Aparut, in 1931, „Dictionarul enciclopedic ilustrat «Cartea Româneasca»“, de I. A. Candrea si Gh. Adamescu, lucrare finalizata inainte si in alta maniera decât „Enciclopedia României“, din 1938-1943, in 4 volume, reprezinta si a ramas pâna astazi o carte de referinta, un adevarat instrument de lucru, caruia celelalte dictionare enciclopedice, enciclopedii sau „mici dictionare enciclopedice“ realizate cu largi colective de elaborare din 1950 incoace, nu i-au negat total utilitatea, mai ales in partea pur filologica.
Initiata, dupa cât se pare, la propunerea profesorului Ion Simionescu, presedintele „Înaltului Institut de cultura“ pe care il reprezenta Editura „Cartea Româneasca“, lucrarea avea menirea de a cuprinde intre copertele unei carti limba si cele mai importante informatii despre geografia, istoria, cultura si marile personalitati ale tarii, reunind, dupa 1918, aproape tot spatiul etnic românesc.
Ea trebuia sa fie, cu alte cuvinte, un monument inchinat glorificarii României Mari.
De aceea – dupa cum o marturisea chiar conducerea Editurii – „nu s-a ocolit nici un sacrificiu“ pentru ca lucrarea sa aiba nu numai un inalt nivel stiintific, ci si o forma grafica deosebita.
„Am avut deosebitul noroc – se spunea in „Prefata editurii“ – ca redactarea sa cada pe mâini destoinice, incercati specialisti, fiecare in ramura lui. Domnul I.-Aurel Candrea, profesor la Universitatea din Bucuresti, este un lexicograf si filolog cu reputatie bine stabilita. Domnul prof.
G. Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, este cunoscut prin lucrarile sale bibliografice.
Le ramânem recunoscatori pentru râvna depusa, ca si pentru munca grea savârsita, spre a duce la bun sfârsit o opera atât de anevoios de indeplinit. Lor le revine meritul intreg de a fi stiut sa inchege o lucrare care va insemna, credem, un punct luminos in evolutia culturii nationale.
La rândul nostru, nu am ocolit nici un sacrificiu, pentru ca tehnica tiparirii sa corespunda cuprinsului, iar dictionarul românesc sa nu fie mai prejos de acele dictionare straine, cu care erau obisnuiti majoritatea carturarilor nostri… Cele 11 milioane si mai bine de litere, cuprinse in dictionar, sunt citete, clare, materialul intrebuintat a fost fabricat anume pentru aceasta lucrare“.
Alegerea autorilor s-a dovedit, intr-adevar, fericita, mai ales ca pentru o opera asa de mare se recurgea doar la doua personalitati, si nu cum s-a procedat in cadrul Enciclopediei sibiene din 1927 sau a celei patronate de Dimitrie Gusti, la zeci de nume.
Chiar autorii – care au incercat sa colaboreze impreuna de la un cap la altul al „Dictionarului“ – si-au dat seama ca munca in colectiv e greoaie si nu duce la rezultatele asteptate.
Asa ca, dupa incheierea redactarii literei A a „dictionarului“ propriu-zis si-au impartit materia in doua: I. A. Candrea a elaborat partea intâi: „Dictionarul limbii române din trecut si de astazi“, iar Gh. Adamescu – partea a II-a, „Dictionarul istoric si geografic universal“, care au si aparut ca sectiuni distincte ale cartii.
Pentru lucrarea pe care era chemat s-o savârseasca, Ion Aurel Candrea avea atuuri insemnate.
El publicase, intre altele, in 1904-1905, „Din elementele romane ale limbii române“, seria I-III; in 1907-1914, tiparise, in colaborare cu Ov. Densusianu, „Dictionarul etimologic al limbii române. Elementele latine“, fasciculele I-IV; in 1909 scosese „Dictionarul general al limbii române din trecut si de astazi, cuprinzând formele literare…, formele disparute… din sec. XVI-XVII“; de asemenea, elaborase, in 1912, un „Dictionar de proverbe si zicatori“, iar in chiar perioada redactarii „Dictionarului enciclopedic ilustrat“ tinuse la Universitatea din Bucuresti cursurile „Elemente de origine dubioasa sau necunoscuta din limba româna“ (1926-1927) si „Viata cuvintelor“ (1932-1933).
Cu toate acestea, pentru elaborarea „Dictionarului“ a luat totul de la inceput, intrucât fisele pentru volumele anterior publicate au fost distruse de ocupanti in timpul Primului Razboi Mondial.
„M-am pus, deci, pe munca… – marturisea el – munca titanica, de care numai cei ce s-au indeletnicit cu acest gen de lucrari isi pot da seama. Trebuiau extrase citatele din sute si sute de volume, in parte necercetate. Noroc ca cele mai multe le citisem mai demult si subliniasem in ele cuvintele ce ma interesau. Extragerea acestor cuvinte pe fise si copierea intregii fraze din care facea parte e meritul sotiei mele. Fara ajutorul inteligent pe care mi l-a dat in tot cursul lucrarii, niciodata „Dictionarul“ acesta n-ar fi vazut lumina zilei. Patru sute douazeci si cinci de mii de fise, scrise de mâna ei, clasate in ordine alfabetica si asezate in 140 de cutii de câte 30 de cm lungime e materialul pe care mi l-a pus la indemâna si pentru care-i sunt adânc recunoscator. Trei ani si mai bine a durat scrierea fiselor…“
Spre deosebire de I.A. Candrea, Gh. Adamescu nu publicase aproape nimic legat de obiectul „Dictionarului…“, cu exceptia „bibliografiilor“, in care devenise primul mare specialist român.
Dar „Istoria literaturii române“ (1911), aparuta in numeroase editii de popularizare, „Din biografiile scriitorilor români“ (1897), editiile din opera lui V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Cantemir, I. L. Caragiale, G. Cosbuc, Ioan Heliade Radulescu, Mihai Eminescu s.a., pe de o parte, precum si lucrarile „Luptele pentru nationalitate ale românilor de peste munti in 1848-1849“ (1892), „Ideile politice ale cronicarilor“ (1895), „Societatea româna la finele epocii fanariote“ (1897), „Epoca regulamentara din punct de vedere politic si cultural“ (1897), „Viata si activitatea lui Spiru Haret“ etc., pe de alta, il recomandau ca un bun cunoscator al istoriei literaturii române si a istoriei nationale in genere.
Indiferent, insa, de ce publicasera anterior, cei doi autori principali, care au beneficiat, totusi, de ajutoare – I.A. Candrea de al sotiei; Gh. Adamescu de sprijinul prof. I. Simionescu, „pentru controlul partii stiintifice“, al generalului C. Costandache, „pentru partea militara“, al domnului Svilocovici „pentru numele sârbesti“, al prof. Porsche de la Sibiu, „pentru informatii privitoare la localitati si persoane din Transilvania“ si al lui I. Lupu si M. Maievschi „functionari la Biblioteca Academiei Române“, „pentru materialul din lexicoanele unguresti si rusesti“ – care au depus o munca uriasa, de peste noua ani (din 1923 pâna la 4 octombrie 1931), redactând si corijând textele propriu-zise si verificând aplicarea cu strictete a normelor tehnice de punere in pagina si de utilizare adecvata a semnelor si simbolurilor.
Un fapt remarcabil al grupului editorial l-a constituit tiparirea treptata a materialului, pe coli, incepând din februarie 1926, pâna in octombrie 1931.
In acest fel, textele nou imprimate au putut fi corectate in lumina normelor impuse si a colilor anterioare, spre a nu se strecura nicio greseala.
Concomitent cu textul, s-au realizat si ilustratiile pe coli, de un grup de desenatori „in frunte cu domnul Kalman, sub directiunea domnului Menny Toneghin“ – peste 6 000 de gravuri si tabele de ansamblu, dintre care „mai bine de 500 de desenuri“ au fost executate de I.A. Candrea, care ni se dezvaluie astfel si in ipostaza necunoscuta de artist plastic.
Ambitiile autorilor – reflectând in buna masura cerintele casei de editura – au fost mari.
In partea de lexicologie, lucrarea cuprinde, dupa marturisirea lui I.A. Candrea, „repertoriul aproape complet al cuvintelor disparute din grai si acelea care se intrebuinteaza astazi“ (in perioada interbelica).
Din limba veche s-au retinut „cuvintele care circulau in grai si pe acelea care se refereau la starile de lucruri din trecut, la demnitati, angarale, obiceiuri etc.“, extrase din texte bisericesti, sau cu continut religios, din documente, pravile, cronici. S-au lasat in afara „Dictionarului“ doar turcismele, considerate de autor a nu fi fost cunoscute in popor.
In privinta „limbii de astazi“ au fost preluate patru categorii de termeni: „cuvinte bastinase“, comune tuturor românilor din nordul Dunarii; cuvinte specifice numai unei anume parti a tarii (provincialismele), neologismele curente, in speta franceze, si termenii tehnici privitori la toate ramurile stiintei si ale activitatii omenesti.
In functie de importanta lor, cuvintele au fost tratate succint sau amplu, dându-se unor termeni extinderea larga a unor „adevarate articole de enciclopedie“.
Indiferent insa de categorie, simtul limbii si buna cunoastere a realitatii – confirmata sau infirmata de extrasele din fise – l-a condus pe autor in genere la o justa gradare a spatiului acordat fiecarui cuvânt.
De asemenea, I.A. Candrea a relevat cu indreptatire diversele sensuri ale termenilor, explicându-le, in articole, in ordinea insemnatatii lor, de la acceptiunile cele mai largi spre cele mai restrânse.
Bazat pe fisele excerptate, el a definit, in cazul cuvintelor dialectale, confuz preluate in diversele texte, adevaratul lor sens.
Avem de a face, prin urmare, nu numai cu o opera de explicare, ci si cu una de interpretare si, implicit, de normare.
In partea a II-a, desi s-a avut ca aspiratie cuprinderea intregului istoriei, geografiei si culturii universale, s-a dat prioritate realitatilor românesti, care trebuiau facute cunoscute lumii.
Asa incât, inaintea „Enciclopediei României“ in 4 vol., aparuta sub ingrijirea lui Dimitrie Gusti (1938-1943) si a „Enciclopediei României“ a lui Lucian Predescu (1940) – care se opreau exclusiv la „materialul românesc“, si nu retineau din afara decât personalitatile si faptele care avusesera vreo legatura cu noi –, Gh. Adamescu, ofera in „Dictionarul sau istoric si geografic universal“ un prim nucleu masiv referitor la tara si poporul nostru.
De altfel, dupa propriile sale marturisiri, informatiile privitoare la celelalte tari ale lumii au fost mai ample sau mai restrânse in functie de legaturile istorico-politico-economice si culturale ale acestora cu România.
S-a avut cu preponderenta in vedere tarile vecine si in genere cele europene.
In ce priveste personalitatile, nu au fost prezentate decât cele disparute. Nu s-a „intentionat sa se facsat un dictionar al contemporanilor, ci un dictionar istoric“, si mai cu seama portrete ilustrative nu s-au dat pentru niciun om in viata, in afara membrilor familiei regale.
Chiar asa fiind – cu privirea indreptata in mod special spre trecut, spre zona valorilor clasate – „Dictionarul“ contine nenumarate informatii despre anume personalitati, pe care cercetatorul nu le mai intâlneste altundeva, ca si in cazul „Enciclopediei“ lui Lucian Predescu.
Am relevat doar câteva din calitatile care fac din „Dictionarul enciclopedic ilustrat“ o carte inca actuala dupa opt decenii de la aparitie, o carte de veritabila contributie in sferele lexicologiei si ale informatiei istorice, – „un punct luminos in evolutia culturii nationale“, cum le placea s-o defineasca celor care au conceput-o.
Autor: I. OPRISANApărut în nr. 308