CLAUDIA COJOCARIU
Pe trendul de anul trecut al filmelor cu/despre negri, pornind de la „Django Unchained“ si, mai nou, „The Butler“, Steve McQueen îsi împrospateaza filmografia supravietuirii cu unul dintre cele mai rezistente filme de acest gen, dovedind, în primul rând, un progres real din punct de vedere narativ. Aceasta tema centrala – supravietuirea – întâlnita în „Hunger“ sau „Shame“, apare si în cel mai recent lungmetraj al regizorului, „12 Years a Slave“, si presupune acelasi mixaj dintre formalismul cerebral, specific lui McQueen, si background-ul paranoic al personajelor sale. Aspectul pozitiv este faptul ca povestea avanseaza, de data aceasta, spre partea de naratiune a supravietuirii. Aceasta avansare e cu atât mai fireasca, cu cât scenariul original îi apartine lui John Ridley, ceea ce înseamna ca nu exista diferente sau neîntelegeri între scriitura propriu-zisa si punerea povestii în imagine. E un ansamblu unitar, în care se observa mâna si rigurozitatea lui McQueen, dar si mestesugul celorlalti membri din echipa, aflati sub îndrumarea regizorala.
Tocmai de aceea, regizorul alege sa nu se joace si ne spune de la bun început ca ceea ce vom viziona este un caz real. Filmul se inspira din viata unui negru liber, Solomon Northup (interpretat cu maiestrie si emotie de Chiwetel Ejiofor), care ajunge, în urma unei scamatorii bine puse la punct de catre doi domni simpatici si amabili, sa fie tratat din nou ca un sclav si sa fie purtat prin diverse plantatii. Finalul îsi revine la functia de informare si anunta ca scenariul se bazeaza pe romanul scris de Northup dupa eliberarea sa, în 1853, dar si ca aceasta experienta l-a condus pe eroul povestii sa se implice în tot felul de organizatii care aparau drepturile oamenilor de culoare.
„12 Years a Slave“ pastreaza o structura clasica de biografie, prin prezentarea situatiei tragice a protagonistului, la începutul filmului, intercalând si câteva flashback-uri de dinainte ca drama acestuia sa se instaleze. Bineînteles, aceste întretaieri au rolul de a aseza în contrast, într-un timp scurt, atât starea initiala de bine, cu scenele de familie si alte detalii semnificative, si mlastina în care se afunda, încetul cu încetul, protagonistul, odata ce este rapit de catre negustorul de sclavi si este purtat prin lume. Primul moment de rascruce care-l va ancora pe Northup în planul realitatii si îl va scoate, usor, din planul sperantei este acela când ajunge pe plantatia stapânului Ford (Benedict Cumberbatch). Cei doi albi pentru care va lucra protagonistul se vor dovedi foarte diferiti, din punct de vedere moral. Problema nu va tine de caracterul sau de atitudinea lui Ford, pentru ca el reuseste sa-i aprecieze munca si inteligenta lui Northup, ci de cel care se ocupa de sclavii de pe plantatie, Tibeats (Paul Dano). Jucând cu aceeasi doza de nebunie si glacialitate ca în rolul anterior din „There Will Be Blood“, Tibeats, macinat de ura si de aversiune, vrea sa-i faca rau lui Northup cu orice pret, indiferent de munca si de sârguinta nelimitata pe care o dovedeste acesta cât timp se afla pe mosia stapânului Ford. Dorinta lui Ford de-al proteja pe Northup înseamna un pas important în relatia dintre albi si negri, dar urmarile – transferul sclavului în sarcina unui alt stapân – sunt la fel de dezastruoase si constituie, în a doua etapa a povestii, cea de-a doua ancorare dura a protagonistului în planul realitatii.
Ajuns pe plantatia stapânului Edwin Epps (interpretat fascinant de Michael Fassbender), destinul lui Northup se extinde astfel încât va cuprinde, în a doua jumatate a filmului, o imagine generala a monstruozitatii actelor criminale comise împotriva oamenilor de culoare. Proclamat înainte ca Northup sa-l întâlneasca „un ucigas de negri“ si, în acelasi timp, autoproclamându-se un crestin adevarat, un om al lui Dumnezeu, Edwin Epps este exact opusul lui Ford, nu doar prin atitudinea pe care o are fata de sclavi, ci si prin caracterul sau dezgustator, prin ipocrizia si cruzimea specifica acelei perioade. Un extra bonus îl reprezinta si sotia lui Epps, Mistress Epps (Sarah Paulson), care, în ciuda urii fata de propriul sot, dovedeste catre sfârsitul aparitiei sale filmice faptul ca îl merita cu vârf si-ndesat.
Jonglarea lui Northup între diversi stapâni si în diverse situatii constituie în structura scenariului o delimitare ferma între subiectivitatea protagonistului si actiunea propriu-zisa. Asta pentru ca nu doar noi urmarim ceea ce i se întâmpla personajului, ci si Northup trece prin toate etapele revelatiilor si chinurilor la care este supus. Un alt moment important la nivel de scenariu, cu rol de ancorare a protagonistului în realitate, este întâlnirea cu o alta sclava, Patsey (Lupita Nyong’o), pe plantatia lui Ewdin Epps. Este important faptul ca aceasta întâlnire nu pune drama protagonistului în planul al doilea, ba dimpotriva o adânceste mai mult, prin faptul ca Northup devine, în cele din urma, spectator al propriei sale drame. Sunt momente în care scenariul ia aceasta turnura, îl dezbraca pe Northup de hainele sale ponosite, si-l lasa în rolul unui spectator care asista la propria tragedie, transpusa, de data aceasta, si prin prisma personajului feminin.
Filmul lui McQueen are în constructia sa aceeasi cupola paranoica, specifica stilului regizoral deja consacrat, care poate fi observata în câteva scene de o mare intensitate emotionala. Cladite prin intermediul decupajului cinematografic si al filmarii lui Sean Bobbitt, la care se adauga si score-ul compus de binecunoscutul Hans Zimmer, secventele care reflecta tragedia protagonistului îsi pastreaza un ritm aparte, un ritm special. Secventa de pe mare, care prezinta transportarea negrilor, prin dezlantuirea culorilor, cadrele apei agitate sau zgmotele anxioase ale vaporului, reprezinta preludiul dramei lui Northup. Trademark-ul recurent al lui McQueen, planurile-secventa si punctarea pe timp a unui moment important din viata protagonistului, are rolul de-ai scoate în evidenta expresivitatea chipului lui Chiwetel. Exista o scena de câteva minute care delimiteaza atmosfera generala a filmului de trairea interioara a lui Northup, si în care camera ramâne fixata pe chipul generos al acestuia, scotând la iveala tot felul de microexpresii si trasaturi faciale.
În ciuda huiduielilor americanesti antihollywoodiene stârnite de aceasta pelicula, care se datoreaza faptului ca Brad Pitt iese din ipostaza de producator al filmului si patrunde în distributia lui cu usurinta, intrând în rolul unui fel de Iisus canadian, venit pe plantatia lui Epps cu menirea de-al scoate pe Northup din suferinta, la care adaugam si apelul la muzica lui Hans Zimmer, filmul lui McQueen este o bijuterie deprimanta si reflecta ceea ce ar spune americanii (într-o varianta editata personal): „it’s too sad to be bad“. „12 Years a Slave“ persista în ochii spectatorilor asemenea cântecului fredonat de sadicul Tibeats în urechile negrilor sai, sau asemenea cântecului de ramas-bun pe care-l fredoneaza si Northup la înmormântarea unuia dintre confratii sai: e ca un ecou surd, care se disperseaza, treptat, dar ramâne marcant o vesnicie întreaga.