca nimeni din administratia comunista sa îsi imagineze ca un muzeu, care conserva bunuri „vechi“, nu trebuie, în mod necesar, sa fie asezat într-o cladire la fel de veche. Din Oradea în Craiova si din Iasi la Constanta, din Husi în Caracal si din Satu Mare la Bucuresti, o multime de cladiri – impunatoare, de regula, si asezate central – devin muzee. Era un triumf al ideologiei „democratiei populare“, care aducea cultura aproape de popor, în cladiri care, înainte de 1948, fusesera simboluri ale vechiului regim. Cel putin aceasta era justificarea noului regim. Cert este ca, lasând la o parte câteva cazuri, într-adevar izolate, de genul unor cladiri proiectate anume pentru muzee, la Slobozia, Tulcea, Rosiorii de Vede sau Baia Mare, în majoritatea cazurilor, regimul comunist nu a construit aproape nici un muzeu – fapt pentru care muzeele platesc astazi, fiind nevoite sa elibereze sediile în care au stat vreme de sase decenii, fara perspectiva de a gasi un alt loc pentru colectiile lor si pentru desfasurarea activitatii lor curente.
Despre toate aceste lucruri, dar si despre multe altele, s-a discutat, pe îndelete, la sfârsitul lunii martie, într-o conferinta organizata, la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“, de catre aceasta institutie si de catre Muzeul National al taranului Român, cu titlul Spatiul muzeal la limita. Între arhitectura si discurs. Organizata la initiativa Andei Sfintes, sub mentoratul Danielei Radulescu–Andronic, cu sprijinul Anei Maria Dabija, conferinta va fi urmata de doua ateliere, la care vor lua parte mai ales studenti de la universitatea organizatoare. Comunicarile prezentate de cei patru lectori principali (Augustin Ioan, Vintila Mihailescu, Adrian Spirescu si semnatarul acestui articol) au fost acompaniate de numeroase interventii ale unor cadre didactice la Universitatea de Arhitectura si la Universitatea Bucuresti, muzeografi, sociologi sau masteranzi la arhitectura. Peste 25 de intervenienti au ocupat o zi întreaga de discutii intense si extrem de interesante despre ce ar trebui sa fie spatiul muzeal, atât din punct de vedere arhitectural, cât si din perspectiva muzeografului, fata de publicul muzeului. Desigur, pentru ca muzeografii prezenti au provenit mai ales de la Muzeul Taranului, acesta a fost subiectul unor discutii privind nu doar constructia actuala de care beneficiaza institutia, ci si muzeografia specifica acestui atât de interesant muzeu. Dar discutiile despre muzeele românesti nu au acaparat întreaga conferinta; am avut parte de interesante prezentari privind muzee din Germania, Spania, Italia, Franta sau SUA.
Din câte stiu, este pentru prima oara când în România o tema atât de importanta pentru muzee este abordata din mai multe puncte de vedere: al muzeografului, al arhitectului si al beneficiarului actului de cultura muzeal. Desigur, multe dintre discutii au scos la iveala opinii divergente – fapt care a facut cu atât mai interesanta dezbaterea!
Este de asteptat ca, în al doilea semestru al anului în curs, atunci când lucrarile prezentate vor fi si publicate, evenimentul sa constituie un pol de interes pentru specialisti din întreaga tara, care nu au avut ocazia sa fie prezenti, la Bucuresti, în 27 martie.
Pâna atunci, este de remarcat faptul ca, din pacate, singurul arhitect care a si proiectat un muzeu si care a fost prezent la conferinta a fost profesorul Adrian Spirescu, cel care este cunoscut pentru Muzeul National de Arta Contemporana al României. Asa cum am mai avut ocazia sa spun, într-un mai vechi articol din Cultura, Adrian Spirescu a reusit un lucru extraordinar: sa izoleze septic spatiul muzeal de mizeria fizica, morala si constructiva din jurul sau. Este o performanta pe care a obtinut-o, ce-i drept, dupa îndelungi discutii pe care le-a avut, alaturi de colega sa în proiectare, Françoise Pamfil, cu mult regretatul Mihai Oroveanu. Ce nu am spus pâna acum este ca MNAC-ul este o opera neterminata. Frumoasele ascensoare exterioare translucide trebuiau sa duca spre niste pasarele care sa uneasca greoiul corp al Palatului Parlamentului, cu spatiile din „gradina cu sculpturi“, întinsa gratios pâna peste fostul Stadion ANEF (ulterior, al Republicii). Din pacate, astazi acest proiect este mort, odata cu nefasta întindere a Catedralei Mântuirii Neamului Românesc, peste o imensa suprafata de teren si peste un urias buget, oferit, cu darnicie, de catre guvernanti, din impozitele noastre, catre o cladire care va avea, fara discutie, multiple valente simbolice, dar care nu va mântui pe nimeni.
Chiar si sediul MNAC este, de fapt, tot unul adaptat pentru muzeu, si nu construit, de la început, cu acest scop. Tocmai din aceasta perspectiva, Adrian Spirescu – cel care a proiectat si spatiul Muzeului Costumului Popular, actualmente sectie a Muzeului National al Satului „Dimitrie Gusti“ – a facut adevarate minuni pentru a se gasi cele mai bune solutii într-o cladire gândita de altcineva, pentru alt scop.
Este de sperat ca si munca realizata pentru reproiectarea sediului fostei garnizoane de la Oradea, pentru Muzeul Tarii Crisurilor, va fi respectata de catre Consiliul Judetean Bihor (desi am mari temeri ca, în acest caz, ne cam racim gura de pomana, pe lânga niste politicieni incompetenti si inculti)…
Revenind la subiectul conferintei, am constatat, cu regret, ca domnul Spirescu era, de fapt, singurul arhitect care, dintre cei de fata, avusese ocazia sa proiecteze un muzeu, chiar si în conditiile mentionate. Si aici, revenim la mai vechea noastra problema: avem nevoie de cladiri noi pentru muzee, care sa fie finantate din bani publici, de la autoritatile nationale si locale. În ambele cazuri, este necesar ca dirigintii politici sa priceapa cât de importanta este investitia în cultura pentru natia de care, tocmai ei, fac atâta caz. De câte ori directorii de muzee solicita fonduri de investitii pentru muzee, sunt invitati, în batjocura, sa acceseze fondurile europene. Evident, asta este o vorba spusa, scuzati expresia golaneasca, la misto. Fondurile în cauza nu pot permite, decât în rarisime ocazii, utilizarea lor pentru investitii în muzee. Dar, la televizor, da bine sa îi faci pe muzeografi niste înapoiati prafuiti, care nu sunt capabili nici macar sa acceseze niste amarâte de fonduri europene, ca sa îsi faca si ei niste sedii de muzee mai ca lumea.
În fine, dincolo de orice considerente, mai mult sau mai putin triste, este evident ca discutia despre muzeul cu arhitectura ideala nu va trebui sa înceteze. Cel putin, trebuie sa visam frumos!
Autor: Virgil Ştefan NIŢULESCUApărut în nr. 465
Hmm it seems like your blog ate my first comment (it was
super long) so I guess I’ll just sum it up what I wrote and say, I’m thoroughly enjoying your
blog. I as well am an aspiring blog writer but I’m still new to everything.
Do you have any tips for inexperienced blog writers?
I’d really appreciate it.
Comentariile sunt închise.