De-a lungul istoriei, Muntenegrul și-a consolidat statutul de națiune capabilă de grandoare etnică și etică pe un spațiu geografic foarte restrâns. Deși are o populație de abia aproximativ 650.000 de locuitori, după recucerirea statalității, în 2006, țara s-a afirmat ca o componentă dinamică a comunității internaționale. Începând din 2009, viața jazzistică autohtonă și-a aflat o expresie organizatorică adecvată prin Asociația Jazz Art Montenegro (JAM), fondată și condusă de Maja Popovic, muzicologă și pianistă cu studii de specialitate absolvite la Paris și Belgrad. Grație aptitudinilor administrativ-artistice, ea a reușit să implementeze în patria sa generosul proiect universalist Jazz Appreciation Month (sub același acronim – JAM!), ajuns în 2026 la ediția a 19-a. Ca semn de recunoaștere a meritelor sale, Maja Popovic a fost distinsă recent cu Ordinul Cavaler al Artelor și Literelor atribuit de Ministerul Culturii al Franței. În cadrul ceremoniei de înmânare a decorației, ambasadoarea Franței în Muntenegru, d-na Anne Marie Maskay, a elogiat capacitatea Majei de a face din muzica de jazz o modalitate de cooperare, cunoaștere reciprocă și dialog între culturi.
Luna Aprecierii Jazzului în Muntenegru.
Dacă în restul lumii „luna aprecierii jazzului” se reduce, cel mult, la celebrarea „Zilei internaționale a jazzului”, în data de 30 aprilie, infatigabila Maja Popovic, susținută de JAM și de Centrul de Informare Culturală KIC din Podgorica (unde lucrează de un sfert de secol), respectă ad litteram titulatura evenimentului. Ca atare, și anul acesta în Muntenegru celebrarea jazzului a avut loc, conform cutumei, pe parcursul întregii luni aprilie, prin concerte și acțiuni conexe desfășurate în actuala capitală, dar și în capitala istorică regală, Cetinje, și în fermecătorul Kotor, din mirificul fiord omonim. Motto-ul ediției din 2026 a fost Mediterana întâlnește jazzul. Poate fi detectată aci o redefinire din perspectivă contemporană a conceptului antic Mare nostrum: Mediterana înțeleasă nu ca o frontieră ce separă popoarele din jurul ei, ci ca o punte istorică, un spațiu al cunoașterii reciproce euro-afro-mediteraneene. Selecția muzicienilor invitați a relevat valori actuale ale jazzului creat în această zonă.
În primele trei zile ale lunii aprilie 2026, spectatorii din Podgorica, Cetinje și Kotor au făcut cunoștință cu Trio-ul tinerei interprete Ariel Bart. Născută în Israel, a absolvit The New School University for Jazz and Contemporary Music din New York în 2020. Punctul ei forte este consecvența cu care și-a dedicat talentul interpretativ-componistic aducerii muzicuței cromatice în prim-planul scenei jazzistice. Cântă la acest instrument (rar întâlnit pe marile scene) de pe când avea 7 ani. A studiat și a cântat deja în compania selectă a unor muzicieni precum William Parker, Andrew Cyrille, Reggie Workman, Shai Maestro, Anat Cohen, Aaron Parks și a fost solistă a apreciatei Jerusalem Orchestra East and West. Formula de trio în care a evoluat în Muntenegru, unde pianistul Igor Yakovenko s-a distins prin impecabila sa tehnică de factură clasică, o poate defini pe Ariel Bart ca demnă urmașă a precursorilor săi, ce au impus muzicuța ca instrument demn de respect în muzica de jazz: Toots Thielemans, Antonio Serrano și Gregoire Maret.
Un grup de referință pentru actualul jazz din Turcia este Trio-ul alcătuit din pianistul Baki Duyarlar, contrabasistul Umut Sel și percuționistul Mehmet Akatay. Cei trei reușesc să fuzioneze seninătatea muzicii clasice turce (printre ai cărei reprezentanți s-a numărat și Dimitrie Cantemir), cu polimorfismul jazzului contemporan și cu spiritul mediteraneean. Nu întâmplător, cei trei muzicieni au avut o bună colaborare cu antemenționatul maestru al muzicuței Antonio Serrano, provenit din arealul flamenco-jazzului. Interesantă e o declarație a lui Duyarlar despre semnificația titlului Arca lui Noe, dat unuia dintre proiectele prin care și-a lansat propria carieră: „Atmosfera proiectului și materialul muzical utilizat în compoziții și improvizații sunt atât de demodate, încât astăzi par a suna foarte proaspete. Deoarece muzica pe care am auzit-o în copilărie este scoasă din vechea ladă a familiei, numele proiectului face trimitere la Arca lui Noe.” De menționat că referința la „lada de zestre a familiei” face o aluzie semantică la vechile texte biblice, unde Arca lui Noe (= Tevat Noach) era descrisă ca o cutie sau o ladă mare, derivată din termenul ebraic teva.
Dacă grupul precedent reprezenta o singură țară, componenții trio-ului Tribevibers provin din trei state mediteraneene: dinamicul pianist Karim Blal, născut la Roma și afirmativ înamorat de Paris, contrabasistul francez Gabriel Pierre și bateristul muntenegrean Slaven Ljujic. Cei trei tineri artiști acționează realmente în consens cu denumirea aleasă: muzica lor se naște dintr-o sinergie a „vibrațiilor” creative comune. Din punctul meu de vedere, personalitatea cea mai pregnantă este bateristul/percuționistul/compozitorul Ljujic. Născut la Niksic (al doilea oraș ca mărime din Muntenegru), el se profilează tot mai clar ca o figură de referință a micii scene jazzistice din patria sa. Într-un interviu acordat jurnalistei Marija Vasic (grație căreia avusesem eu însumi onoarea să-mi văd publicate opiniile în prestigiosul cotidian Vijesti), junele jazzman și-a expus concepția estetică raportată la situația actuală a genului: „în prezent, sunetul jazzului a devenit mai artificial, non-acustic, din ce în ce mai electric. Se utilizează pe scară largă sintetizatoare, sunete prefabricate, adică, în termeni moderni, «muzică gonflată». Noi, cei din trio, întrucât preferăm sunetul «de școală veche» natural, acustic, suntem orientați spre a face muzică aptă să poarte cu sine o linie acustică și sunetul natural al instrumentelor.” Ceea ce s-a repercutat în mod fericit și asupra prestației grupului Tribevibers la JAM 2026.
În cazul trupei Blazin’ Quartet putem vorbi despre un super-group, cu caracter preponderent balcanic: liderul-baterist Srdjan Ivanovic s-a născut la Sarajevo, capitala Bosniei-Herțegovina, dar pe când avea vreo 10 ani a fost obligat de război să emigreze. Biografia sa artistică a inclus perioade formative în Grecia, Benelux, Franța. În cadrul B.Q. colaborează cu alți trei muzicieni de bun renume, cu origini diverse: contrabasistul bulgar Mihail Ivanov e unul dintre cei mai activi sidemeni din jazzul european; ghitaristul italian Federico Casagrande se remarcă printr-o abordare sobru-interiorizată a ghitarei electrice, în contrast cu expansivitatea globală a acestui instrument; iar trompetistul grec Andreas Polyzogopoulos vădește certe însușiri pentru a fi recunoscut drept figură emblematică a jazzului din patria sa.
Ambițiosul lor album, Cosmogonie, lansat în cadrul Lunii aprecierii jazzului în Muntenegru din acest an, se inspiră din miturile fondatoare ale antichității elenistice, mizând pe fundalul subliminal al tradițiilor muzicale balcanice. Conform mărturisirii lui Ivanovic, muzica a fost concepută în 2025, ca o formă muzicală extinsă pentru repertoriul Blazin’ Quartet-ului. „De aici, afirmă muzicianul, a apărut necesitatea unei teme unificatoare, iar într-un moment când diviziunea dintre oameni devine tot mai evidentă, nu am putut afla nimic mai universal și mai atemporal decât istoria universului însuși.”
Puternica școală de jazz croată a fost reprezentată de un prestigios cvintet, alcătuit din Maja Rivic/voce, compoziții, Mak Murtic/sax tenor, Hrvoje Galler/pian, Hrvoje Kralj/contrabas și Borko Rupena/baterie. Cei cinci muzicieni se manifestă cu predilecție într-un regim liric, interiorizat, intelectualizat, de o intensitate bine controlată. Solista, care își asumă statutul de „artistă vocală”, consideră muzica drept o „navigare prin oceanul spiritual și emoțional al individului”. Dacă atunci când cântă în engleză pare a-și asuma un anume convenționalism, ce decurge din statutul acesteia de lingua franca a Terrei suprapopulate, în schimb textele intonate în croată, chiar cu riscul de a suna incomprehensibil ascultătorilor străini, etalează o expresivitate jazzistică de o considerabilă fragranță.
Pentru a aprecia talentele multiple ale Majei Rivic merită să vizionați videoclipul Drugo sunce (Soare secund), regizat de Marina Uzelac, unde protagonista dansează pe cântul propriei sale voci, acompaniată subtil de instrumentiștii cvintetului.
În consens cu preocuparea Majei Popovic de a promova tinerele talente, ultimul grup programat anul acesta fu El Sueño, al vibrafonistului helveto-argentinian Lucas Dorado. Un muzician care combină în compozițiile sale avânturile juvenile cu melancolia inerentă, derivată din variantele post-Astor Piazzolla ale stilului tango nuevo. Demersul estetic (sugerat chiar prin denumirea cvintetului, posibilă aluzie la proverbiala sintagmă a lui Pedro Calderón de la Barca – La vida es Sueño = „viața e vis”) e complementarizat prin includerea bandoneonului în paleta timbrală etalată de formației, instrument convingător acționat de către argentinianul Fabricio Colombo.
Cosmopolitul program al festivalului muntenegrean, cu ale sale faste raportări la sonoritățile de factură latino, naște speranțe că la proximele ediții ar putea fi invitați, în continuare, muzicieni din fascinantul univers al jazzului brazilian și hispanoamerican.
