Aproape in fiecare seara, gândindu-ma la urmatoarea dimineata a deznadejdii, imi vin in minte versurile copilariei.
Pentru ca am intrat in anotimpul „toamnei onomatopeice“ si al „orasului in care ploua de trei ori pe saptamâna“… Si, ca un facut, inca si mai deprimant, „stiind ca o sa ne inghete iarna mizerabila…“, tribunele stadioanelor noastre sunt si mai goale decât in anii trecuti. Nu cred ca motivul real ar veni din criza economica ce ne urmareste la fiecare pas, ca o „fata morgana“; nici din realitatea ca jocurile au, cu mici exceptii, o calitate din ce in ce mai indoielnica, facându-ne sa asistam mai mult la ciocniri oarbe, cu jucatori asteptând in transee din care prea putini mai sunt capabili sa scoata baionetele unor executii tehnice redesteptatoare, sarje sau suturi. Au uitat aproape toti ca acest joc pretinde sa ajungi cât mai des si mai periculos la cele doua porti.
Nu se poate invoca lipsa de confort a tribunelor noastre – unde, ce-i drept, doar scaunele din plastic sunt aproape identice cu cele ale strainatatii – chiar cu acelea din Anglia, unde patronii vin inainte de joc si la pauza, din camerele de nepatruns unde servesc cina sau desertul, si, când fluiera arbitrul, ies la vedere si stau in aceleasi conditii ca si ceilalti spectatori. Este doar una dintre multele explicatii ale respectului pentru traditie pastrat la ei. Doar sponsorii sunt primiti si tratati in loje speciale, bucurându-se de o atentie sporita si fireasca, pentru ca ei contribuie, dupa public, la asigurarea celei mai mari parti din bugetul cluburilor. Or, societatile noastre fotbalistice, tocmai la nivelul acestui organ vital al existentei lor, bugetul, se confrunta, prin lipsa spectatorilor platitori, cu o consecinta teribila. Când majoritatea echipelor noastre contabilizeaza cam 2 000 de platitori in jocurile de acasa, nu pot asigura din acesti bani nici costurile brigazilor de arbitraj si ale organelor abilitate cu pastrarea ordinii pe stadion. Gânditi-va: la ultimele doua meciuri de acasa pentru Dinamo, cu Gaz Metan, si pentru Steaua, cu Sportul, in Cupa, nu cred ca au platit intrarea macar 1 000 de spectatori. Iar acest lucru este valabil pentru cam jumatate din partidele acestui anotimp. Fara sa vrei, in aceste conditii esti tentat sa-i dai dreptate chiar si expertului in fermoar-la-buzunar când este vorba de scos, George Copos, declamator frecvent al conceptului marxist de „plus-valoare“. Nu in ceea ce priveste numarul spectatorilor, deoarece Rapidul are o galerie suficient de numeroasa in gradenele Giulestiului pentru a fi de luat in seama la buget; ci atunci când, strângând din buze si declansând fel de fel de cute pe figura, ca atunci când strângea cotizatiile la U.T.C., ii reproseaza directorului Dinu Gheorghe ca a depasit cu doua milioane de euro cheltuielile programate pentru aducerea de jucatori. Ceea ce mie mi se pare exagerat, daca-i adevarat, pentru ambele personaje ce pastoresc acum o distributie de apreciat lânga „Podul Grant“.
Problema decisiva care se naste din observatiile facute pâna acum este interpretarea ratiunilor care definesc deficitul bugetelor din Liga I. Adevarul e ca suntem departe de competenta reala in acest domeniu. Principiul de baza al capitalismului este acela de a obtine un profit cât mai mare cu investitii cât mai mici: acel „Bani-Marfa-Bani“ conceput de teoreticianul Karl Marx si mereu valabil atât in economia de piata ce a urmat cât si in obsedanta globalizare (chit ca toate acestea au fost puse intr-o umbra de luat in seama de catre „modelul chinez“: un boom economic ce da fiori tuturor marilor consacrati ai productiei mondiale si un mod de productie si de investitii condus de o ideologie nationalist-socialista – imprumutata de curând si de alti mari posesori de forta de munca din Extremul Orient).
La noi, exemplul elocvent al minimului de investitii cu maxim de profit il reprezinta, deocamdata, ca o veritabila premiera, Otelul Galati. Am mai amintit câte ceva in aceasta privinta, dar acum mi se pare obligatoriu sa dau si alte date despre cum se gândeste constructiv financiar fotbalul in interesantul oras de pe malul Dunarii. Acolo conduce o singura persoana, precauta si calculata, ca un bun mijlocas-metodist ce a fost in teren, Marius Stan. Fonduri putine, fata de marile noastre firme (doar vreo cinci milioane de euro), dar domina prima parte a campionatului nostru. Apoi, cei 15 jucatori crescuti in propriul centru, ingrijit cu minutiozitate de ani buni, au confirmat, incontestabil, prin lectii facute la zi, modestie, disciplina si sacrificiu dus pâna aproape de extrem in minutele oficiale ale jocurilor. Otelul are si destul de multa stabilitate pe banca tehnica, Marius Stan judecând in liniste si cu mult tact masurile pe care si le-a asumat. Au fost facute putine achizitii „de afara“, si nu pe baza de CD-uri fabricate de multimea de impresari ce misuna mai mult a paguba in fotbalul nostru. Au fost adusi astfel numai jucatori pe care propriul centru inca nu i-a produs. Astfel, argentinianul Vigllianti, o revelatie, a venit doar in probe la Galati, fiind angajat doar dupa ce a confirmat, sub toate criteriile comportamentale, ca este util.
De aici decurge si logica salariilor – foarte mici! Otelul da maxim 1 000-2 000 de euro pe luna, cu doua sau trei exceptii modeste. E vorba de portarul Grahovac, Costin si Paraschiv, care a acceptat chiar injumatatirea salariului pentru a nu sari cu mult peste remuneratiile lunare ale celorlalti jucatori. La toate acestea, sunt convins ca omul care a simtit sudoarea si suferinta adevarata a trairii in gazon, chiar si inainte de 1990, când combinatul isi permitea artificii mari financiare, Marius Stan, a cointeresat practic si eficient prestatiile jucatorilor sai. Adica i-a stimulat, in plus, prin prime de joc tentante trecute prin furcile caudine ale performantelor succesive. Aceste ultime date nu sunt la fel de sigure, dar le presupun ca explicatie a ceea ce fac acesti jucatori in teren (majoritatea venind la antrenamente mai mult cu mijloacele de transport in comun!). Aici sta secretul de baza al reusitei galatene: in cultivarea unei anumite mentalitati si in prioritatea acordata cresterii propriilor jucatori. Asa am procedat si eu la Dinamo, când am preluat echipa dupa experientele costisitoare ale administratiei Vasile Ianul.