Cea mai noua pelicula a lui Ridley Scott, „Prometheus“, se anunta asemenea unei bombe al carei ticait insuportabil marcheaza ultimele secunde pâna la distrugerea Pamântului si, odata cu el, a filmului ca forma de arta. Un aspect foarte interesant este acela ca fanii seriei „Alien“ par sa aiba mai mult succes în ceea ce priveste transmiterea mesajului decât filmul în sine, prin ardoarea si pasiunea de care dau dovada în fata „micilor extraterestri“, întrecându-i chiar si pe jurnalistii ce anunta vestea cea mare, si anume ca tocmai a aparut pe ecrane cel mai bun film al anului. „Prometheus“, titlu care ne trimite la mitologia greaca, dar si la optiunea regizorului de a nu continua seria „Alien“, Scott numindu-l „un film original“, deschide portile imaginarului stiintifico-fantastic catre o lume cu titani spatiali, androizi în carne si oase si cu tot felul de civilizatii extraterestre.
Secventa de început a filmului readuce în atentia spectatorilor mai mult sau mai putin educati mici frânturi din mitologia greaca, aratând crearea Pamântului prin intermediul unor titani/giganti ce poarta denumirea de Ingineri ai lumii. Începutul, la fel ca originea titanului din prima secventa, ramâne un mister pe care datele furnizate de Scott nu ne ajuta sa ni-l explicam. Într-o oarecare masura, putem întelege ca nava imensa care aterizeaza pe Pamânt este cea care-l lasa pe Inginer cu scopul de a investiga planeta si de a o face, în cele din urma, purtatoare de viata. El bea un lichid negru pentru a se destructura si pentru a împrastia viata pe planeta prin intermediul ADN-ului sau, dar acest lucru nu explica surprinderea de pe chipul personajului în timp ce se dezintegreaza. Acesta este un prim exemplu de ambiguitate si de lipsa de claritate în ceea ce priveste optiunea regizorala, de a refuza oferirea unei explicatii elocvente legendei pe care o transpune. Pentru ca spectatorul sa ramâna în aceeasi zona de mister, mai mult sau mai putin învaluita în ceata, ce-a de-a doua secventa, care apeleaza la picturile rupestre preistorice, concretizeaza tema filmului, si anume facerea lumii si cautarea creatorilor ei de catre un grup de savanti exploratori. Totusi, cautarea Inginerilor este doar un subiect colateral. Întrebarile privitoare la motivul determinant al crearii omului, raporturile dintre om si creatorii sai sau dintre android si omul-creator sunt câteva dintre aspectele pe care Ridley Scott încearca sa le evidentieze în „Prometheus“.
Trecând de la scurta epopee metafizica la povestea propriu-zisa, regizorul îsi deschide filmul prin imaginea glaciala a androidului cu aspect uman, David (Michael Fassbender). Creat de Peter Weyland (interpretat, în mod surprinzator, de Guy Pierce), omul care la rândul lui se foloseste de exploratori pentru a-i gasi pe creatori si pentru a-si afla raspunsul la întrebarea privitoare la existenta spiritului uman, David devine, în mod cert, singurul personaj care, lipsit de emotii si de sentimente omenesti, conduce conflictul existential catre un alt nivel. Cu toate ca este robot, David tinde sa se remarce tocmai prin aceasta umanitate artificiala. Sunt momente în care nu ne dam seama daca personajul este dispretuitor sau ironic sau daca e, pur si simplu, el însusi. Rutina zilnica a personajului, simetrica într-un fel cu cea a lui HAL 9000, din „Odiseea Spatiala“ a lui Kubrick, ipostaziaza un David blond care încearca sa-i calce pe urme într-un mod cât mai stilat lui Peter O’Toole din „Lawrence of Arabia“ – un fel de model iconic cu care reuseste sa se identifice; asemeni lui Lawrence, David este singur într-un univers înconjurat de oameni pe care ajunge în cele din urma sa se bazeze. Desi, la începutul filmului, David pare a fi destul de neutru si imobil din punct de vedere fizic, pe parcurs asistam la tot felul de momente care îi tradeaza trasaturile robotice prin miscarile pe care le face. De asemenea, pe lânga aceasta stilizare permanenta, realizata, de exemplu, prin nuantarea parului care trimite la personajul lui Peter O’Toole, David capata trasaturi puerile, dorind sa afle cât mai multe informatii, asemeni unui copil curios. Deznodamântul acestei umanitati artificiale îl regasim în finalul filmului, când David, „decapitat“, dovedeste ca îi pasa mult mai mult de persoana lui decât ne-am fi asteptat, relevând supranaturalul androidului prin ceva firesc, si anume prin constientizarea degradarii sistemului care îl face sa vorbeasca, sa învete, sa gândeasca, cu alte cuvinte, sa traiasca.
Astfel, personajul lui David ramâne, în ceea ce ma priveste, unul dintre putinele puncte forte ale acestui film, alaturi de povestea si de atmosfera care se construiesc în jurul lui. Lumea futurista a lui Scott, cautarea exploratorilor, vietatile extraterestre, idila fantomatica dintre Elizabeth Shaw (Noomi Rapace) si Charlie Holloway (Logan Marshal-Green), dar si impactul efectelor speciale, cele 3D fiind folosite totusi cu chibzuinta, constituie doar o suprafata artificiala, prin intermediul careia regizorul încearca sa-si pregateasca terenul pentru a-si plasa povestea si ideile principale. Cu toate acestea, lumea construita de Scott e una dificil de locuit, mai ales pentru cei care nu sunt fani ai filmelor S.F sau ai seriei „Alien“. Scaparile din scenariu, cu unele actiuni ale personajelor nejustificate, nefinisate sau care nu se completeaza cu cele viitoare, sunt vizibile cu ochiul liber pentru orice spectator care depaseste stadiul de iubitor al efectelor speciale socante si care încearca sa ajunga si la poveste. Sunt atâtea întrebari ramase în suspensie referitoare la acest film, încât doar fanii ar putea fi pregatiti sa-si dea cu parerea, uimindu-ne cu interpretarile lor, poate cu totul diferite de cele ale regizorului.
Dincolo de acest învelis artificial, „Prometheus“ încearca sa iasa în evidenta prin anumite aspecte precum conflictul existential, adus pâna în simtirea androidului, si chiar a publicului, spre final, când putem observa disperarea lui Weyland si dorinta de a-si afla raspunsurile cautate. De asemenea, misterul, perfect sincronizat la linia seriei „Alien“, se mentine fara a cadea în desuetudine. Filmul ne invita într-o zona psihanalitica, fiind interesante si influentele lui Freud, si climaxul care nu putea fi marcat decât de Nietzsche, prin raspunsul unui David decapitat ca „nu este nimic“.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 381