George Mihaita in dialog cu Cornelia Maria Savu
Jubileul Comediei in Sala Radu Beligan
Intr-o seara in care gerul Bobotezei si-a facut simtita din plin prezenta, in seara de 5 ianuarie 2011, Teatrul de Comedie din Bucuresti a aniversat jumatate de veac de existenta. Un public numeros si vesel (in ciuda frigului hibernal) a luat cu asalt foaierul si apoi Sala Mare a institutiei din Strada Sfântul Dumitru, care cu amintiri de neuitat, care cu avântul tineretii dornice de show, care cu urari colegiale si toti laolalta abia asteptând sa participe la primul mare eveniment teatral al anului ce tocmai incepuse.
Avându-l ca amfitrion pe directorul George Mihaitã si regizor pe Alexandru Dabija, spectacolul aniversar a adus pe scena câtiva dintre seniorii comediei românesti: Radu Beligan, Sanda Toma, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Vladimir Gaitan, David Esrig, Lucian Giurchescu. Rememorari cu haz, dar si cu un dram de nostalgie dupa „ninsorile de altadata“, emotia revederii unor imagini din montari ce au facut istorie, in România si in lume, proiectate pe ecran si aplaudate in momente de gratie, scurte secvente comice – precum aceea in care Horatiu Malaele a „devenit“ recuziterul Gilica – ritmate de Ovidiu Lipan si Fanfara Zece Prajini cu muzica „mobilizatoare“ din „epoca“.
Reverente, flori, respect pentru traditie si sperante pentru viitorul unui teatru in care continua sa vina multi tineri dornici sa joace chiar pe scena salii care, incepând cu 5 ianuarie 2011, se numeste Sala Radu Beligan. Asa a fost la aniversare.
C.M.S. – Interviul care urmeaza e unul atipic. Il incepem acum, George Mihaita, in prima zi de Craciun 2010, si il vom incheia dupa ce evenimentul care l-a prilejuit se va fi consumat. De ce teatrul care urma sa ia fiinta la 5 ianuarie 1961 avea sa se numeasca (si se numeste inca) Teatrul de Comedie? Din câte stiu, in niciuna dintre tarile foste comuniste n-a existat si nu exista un asemenea teatru… specializat.
G.M. – Maestrul Radu Beligan, primul director (1961-1969), a infiintat acest teatru cu douazeci si sase de actori, doi regizori si un scenograf, dupa cum afirma chiar domnia sa, „pe principiul teatrelor private, cu actori alesi dupa criteriul unor afinitati elective“. O premiera in contextul institutiilor greoaie, birocratice, ale vremii. Cu un mare actor de comedie care avea si anvergura sociala sa sustina un asemenea proiect si cu alti actori importanti daruiti genului printre fondatori, noua institutie a devenit chiar un teatru de comedie.
C.M.S. – Sa nu fi fost aici un oarece calcul al guvernantilor? Un debuseu pe principiul râzi si uiti, in anii ’60, la inceput de dezghet cultural?
G.M. – Nu stiu daca poate fi vorba, in 1961, de asemenea „nitica diplomatie“. Daca s-a intâmplat asa, inseamna ca regimul a fost un baiat destept. Pentru putin timp insa, pâna si-a dat seama ca prea multe debuseuri ar fi putut sa se intoarca taman impotriva lui.
C.M.S. – In sprijinul celor afirmate mai sus, sa ne amintim ca in mai 1965, la Paris, la Théâtre des Nations, dupa ce ridicasera publicul francez in piciore, ba il adusesera chiar si pe scena, „Rinocerii“ de Eugène Ionesco, in regia lui Lucian Giurchescu, „Umbra“ de Evghenii Svart, in regia lui David Esrig si „Troilus si Cresida“ de William Shakespeare, in regia aceluiasi David Esrig, toate trei spectacole ale Teatrului de Comedie jucate in Sala Sarah Bernardt, au adus României Premiul Théâtre des Nations pentru cea mai buna participare nationala si Premiul Théâtre des Nations oferit de sindicatul criticilor de teatru si muzica pentru cel mai bun spectacol prezentat. Trei ani mai târziu, in 1968, Lucian Pintilie filma „Reconstituirea“, care ti-a prilejuit un remarcabil debut pe marele ecran. Ei bine, filmul n-a mai iesit …
G.M. – In 1969, Adrian Paunescu a invitat treizeci si trei de scriitori sa vada „Reconstituirea“, apoi a facut o masa rotunda, gazduita in doua pagini de mijloc intr-un numar al „României literare“, cu trei intrebari despre filmul autohton. S-a dovedit ca filmul care ii impresionase cel mai mult pe participanti a fost „Reconstituirea“. Dupa ce s-a vorbit mult si la Europa Libera, i s-a dat drumul, in ianuarie 1970, la Cinema „Luceafarul“. Dupa trei saptamâni, a fost interzis.
C.M.S. – Ca sa incheiem aceasta paranteza, pentru deliciul cititorilor tineri, spune-ne daca e adevarat ca, filmând la „Reconstituirea“, l-ai intrebat pe Lucian Pintilie „când o sa am si eu un rol intr-un film important?“
G.M. – E-adevarat! Iar Lucian Pintilie mi-a raspuns hâtru „Stai sa vezi premiera!“
N-am vazut-o decât in 2009, la Cinema „Studio“. In 1970, dupa ce tovarasii au „ vizionat“ filmul, cineva a zis ca pelicula „trebuie inchisa intr-o camera si inghitita cheia“. Si asa a fost vreme de 39 de ani …
Dupa ce „ Reconstituirea“ a fost prezentata la Londra, in octombrie 2010, câtiva spectatori ne-au intrebat cum de militianul a fost asa bun cu cei doi. Vasazica, si el era om. Sigur ca da, numai ca daca multi ar fi fost ei insisi si nu s-ar fi lasat pervertiti de sistem, poate ca in Decembrie ’89 n-ar mai fi curs sânge …
C.M.S. – Cum se râdea in anii aceia?
G.M. – Eu am venit la Teatrul de Comedie in 1971, tocmai când incepuse usor, usor, inchiderea deschiderii. Se râdea cu… sopârle.
Le detectam in text, uneori mai adaugam de la noi. Daca regizorul accepta si „adaosul“ facea corp comun cu piesa, nu se supara nici autorul. Publicul astepta sopârlele cu infrigurare, era pe faza. Bineînteles ca si „ei“ stiau. Primeam telefoane: „ati spus asta si asta. Mai incet cu zisul!“ Satul de tracasari, l-am intrebat pe unul: „Care e seful dumitale?“ Si, pentru o vreme, m-au lasat in pace.
C.M.S. – Repartizat la Baia Mare, detasat la Teatrul Bulandra, la care ai jucat in studentie, iata-te, in 1971, tânar actor in teatrul unde esti acum director. Aici, ai inceput cu dreptul, un navalnic Spiridon in „Noaptea furtunoasa“ pusa in scena de Lucian Giurchescu. Personajul interpretat de tine a fost comparat cu shakespearianul Puck, ai batut Europa, cronici excelente, in Danemarca s-a scris chiar „Veniti sa vedeti un tânar actor de inalta clasa“. Cum ti s-a parut Teatrul de Comedie la inceputul anilor ‘70?
G.M. – Te rog sa ma crezi ca nu zic vorba mare, ci chiar asa a fost – am simtit ca intru intr-o mare familie, cu extraordinare caractere: Ion Lucian, Cornel Vulpe, Sanda Toma, Silviu Stanculescu, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Iurie Darie, Stefan Tapalaga, Aurel Giurumia, Vladimir Gaitan, prieten de-o viata, si multi altii. N-am simtit nici-o clipa disputa dintre generatii. Am fost ajutati sa devenim, ni s-au oferit roluri si am fost intelesi când mirajul filmului si al televiziunii ne-a prins in mreje, si pe mine si pe Dutu Gaitan. N-o spun numai eu, o spun toti cei care isi incep cariera aici – Teatrul de Comedie are o inconfundabila energie pozitiva.
C.M.S. – Care era zestrea Teatrului de Comedie in 2002, când ai devenit director?
G.M. – Sala Mare si un barulet cu mese si scaune din plastic si toaleta in care actritele nu intrau de urât ce era.
La prima mea intâlnire cu Traian Basescu, in calitate de primar general al Bucurestilui, am intrebat: „Bani sunt?“ Mi-a raspuns: „Sunt. Proiecte sa fie“. Si am inceput restaurarea Salii Mari. Apoi, alti primari, alte proiecte. Zestrea s-a completat cu Sala Mica (Studio) si, de mai bine de un an, cu Sala Noua (pe Strada Sfânta Vineri, lânga Sinagoga). Un spatiu – subsol, parter, etaj, destinat cu precadere tinerilor. Avem o garnitura de foarte buni actori tineri, sa nu-i amintesc decât pe Dragos Huluba, Bogdan Cotlet, Simona Stoicescu, Mirela Oprisor, Mirela Zeta, Mihai Bendeac, Andreea Samson si, in colaborare, Crina Semciuc, Lari Giorgescu, Meda Victor, Aylin Cadir. Inca e nevoie de multi tineri, dar, din pacate, sunt blocate multe posturi. Din 160, sunt ocupate doar 115. Mereu e invocata criza, incât, daca stau sa ma gândesc bine, pentru unii, criza a inceput de ani buni …
Cu toate acestea, cu toate ca si corpul tehnic are nevoie mare de sânge proaspat, intentionam sa punem in practica, la Sala Noua, o stagiune a tinerilor regizori si dramaturgi.
C.M.S. – Ar fi o continuare fireasca a proiectului Comedia tine la Tineri …
G.M. – Un proiect inceput in 2005, cu sprijinul Primariei Municipilui Bucuresti si având ca partener Clubul UNESCO Adolescentii.
Douazeci de tineri regizori si-au prezentat, pâna acum, spectacolele, in sase editii. Cele mai bune montari, semnate de Alex Mihail, Marcel Top, Aurel Palade, Vladimir Anton, Eugen Gyemant si Elena Morar au intrat in stagiunile anilor respectivi.
C.M.S. – George Mihaita, cum se mai simte azi comedia româneasca? Ti-am pus aceasta intrebare in calitate de initiator de festival de gen si de concurs de dramaturgie.
G.M. – In 2003 am initiat Festivalul Comediei Românesti, festCO, care a devenit competitiv, cu premii acordate in cadrul Galei Comediei Românesti, din 2006. Incepând cu editia din 2007, festivalul are si o sectiune internationala, cu spectacole ale unor trupe straine pe texte românesti. Pâna acum au venit la festCO productii din Franta, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Republica Moldova si Serbia. Din 2008, festivalul dinamizeaza si Centrul Istoric al Capitalei, cu o sectiune off desfasurata pe strazile din jurul institutiei si in alte spatii neconventionale. Tot din 2006, se desfasoara in cadrul festCO si Concursul de Comedie Româneasca.
Daca as lua in calcul selectiile festCO, as putea spune ca ea, comedia româneasca, produce spectacole cu impact la public. Si iata, nu numai in România. E vorba insa de revizitarea clasicilor, de clasicii modernitatii (daca il includ aici si pe Matei Visniec) si de putini tineri, nici ei chiar in prima junete a scrisului, precum Peca Stefan, Mimi Branescu sau Lia Bugnar.
Daca iau in calcul faptul ca la fiecare editie a concursului de texte juriul a primit cam 120-150 de piese noi, comedia româneasca ar parea ca sta bine si e foarte greu sa ocupi un loc pe podium in aceasta competitie (cu premii a caror valoare financiara e mai mare decât aceea a premiilor acordate, de pilda, de Uniunea Scriitorilor). Din pacate, prea putine dintre aceste texte urca si pe scena. De ce? Pentru ca nu au substanta, nu au poveste si tensiune dramatica, liter aturizeaza, nu au priza la real si sunt, in cel mai bun caz, de citit in fotoliu. Regizorii (cu câteva exceptii, e-adevarat, remarcabile) spun ca nu pot monta astfel de piese. Sigur ca noi incurajam continuu comedia româneasca in care, atunci când ea ajunge pe scena, actorii se simt foarte bine si speram, la fiecare editie a concursului, sa gasim dramaturgul acela.
C.M.S. – Sarbatorirea jubileului a aratat ca Teatrul de Comedie este
intr-adevar o mare familie – reverenta fata de seniori, Sala Mare devenita Sala Radu Beligan, o viitoare emisie de marci postale marcând evenimentul, un elegant, cuprinzator, impresionant volum–istorie, dedicat celor cinci decenii, cu amintiri, 50 de spectacole best of, intregul repertoriu si proiectele in derulare. Ce mai urmeaza, ce mai trebuie sa-i iasa la fel de bine in noul an directorului si actorului George Mihaita?
G.M. – Directorul e increzator si relaxat. Pentru ca nu se agata de scaun, se considera mai important ca actor si crede ca fara iubire, întelegere si colegialitate nu se poate face nimic intr-un teatru.
In anul jubileului dorim sa punem in scena primele trei spectacole care au deschis, acum 50 de ani, activitatea Teatrului de Comedie. Primul va fi „Celebrul 702“, piesa regretatului Al. Mirodan, cu Marius Florea Vizante in rolul Cheryl, interpretat acum cinci decenii de Radu Beligan. Ma opresc aici cu dezvaluirile.
Dupa 17 ani de absenta din teatrele bucurestene, Silviu Purcarete revine. La Teatrul de Comedie. Cu o noua montare a comediei lui Labiche, „Femeia care si-a pierdut jartierele“. El a mai montat acest text acum 10 ani, la Limoges, din distributie facând parte atunci si Horatiu Malaele, care a interpretat rolul in limba franceza. Silviu Purcarete si-a dorit pentru spectacolul bucurestean un spatiu cu gradene dreapta-stânga ca la tenis.
Si iata ca în urma acestei montari vom mai avea si o sala de teatru in Bucuresti. Presedintele ROMEXPO, Doru Simovici, a fost de acord sa ofere vietii teatrale a Capitalei un pavilion. O sala inaugurata, in jur de 1 martie 2011, cu premiera lui Silviu Purcarete (care a avut deja avanpremiera restrânsa la Sala Noua), dar in care vor putea sa joace si alte teatre.
Invit publicul la noul spectacol „Cui i-e frica de Virginia Woolf“, in regia lui Gelu Colceag, ai carui protagonisti, Emilia Popescu si Stefan Banica, au primit recent premii de interpretare la Festivalul de Dramaturgie Contemporana de la Brasov si la „Casa Zoikai“, in regia lui Alexandru Tocilescu, spectacolul cu patru nominalizari ale actorilor Emilia Popescu, Gelu Nitu, Virginia Mirea si George Mihaita la Premiile UNITER si cu doua Premii UNITER, (Virginia Mirea si George Mihaita).
Ca actor de teatru, astept premiera piesei lui Labiche, in care joc alaturi de Horatiu Malaele si Mihaela Teleoaca/ Dorina Chiriac. Iar ca actor de film, premiera „Undeva la Palilula“(in toamna), debutul ca regizor pe marele ecran al lui Silviu Purcarete. Am un rol pe care il pun alaturi de cel din „Reconstituirea“. Ma asteapta si un debut pe scena, chiar in proiectul „Comedia tine la Tineri, intr-o piesa cu trei personaje scrisa de Ingmar Bergman si montata de un tânar regizor. Dar sa nu dezvalui chiar totul …
La multi ani redactiei „Cultura“, revista care e partenerul media al celor mai importante evenimente marca Teatrul de Comedie, cititorilor ei, publicului nostru statornic!