„Prefer sa pun un perete intre cel care scrie, cartea care se scrie si public“

Radu Paraschivescu in dialog cu Catalin D. Constantin

„Am deja povestea, am deja
personajul principal si vreau sa plec pe urmele lui“

Ultimele tale carti pornesc mai degraba de la locuri, decât de la povesti si personaje. Care e metoda ta de documentare?
Ultimele carti au reteta asta, daca reteta e. Exista drumuri care se deschid sau care se inchid intr-o carte. Si eu am avut norocul asta, de a vizita niste tari si de a da acolo peste niste lucruri. Nu m-am dus intr-o expeditie de documentare, nu mi-am propus asta, adica nu m-am dus in Portugalia ca sa scriu. Am plecat in Portugalia pentru ca vândusem atât de bine Ghidul nesimtitului, incât imi permiteam sa ma duc in Portugalia. Ajungând acolo, am descoperit Coimbra, un oras fabulos. Ma rog, atunci era patat de o serie de afise care promiteau un concert cu Nicolae Guta. Exista si asemenea picanterii in viata! Am descoperit, mai degraba din intâmplare, povestea lui Inès de Castro si a lui Pedro al Portugaliei. Am inceput sa citesc, sa  vad niste locuri in care, chipurile, ei s-au intâlnit, niste ruine de la Coimbra, reconstituite de fapt in secolul al XIX-lea, ca sa imite secolul al XIV-lea. Am inceput sa citesc ce s-a scris pe tema asta – nu s-a scris foarte mult -, am citit Regina moarta, piesa lui Montherlant, am mai facut o oarecare munca de documentare si am trecut la poveste. O poveste dura, cu multe accente naturaliste si cruzimi infioratoare, cum era Evul Mediu. Mi-am spus ca scrisul acestei istorii, pe care am intitulat-o Cu inima smulsa din piept, e o forma de reverenta. Am avut norocul sa ajung acolo, am avut norocul sa dau peste povestea asta, care nu e un fel de Romeo si Julieta, fiind in schimb o poveste exemplara pentru Evul Mediu din Portugalia. Si mi s-a parut cuviincios sa fac din ea un roman pentru publicul din România.
Cu Fluturele negru s-a intâmplat ceva asemanator. Dar s-a intâmplat acum trei ani. Am ajuns la Roma si am vazut câteva lucrari ale lui Caravaggio. Eu nu am organ pentru pictura deloc, sunt un profan desavârsit. Cartea, din punctul asta de vedere, poate sugera o pricepere care in realitate nu exista. E adevarat, pot avea niste judecati absolut personale, neacoperite de stiinta picturii. Curentul care a trecut prin mine vazând picturile lui Caravaggio m-a facut sa scriu povestea asta. Pentru ca, de obicei,  ma uitam la pictura… Stii, cineva a spus despre Noica – nu mai stiu cine – ca se uita la o expozitie de pictura ca la o hala de peste. Cam asa eram si eu. Nu eram impresionat, nu trecea nimic special prin mine vazând un tablou, fie el un tablou de referinta. La Caravaggio s-a petrecut ceva, acolo, pentru prima data, am simtit nevoia sa ramân pe loc niste minute,  sa ma decuplez de tot ce era in biserica San Luigi di Francesi si sa ma uit la tripticul Sfântului Matei. Era ceva care ma atragea acolo, ca un fel de magnet, si mi-am spus ca ar fi nimerit sa continui explorarea. M-am dus prin Roma, am vazut alte biserici, am vazut Santa Maria del Popolo, unde iarasi sunt lucrari ale lui, am fost apoi la Villa Borghese si incet-incet mi-am dat seama ca incepusem sa recompun un traseu. Nu am mai avut nici timpul, nici resursele sa refac mai departe drumul lui Caravaggio prin sudul Italiei, prin Napoli, Palermo, Messina, iar de acolo in Malta. Dar l-am recompus din carti, din albume, din tratate, si am facut o munca de documentare mai serioasa decât la prima carte. Am avut si timp mai mult, am citit un tratat de pictura medievala (desi Caravaggio nu traieste in Evul Mediu) plus doua monografii despre Caravaggio. Am incercat sa intru si in atmosfera de atunci, si in pielea personajului. Nu stiu daca asta e o reteta, stiu insa ca data viitoare o sa plec altfel in cursa… Am deja povestea, am deja personajul principal si vreau sa plec pe urmele lui. Cu Caravaggio a fost o intâlnire intâmplatoare si as fi vrut sa scriu cartea asta anul trecut sau acum doi ani, as fi vrut sa nu nimeresc cu ea in 2010, care a fost anul Caravaggio. Lumea ar putea sa creada ca n-a fost o coincidenta, dar a fost. Nu am vrut sa profit de valul de popularitate pe care l-a avut Caravaggio la 400 de ani de la moarte, dar cartea era in proiect de mai multa vreme, doar ca abia acum am avut timpul s-o scriu.
Care este  urmatoarea destinatie?
Destinatia e Irlanda. Vreau sa ajung in vest, la Galway si la Athenry, unde o sa iau urma unui un cântec. Daca iese jucaria, cum se spune, personajul principal al viitorului roman o sa fie un cântec. Cu destinul lui prin lume, cu felul in care se naste, cu povestea din spatele lui, cu momentul istoric in care apare, cu felul in care pleaca dintr-un continent in alt continent si isi schimba rosturile, cu intoarcerea la continentul-mama, unde devine cu totul altceva. Este un cântec de revolta sociala, care se naste in Irlanda in timpul foametei din 1849, migreaza in Australia odata cu prizonierii Maiestatii Sale si devine cântec de ocna. Se intoarce apoi in Europa in urma cu trei-patru decenii, pe la 1970, si devine cântec de stadion. Sa vad cum pot sa fac un cântec sa vorbeasca…

Esti cumva in afara curentului literar principal din România, care privilegiaza maxim povestitul la persoana I. Nu vorbesti direct despre tine. Prin ceea ce scrii te dezvalui sau te ascunzi ca om?
Incerc sa fac abstractie de mine ca om, pentru ca nu ma consider interesant sau atât de interesant, incât sa devin personaj si asta cred ca e o masura sanitara, in conditiile in care eu am un contur public prea vizibil, sau mai vizibil decât mi-as dori. Apar de multe ori la televizor, scriu in suficient de multe locuri si n-as vrea sa ma auto-povestesc, sa ma gaseasca lumea si in cartile mele. Am avut doua carti in care ancora autobigrafica a existat. Una a fost un esec total, cartea mea de debut, care nu se mai gaseste si pe care nici n-o numesc. A fost esecul debutantului, al celui care vrea sa arate tot ce-a acumulat, sa se reverse ca magma intr-o carte si sa-i stupefieze pe toti prin stilul lui, prin clasa lucrurilor pe care le spune. Si n-a iesit… Nimeni nu m-a putut deturna din ambitia de-a debuta cu o carte proasta. Am debutat cu o carte proasta, asta e, e copilul meu, dar e copilul meu napastuit. A doua carte in care exista o ancora biografica e Bazar bizar, o carte de proze comice, dar in spatele lor exista mici sâmburi din viata mea, din pataniile prin care am trecut, din intâmplarile de care am avut parte. Atât, nimic altceva. Nu mi se pare tentant pentru cititor sa ma ofer pe mine insumi in alte haine, in alt veac, iar cititorul sa descifreze in figura protagonistului trasaturile mele. De aceea am retineri fata de scrisul la persoana I. Nu ca n-am scris, am scris destul. In articole scriu la persoana I, exercitiul il am. Dar prefer sa pun un perete intre cel care scrie, cartea care se scrie si public. Sunt apropiat de public, insa nu sunt convins deloc ca vrea sa ma cunoasa pe post de personaj.

Ai tradus enorm. Il ajuta traducatorul pe scriitor, il incurca?
E posibil sa-l contamineze, iar asta n-are cum sa placa. Am avut parte de comentarii critice din partea unor oameni care mi-au recenzat favorabil cartile, dar care au descifrat in ele, poate pe buna dreptate, o anume influenta  a unor scriitori britanici din care tradusesem. Dupa ce au citit Bazar bizar, de pilda, sau Balul fantomelor, unii critici, cu care altminteri sunt in relatii foarte bune, au identificat vagi ecouri din David Lodge sau din Jonathan Coe. Asta si pentru ca am ramas in constiinta publicului multa vreme drept traducatorul lui David Lodge, chiar dupa ce tradusesem alte zeci de carti, asa cum pentru toti taximetristii din Bucuresti ramân „ala cu fotbalul“, desi nu asta e scopul meu principal in viata. E greu sa dezlipesti etichetele pe care ti le pun altii. Revenind, exista pericolul contaminarii. Pe traducatorul care e si scriitor il pândeste pericolul de a-i face pe autorii tradusi sa semene intre ei si totodata cu scriitorul care-i traduce. Din motivul asta, la un moment dat m-am retras din lumea traducatorilor. De fapt, formularea corecta e „m-am cvasiretras“. Nu mai traduc decât când constat ca nu am traducatori pentru cartile din colectia mea de la Humanitas. Si-atunci, din cauza ca-mi crapa buza dupa un traducator, ma iau singur la intrebari, imi fac singur propuneri, uneori ma refuz, alteori primesc, dar nu mai traduc nici cu tenacitatea, nici cu insistenta de acum zece-cincisprezece ani.

Placerea nu ti-o pierzi, dar ma tem sa nu fi obosit deja, mai ales ca, dupa o vreme, chiar si ca traducator, risti sa te manierizezi, sa-ti regasesti turnuri de fraza preferate in diverse traduceri, sa te repeti. Din aceste motive am preferat sa spun nu traducerilor, sa ies din joc si sa fac rare exceptii.

„Bolnavul de obicei iti imputa operatia, nu-ti multumeste
pentru ea“

Dar nu te-ai decuplat de la munca de editor. Ne dezvalui câte ceva din culisele acestei meserii? E foarte putin cunoscuta.
E o munca anonima, lipsita de recunoastere, imbolnavitoare si subplatita. Adica are toate conditiile neatractivitatii. Un om prevenit priveste cu prudenta o asemenea ocupatie. In fond, ce faci când redactezi un text? Devii un fel de femeie de serviciu cu studii, care matura prin apartamentul cuiva mai cunoscut, mai bun (cel putin teoretic), mai vizibil. Asta inseamna, cred, nu neaparat o forma de umilinta, ci asumarea unei posturi nemeritat modeste. Cunosc multi redactori care au salvat carti si le-au facut lizibile, onorabile, chiar premiate, in conditiile in care textul pe care-l primisera era un text catastrofal, de necitit. Sigur, cu douazeci de ani sau douazeci si cinci de ani in urma, daca mi-ar fi propus cineva sa devin redactor de carte, as fi topait de bucurie. Stiam doar lucrurile de suprafata despre meseria asta: nu te ploua, nu te arde soarele, stai undeva la un birou, cu cafeaua alaturi, citesti (ceea ce faceam oricum) si esti platit. Ce putea fi mai frumos!? Mai ales in perioada anilor ’80, când totul era urât. Or, asta e o meserie care pâna la urma te roade, te surpa, iar uneori – tot mai des, pe masura ce inaintezi in vârsta – te face sa-ti fie lehamite. Nu mai vorbesc de cresterea dioptriilor. Insa marele meu pericol ca redactor e lehamitea. La un moment dat iti spui: nu mai pot, m-am saturat sa coafez textele altora, m-am saturat sa onorabilizez nulitati, m-am saturat sa efectuez manevre de chirurgie textuala si sa-i explic bolnavului ca am facut-o pentru binele lui. Bolnavul de obicei iti imputa operatia, nu-ti multumeste pentru ea. Eu m-am trezit incondeiat de un om caruia i-am taiat niste burti textuale si niste note de subsol in care explica  publicului ca Henric al VIII-lea a fost un rege al Angliei. Ei bine, mi-am permis sa tai nazbâtia aia, pornind de la premisa ca lumea care citeste stie ca Henric al VIII-lea a fost un rege al Angliei. M-am trezit incondeiat cu aplomb, facut obtuz si acuzat de cenzura. Nu pretinde nimeni multumiri, recunostinta sau statui pentru ca i-ai redactat textul, dar parca nici sa fii bruftuluit pentru binele facut nu e normal. Oricum, nu prea ai mari satisfactii daca privesti lucrurile din acest unghi. A, poti sa ai satisfactii de alta natura: sa lucrezi intr-un grup bun sau sa dai peste niste carti memorabile, dar daca ele sunt prost traduse, nu mai ai timp sa le observi frumusetea, trebuie doar sa refaci textul, sa-l restitui in forma lui cuviincioasa. Or, asta iti dilueaza (sau chiar iti dizolva) placerea si iti modifica insasi perceptia asupra textului. Devii circumspect când primesti o carte, te astepti sa explodeze ceva in ea, n-o primesti cu bucurie, ci mai degraba cu scepticism, cu anumite retineri. Daca am parte de o noua catastrofa? te intrebi. Daca trebuie iar sa rânesc si sa fac dintr-o mâzgaleala un text sclipitor? Si mai e ceva. In cazul in care faci meseria asta un an-doi, e un antrenament util – mai ales pentru un scriitor, fiindca il invata sa-si limpezeasca discursul, sa aiba rigori si pedanterii pe care altfel poate ca nu le-ar avea. Insa in cazul in care o faci optsprezece ani, cum am eu pâna la ora asta, poate deveni un lucru apasator. Bine, dar atunci de ce sa mai stai in meseria asta? Pentru salariu, in nici un caz. E posibil, in schimb, sa stai in virtutea unui anume cavalerism, combinat cu o fidelitate vag desueta, fata de locul in care te afli si care te-a ajutat sa te ridici (e cazul meu). Stai pentru ca iti sunt dragi niste oameni. Stai pentru ca iti sunt dragi niste autori si nu te poti desprinde de ei. Sigur, se mai pune problema celor care sunt redactori si nu fac nimic altceva – nu scriu, nu traduc, nu au rubrici in ziare sau reviste. Fiind singura pâine de mâncat, universul li se comprima si are o cromatica mai degraba monotona. Ei bine, ei sunt cei mai expusi alienarii. Iar din punctul meu de vedere, un om sanatos la cap nu rezista treizeci sau treizeci si cinci de ani in aceasta meserie. Facând exclusiv redactare de text.

Dar un editor face si mai mult, construieste colectii de carte.
Asta e deja glazura. Iar glazura poate fi dulce sau amara. In momentul in care construiesti o colectie, iti pui toate nadejdile in ea, iti pui sufletul acolo, la fel cum ai face daca ai scrie o carte. Când iti vezi colectia decolând si zburând bine, te bucuri, fireste. Când colectia incepe sa piarda din altitudine, iti faci reprosuri, nutresti mici sau mari temeri, incepi sa dai vina pe factori externi – e cel mai comod. E nobil sa faci o colectie de carte, e frumos sa pui cap la cap niste idei, sa organizezi un plan, sa descoperi o serie de autori si sa-i livrezi pentru prima data publicului din România. Insa elanul si ideile tale nu sunt suficiente. Trebuie sa mai existe ceva. Un editor fara un mecanism de marketing si fara o buna deschidere spre public nu rezolva lucrurile pe cont propriu. N-are cum, oricât ar fi de cunoscut. Sa zicem ca Andrei Plesu sau Victor Rebengiuc se apuca sa editeze colectii de carte. Nici macar ei n-o pot face individual sau autist. Daca mecanismele de marketing nu-i ajuta sau ii ajuta foarte putin, pierd teren, indiferent cum ii cheama. Si pâna la urma, nu e ceva nefiresc. Asa se intâmpla pe o piata cu multe edituri si cu multe tentatii pentru public. E greu sa te faci observat si mai ales cumparat. Iar aici trebuie spus ca munca mea, cel putin aparent, e mai usoara decât munca marketingului, care trebuie sa scoata sabia creativitatii din teaca si sa se dueleze cu marketingul altor edituri. In ce ma priveste, incerc sa pastrez dulceata glazurii la „Râsul lumii“, colectia mea de la Humanitas. Tin minte ca in 2005 n-am pornit cum as fi vrut, colectia a avut un start mai degraba discret. Dar dupa aceea a capatat inaltime si vizibilitate, având un zbor sigur vreme de trei-patru ani. Acum, odata cu criza, fara ca acesta sa fie un alibi, a inceput sa piarda putin din inaltime. Din cauza crizei, dar si din alte motive. Unul poate sa fie grafica, nu intotdeauna la nivelul textului. Altul poate sa fie numarul foarte mare de titluri de pe piata. Altul poate sa fie marketingul neindestulator. „Râsul lumii“ inseamna, ca orice colectie, si mari succese de vânzari, dar si periodice stupori. In prezent, colectia e ceva mai restrânsa ca numar de titluri, dar nu asta ma deranjeaza, ci destinul nefericit al câtorva titluri si autori pentru al caror succes as fi pus capul jos. E vorba de scriitori fabulosi, care afara au vânzari de sute de mii de exemplare, sunt invitati in turnee, fac sali pline in toata lumea, iar aici vând noua sute si ceva de exemplare in trei ani. Refuz sa cred ca autorii astia sunt minunati in toate tarile si prosti in România. N-are cum sa se intâmple asa ceva, explicatiile sunt clar in alta parte. Poate ca tirajele sunt uneori imprudente. Poate ca marketingul n-a percutat cum s-ar fi cuvenit, iar asta din simplul motiv ca doi oameni nu au cum sa promoveze un portofoliu de doua sute de titluri. Lansarea unei carti pe piata trebuie sa fie un demers solidar, nu solitar. Succesul sau e conditionat de mai multe elemente: momentul ales pentru aparitia cartii, grafica, textul de coperta a patra, care nu trebuie sa fie cliseizat, relatiile oamenilor de la marketing cu presa, umorile sau prejudecatile criticii etc. Daca ai o colectie cu zece autori formidabili si-i lasi sa inoate pe cont propriu, se ineaca, oricât de buni inotatori ar fi. Exemplul cel mai elocvent din colectia mea e Stephen Fry. Un personaj colosal, un talent literar si actoricesc, una dintre primele cincizeci de inteligente ale Angliei, dupa ultimele clasamente, un om de patrimoniu in tara lui si nu numai. Aici aproape ca nu se stie de el si de Mincinosul, romanul aparut in colectia „Râsul lumii“. Cam asa arata nelinistile, chinurile si framântarile unui editor care pleaca la drum cu bune intentii, e convins ca a pus pe piata un produs interesant si se trezeste dupa patru-cinci ani ca produsul nu arata la fel de imbietor in toate vitrinele, iar in unele dintre ele nici macar nu-si gaseste loc.

„Mitocanii sunt
doldora de drepturi“

O definitie personala a mitocanului?
Mitocanul e omul care isi impune valorile lui. O face in mai multe registre: in registru vocal, in registru odorific, o face cât de des i se da ocazia. Si ocazia i se da foarte des, pentru ca el este o creatura obisnuita sa invadeze, are instinct de colonist. Mitocanul e omul care iti face agenda. Cum? Prin obligare. Esti rezistent, opui o forma de rezistenta, dar nu e suficient, el intotdeauna va vorbi mai tare, va fi agresiv in discurs, in comportament, va avea idei mai bine insurubate si nu va renunta la ele. Asta-i mitocanul, dupa mine, un om care nu te lasa sa fii tu, care vrea sa te captuseasca implacabil cu valorile sau nonvalorile lui, cu topurile lui, cu idiosincraziile lui. Nu e doar ala care arunca un chistoc de tigara pe jos, e ala care nu-ti da voie sa respiri prin plamânii tai si te obliga sa respiri prin plamânii lui. Nu stiu daca exista aparare impotriva lui. Remedii, farmacii antimitocanie sau antinesimtire nu exista. Micile intentii pedagogice sucomba de obicei in fata acestor oameni care nu sunt dispusi sa se lase sfatuiti. Sunt foarte siguri pe ei si atunci orice forma de a-i influenta devine irelevanta, ei stiu mai bine, sunt mai bine fixati in solul asta, au o sumedie de certitudini. Or, pe un om cu certitudini nu poti sa-l influentezi. Mitocanii sunt doldora de drepturi. Obligatii? Daca ramâne loc, dar de obicei nu ramâne. Nu exista medicul capabil sa prescrie un leac impotriva mitocaniei. Astept sa se intâmple ceva, dar de obicei nu se intâmpla. De obicei, lucrurile rele prolifereaza usor…
Ce e bunul gust?
Bunul gust cred ca este o forma de sanatate si de eleganta interioara. Ceea ce numim bun gust mi se pare un reflex extern al unor acumulari care s-au sedimentat bine, al unor cunostinte, al unui set de valori, al unor norme de educatie. Daca-ti propui sa ai bun gust, nu reusesti. Reusesti sa ai bun gust când nu te gândesti la el, când optiunile tale, preferintele tale, modelele tale vin dinauntru si o fac spontan, când aceste optiuni nu sunt facute ca sa epatezi, ca sa convingi pe cineva de bunul tau gust, ci pur si simplu izvorasc dinauntrul tau, sunt o proiectie a unor esente bine interiorizate.
Când devin presa scrisa, televiziunea si radioul difuzoare de cultura si când se transforma in practici ale inculturii?
E complicat sau… nu stiu daca e complicat. Aici vorbim de afaceri. Exista un criteriu pecuniar in fata caruia celelalte criterii palesc. Poti ajunge la televiziune sau la media ca difuzor de cultura cu conditia sa eviti câteva capcane. Prima capcana e plictiseala. Acum lucrurile au inceput sa se mai dezghete, dar, pâna nu demult, o emisiune de cultura era ca uleiul de ricin. Luai un fel de medicament in ideea ca-ti va face bine la un moment dat. Nu poti sa prezinti lucrurile in cheia asta, pentru ca-ti pierzi clientela. Nu poti vorbi despre cultura ca despre ceva uscat, osificat, incremenit in diverse forme de blocaj. Trebuie sa-i asiguri o irigare buna, sanatoasa. Adica, oameni care sa-i dea puls, care sa nu vorbeasca de la inaltimea unei statui sau a unei catedre. A doua capcana tine de dimensiunea noastra tabloida. Credeam ca e o moda, ca o sa treaca, ca e o boala a României de dupa ’90. Dar nu, mi-e teama ca e o boala de sistem.
Exprima rating-ul vointa majoritatii consumatorilor sau este doar un pretext care ascunde cautarea unui control
absolut?
Rating-ul e alibiul perfect. Este termenul pe care-l impinge in fata orice realizator de emisiune proasta. Asta vrea poporul. E refrenul general. Sigur ca poporul asta vrea, daca numai asta ii dai. Operatiunea trebuie sa inceapa de la furnizorul de spectacol. Nu poti astepta luminarea publicului din nimic. Publicul trebuie sa fie educat pentru obtinerea unui nivel de exigenta. Cu privire la controlul absolut, nu cred ca poate fi atins decât daca acceptam ca traim in spatiul unei distopii. Sigur, o forma de control, de control imbecilizant, poate fi dobândita, dar nu mai mult. Dan Diaconescu, de exemplu, prosteste multa lume, el nefiind un prost. Singura mea nadejde, solida la ora asta, e ca Dan Diaconescu va fi si el controlat. Mai devreme sau mai târziu.