VLADIMIR COSMA în dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU
Vladimir Cosma, singurul compozitor român premiat cu doua premii César, s-a intors dupa cincizeci de ani de cariera pariziana la Bucuresti. In tot acest rastimp a compus coloana sonora a peste trei sute de filme de lung metraj si inca pe-atât pentru filme de televiziune
Ion Bogdan Stefanescu: Domnule Vladimir Cosma, sunteti un compozitor despre care generatia mea a auzit din povesti numai lucruri senzationale, de multe ori de necrezut, tinând cont ca prin anii ’80 ne zbateam sa obtinem pe casete video tot felul de filme printre care se aflau si unele la care coloana sonora era semnata de un compozitor despre care iti era greu sa crezi ca e român. Multi din anturajul meu refuzau din pornire aceasta idee. Gândindu-ma la filmul „La Boum“, pentru care ati compus muzica, o sa va intreb cum a reusit Vladimir Cosma acest „bum“ intr-una dintre cele mai importane metropole culturale ale lumii, Parisul?
Vladimir Cosma: Am ajuns la Paris la vârsta de 22 de ani, când deja terminasem studiile la Conservatorul din Bucuresti, la sectiile de vioara si compozitie. I-am avut ca profesori pe Garabet Avakian, la vioara, Mihail Andricu si Aurel Stroe, la compozitie, Miryam Marbé si Zeno Vancea, la armonie si contrapunct, si Leon Klepper, la analiza muzicala. In momentul in care am ajuns la Paris, nu ma gândeam ca voi avea o activitate importanta in domeniul muzicii de film. Nu eram un cinefil pasionat, fiindca in România, dupa cum bine stiti, aceasta arta era destul de cenzurata; rulau, in marea lor majoritate, filme sovietice sau românesti, dar tendentioase.
I.B.S.: Dar odata ajuns la Paris ati fost captivat de a saptea arta
V.C.: Nu imediat. Aveam o scrisoare de recomandare semnata de Mihail Andricu pentru domnisoara Nadia Boulanger, careia am indraznit sa-i cânt câteva dintre compozitiile mele. Spun „am indraznit“, fiindca eram foarte emotionat si stresat de aceasta intâlnire, stiind ce mare personalitate era, iar reactia si parerea ei contau foarte mult pentru mine
I.B.S.: Ce fel de muzica i-ati prezentat?
V.C.: I-am prezentat lucrari scrise de mine in România intre 1955 si 1962, cu premizele stilului pe care l-am continuat si dezvoltat dupa venirea mea in Occident: preponderenta melodiei si a planului tonal in care se simteau pe un fond de muzica asa-zis „savanta“ influentele folclorului, jazzului si ale diverselor forme de muzica „pop“. Nadia Boulanger m-a incurajat enorm sa ramân „eu insumi“ si sa continuu in aceasta directie, in „contra-curent“ cu moda epocii, dar cu o sinceritate totala. Reamintesc ca la Paris, pe vremea aceea, exista un interes particular pentru muzica post-dodecafonica, directie care nu ma pasiona. In paralel cu muzica culta, clasica, in care eram educat deja de la vârsta de treisprezece ani, am fost atras puternic de idiomurile muzicale. Acest interes pentru diferite genuri de muzica era in afara directiilor promovate de scoala
I.B.S.: Banuiesc ca la Bucuresti nu erati prea bine vazut in mediul academic
V.C.: Bineinteles. Muzica dodecafonica era la ordinea zilei si la majoritatea tinerilor compozitori din Bucuresti. Pe mine nu ma interesa aceasta directie stilistica, fiind convins ca s-a nascut dintr-o reala disperare politica a Germaniei si Austriei care, in cele din urma, a dus la fascism
I.B.S.: Asadar, dictatura din politica a produs si un curent dictatorial in muzica – dodecafonismul
V.C.: Exact. Se considera ca ne gasim la sfârsitul muzicii tonale si, mai ales, la sfârsitul unei forme de sensibilitate in expresia muzicala
I.B.S.: Având in vedere acest corset de propuneri stilistice atât de diverse, cum ati evoluat in directia preferata?
V.C.: Profesorii mei, de la care invatam foarte multe lucruri tehnice, ma priveau cu un oarecare scepticism si indoiala, pentru ca nu erau deloc interesati de directiile muzicale care ma pasionau. Pe lânga muzica clasica, aveam si acest apetit spre jazz, folclor, pop si ceea ce s-a numit mai târziu „world music“
I.B.S.: Ma gândesc ca la acea vreme era destul de greu sa va procurati acest gen de muzica
V.C.: E adevarat. Ascultam din când in când o emisiune la radio care se chema „Voice of America“, dar care, din pacate, era continuu bruiata si auditia era total improprie. Cel care m-a ajutat enorm sa ma dezvolt in aceasta directie a fost maestrul Mihail Andricu
I.B.S.: Foarte interesant. Absolut toti marii nostri compozitori din generatia dumneavoastra sau cei mai in vârsta vorbesc despre biblioteca fantastica pe care Mihail Andricu o punea la dispozitia discipolilor sai, dar intotdeauna era vorba despre muzica de avangarda culta, nicidecum despre jazz
V.C.: Mihail Andricu, mare compozitor clasic, era realmente pasionat de muzica de jazz. Avea o biblioteca uimitoare la el acasa, o adevarata comoara cu carti, partituri si discuri. Fusese un personaj privilegiat in acea epoca, dar a cam abuzat de aceste favoruri si, la un moment dat, a fost scos din Academia Româna si dat afara de la Conservator fiindca, in urma unor conversatii inregistrate in secret la Ambasada Franceza, pe care o frecventa adesea, a fost considerat tradator si inlaturat din toate activitatile sociale si academice. Eu insa nu tineam cont de aceasta interdictie si il vedeam regulat la el acasa, impartind cu el pasiunea pentru muzica de jazz si facând impreuna muzica de camera. Am cântat si analizat, de exemplu, sonatele de Beethoven, eu la vioara, dumnealui la pian. O experienta exceptionala, când ma gândesc ca Andricu, prieten intim si acompaniator al lui George Enescu, imi transmitea, in acest fel, câte ceva dintr-o mostenire culturala unica. Acest privilegiu mi-a adus insa, curând, si un altul: acela de a fi si eu dat afara din Conservator pentru o perioada de opt luni
I.B.S.: Ce-ati facut?
V.C.: S-a organizat o sedinta asemenea celei in care a fost si el expulzat, unde am fost declarat un element decadent pentru faptul ca ascultam si eram influentat de muzica occidentala: Debussy, Ravel, adica muzica impresionista si, bineinteles, jazzul. Dar nu numai acesta a fost motivul. Pe vremea aceea se facea serviciul militar la Medgidia, doua luni pe an, vara. Plecam, obligatoriu, toti studentii din Conservatorul de Muzica, impreuna cu cei de la Teatru si Arte plastice. La un moment dat, s-a anuntat ca va veni un general caruia trebuia sa i se organizeze neaparat o serata, un bal. Eu am fost desemnat sa formez orchestra. Am strâns vreo cinci colegi cu care am putut alcatui un repertoriu adecvat. Am trecut si printr-o sedinta de pregatire si de verificare cu un aghiotant al generalului. Pe vremea aceea, vizita unui general era un eveniment foarte important, nu te jucai..
I.B.S.: Si acum e la fel. Tremura toti in post când vine vreun general in vizita. Si daca mai e si general NATO, se preling toti pe lânga ziduri, de emotie
V.C.: Este normal. Respect! Ei bine, acel aghiotant mi-a spus: domnule Cosma, adica nu, tovarase Cosma, sa stiti ca tovarasul general, care a fost in tinerete capitan de Cavalerie, va veni inconjurat de multe femei, va bea mult, va dansa si, la un moment dat, cam pe la 2 noaptea, se va ridica si..
I.B.S.: Va comanda o anumita melodie!
V.C.: Nu, nu, nu. Va striga: Acum! Pe cai, pe cai, pe cai! Daca dumneavoastra atacati Wilhelm Tell al lui Rossini, il faceti fericit.
I.B.S.: Aveati succesul asigurat
V.C.: Exact. Vine seara cu pricina, totul se petrece conform planului: dansa, bea, se distra de minune. Pe la 2 dimineata, se ridica brusc de la masa si incepe sa urle: Acum!… Pe cai, pe cai, pe cai! Noi atacam imediat momentul muzical stabilit. Generalul ma fixeaza surprins, dar entuziasmat si, la pauza, ma invita la masa lui. Onoare exceptionala! In timp ce ma infruptam din bunatatile generalului, ma intreaba cu ce ma poate ajuta. Ii raspund ca as fi mult mai util scriind un spectacol pentru unitatea militara, decât sa sap transee si sa-mi distrug mâinile mele de violonist, mai cu seama ca aveam la dispozitie o orchestra mare, formata din studentii conservatorului de Muzica si, in plus, actori si graficieni de la Teatru si Arte Plastice, care puteau fi implicati in spectacol. Am fi putut chiar intreprinde un turneu prin toate garnizoanele, in loc sa ne epuizam de pomana!
I.B.S.: In orice rau exista si partea buna.
V.C.: Asa am inceput sa scriu, sa orchestrez pentru ansamblu simfonic si sa concep spectacole. Mi s-a pus la dispozitie un pian si timp de o luna am compus tot programul, inconjurat de diversi colegi care copiau stimele bucurosi sa mai scape de sapat transee sau de alte exercitii militare. Acestea au fost primele mele aranjamente pentru orchestra mare. O experienta esentiala
I.B.S.: Si cum a iesit spectacolul?
V.C.: Un mare succes. Era prezentat de doi camarazi de la Teatru: unul era Arsinel, celalalt – Marin Moraru
I.B.S.: Adica, cei care au ajuns vedetele României
V.C.: Da, o generatie talentata! Am compus cu acesta ocazie „Dansul mastilor de gaze“..
I.B.S.: Destul de expresionista viziunea
V.C.: Am si poze cu acel moment. Toata orchestra pe scena purta masti de gaze, intr-un dans nebun, si succesul era incredibil. Am prezentat acest spectacol in mai toate garnizoanele.
I.B.S.: Ati facut practica pe viu, cum s-ar spune
V.C.: Este esential pentru un tânar compozitor. Reintoarcerea mea din serviciul militar a coincis cu plecarea tatalui meu in Rusia, cu Orchestra Electrecord
I.B.S.: Tatal dumneavoastra fiind?
V.C.: Teodor Cosma, pianist si sef de orchestra, directorul orchestrei Electrecord, personalitate marcanta in peisajul muzical românesc din acea perioada. A plecat cu orchestra la Festivalul Tineretului din Moscova, unde au câstigat marele premiu si li s-a organizat un turneu de doua luni prin toata Rusia. Tata si orchestra fiind plecati, m-a chemat directorul administrativ al Electrecordului, dl. Slavescu, care ma cunostea inca de la treisprezece ani, când incepusem sa fac aranjamente pentru orchestra Electrecord si orchestra Radio. Auzise de succesul pe care il avusesem cu spectacolul din armata si mi-a propus sa-l inlocuiesc pe tatal meu in aceasta perioada de absenta, si sa realizez norma de opt piese pe luna a orchestrei
I.B.S.: Cu ce orchestra sa fi lucrat?
V.C.: Cu cea alcatuita din studenti de la Conservator, pe care o formasem deja in timpul serviciului militar. De exemplu, Petre Lefterescu, profesorul de vioara si rectorul de mai târziu al Conservatorului, era concert maestru al orchestrei. Ei bine, acest proiect a facut valuri, a provocat invidia unor colegi care faceau parte din UTM si UTC
I.B.S.: Dintr-o data, Orchestra Conservatorului imprima o muzica „decadenta“!
V.C.: Toti colegii mei care participau la inregistrari erau foarte pasionati, dar câtiva dintre cei care nu erau implicati au devenit gelosi. In urma denuntului lor, s-a organizat o sedinta, cu toti studentii de la Conservatorul de Muzica, de la Teatru si Arte Plastice, in care am fost judecat impreuna cu pictorul Eugen Mihaescu si actorul Dumitru Furdui, si ei luati in colimator pentru cine stie ce motive. „Tovarasul Vladimir Cosma, un talent exceptional, are, din pacate, influente occidentale, decadente.“ Asa a prezentat situatia tovarasul Danalache, o calamitate… de ce râdeti? Il cunoasteti?
I.B.S.: Nicidecum, dar numele asta ma duce cu gândul la Dandanache
V.C.: Tovarasul Florin Danalache, membru in Comitetul Central, m-a criticat foarte aspru. Eram mort de frica
I.B.S.: In ce an se intâmpla toata „dandanaua?
V.C.: Prin 1958. Eram in ultimul an de Conservator
I.B.S.: Destul de grav, sa pierdeti tocmai anul final
V.C.: Bineinteles. Au venit, in pauza sedintei, maestrii Dumitru Dinicu, rectorul Conservatorului, si Garbis Avakian, profesorul meu de vioara, si m-au sfatuit sa-mi fac autocritica. Numai asa aveam sanse sa scap. M-am intors in fata sutelor de studenti si a celor din Comitetul Central, care se aflau pe scena, paralizat de frica, si am inceput sa recunosc ca „am anumite influente occidentale, ca ascult muzica impresionista sau de jazz, dar ca sunt tânar si ca ma voi indrepta“. Incepusem bine autocritica, dar, vrând sa ma justific, deodata am facut o greseala mare spunându-le: „totusi, muzica mea nu e atât de decadenta din moment ce e difuzata la radio si e imprimata pe discuri de catre cântareti cunoscuti; inseamna ca se inscrie pe linia impusa de partid“. Tovarasul Danalache a reactionat cu violenta: „Cum, tovarase Cosma, vrei sa spui ca Partidul iti impune o anumita linie?“. Am incercat sa rectific imediat: „Iertati-ma, am avut un lapsus. Am vrut sa spun: pe linia trasata de Partid,“ dar nu m-a crezut. A considerat ca asta era convingerea mea intima si m-a amenintat sa ma trimita intr-o uzina, ca sa iau contact cu realitatea si sa vad cum este viata muncitorilor…
I.B.S.: Gata cu fantasmagoriile!
V.C.: Vazând ca eram pierdut, m-am enervat si am replicat: „Nu inteleg de ce ma amenintati ca ma trimiteti in uzina ca si cum m-ati trimite in Iad. Mie-mi plac muncitorii si ma intereseaza sa vad cum lucreaza!“. Imediat studentii au inceput sa scandeze: „Bimbo, Bimbo!“. Asta era pseudonimul meu. Am simtit ca sinistrului tovaras Danalache i s-a facut frica sa ia o decizie, cum facuse cu Mihaescu sau cu Furdui, pe care i-a exclus pe loc. Abia peste o luna a sosit verdictul, când intrând in cladirea Conservatorului, am vazut pe panoul de afisaj un anunt mare, pe care scria ca am fost exmatriculat. Reabilitarea s-a petrecut intr-o uzina, unde am avut parte de o perioada simpatica si mai ales instructiva
I.B.S.: Orice lovitura in spate, un pas inainte
V.C.: Am organizat o corala mixta si, in felul acesta, am invatat sa scriu pentru voci. Cu ocazia unui concurs international in Bulgaria, am luat premiu cu aceasta formatie si, ca recompensa, am fost reprimit la facultate, absolvind Conservatorul fara sa pierd niciun an
I.B.S.: Dar dumneavoastra ati absolvit Conservatorul la vioara sau la sectia de compozitie?
V.C.: La vioara, dar aveam profesori mari la disciplinele teoretice: Myriam Marbé, Zeno Vancea etc. In plus, lucram in particular cu Andricu, Stroe si Klepper. Vocatia mea dintotdeauna era compozitia, nu vioara. Am inceput sa studiez vioara fiindca, dupa razboi, parintii mei locuiau intr-un apartament foarte mic, unde nu era loc de pian. Visam la momentul in care ne vom muta intr-un spatiu mai mare, in care puteam avea, in sfârsit, un pian, pentru a intra in lumea armoniilor si a compozitiei. Acest vis s-a realizat dupa multi ani, implinisem deja treisprezece-paisprezece ani si devenisem intre timp violonist profesionist. De fapt, a fost un noroc, fiindca in Occident am trait ani de zile gratie viorii. Am facut turnee in lumea intreaga ca solist sau cu diferite formatii de muzica de camera, am inlocuit vioara a II-a din cvartetul Budapesta, de exemplu
I.B.S.: Erati un violonist foarte bun
V.C.: Pentru a avea angajamente ca violonist este oarecum mai simplu, caci ele se obtin prin concursuri. Am reusit sa traiesc bine din cântatul la vioara in primii ani la Paris, asteptând ziua in care ma voi afirma cu compozitia, ceea ce era mult mai complicat
I.B.S.: Cum ati ajuns sa compuneti muzica de film la Paris?
V.C.: Mai intâi de toate, odata ajuns la Paris, am câstigat o bursa la Conservatorul Superior din Paris, ca violist
I.B.S.: Cum, ca violist?
V.C.: In fiecare an se acorda o bursa pentru un anumit instrument si in acel an a fost viola. Ca violonist, mi-a fost oarecum usor sa trec la viola si nevoia de-a avea o bursa in aceasta perioada mi-a dat aripi, mai ales ca eram, cum v-am evocat deja, foarte incurajat de Nadia Boulanger.
I.B.S.: Ati inceput sa-mi spuneti, dar am deviat discutia, treptat. V-a primit la clasa dânsei?
V.C.: M-a primit intâi la Conservatorul American din Fontainbleau, si dupa aceea am beneficiat si de lectii particulare de contrapunct si de analiza de forme. Cu generozitate mi-a oferit sa locuiesc, timp de sase luni, la ea acasa, pe „rue Ballu“, intr-o camera de serviciu. Contactul cu Nadia Boulanger a fost determinant pentru mine
I.B.S.: V-a clarificat drumul
V.C.: Mi-a dat foarte multa incredere, confirmându-mi faptul ca nu trebuie sa-mi schimb drumul, ci sa merg pe linia mea, o linie de sinteza a mai multor stiluri. O alta intâlnire esentiala a fost cea cu Michel Legrand, a carui muzica o cunosteam inca din România. M-am dus sa-l intâlnesc, insotit de tatal meu, la un concert pe care il dadea la sala Gaveau, si l-am rugat sa ma primeasca pentru a asculta ceva din muzica mea. Intrevederea a avut loc la el acasa, a apreciat diversele inregistrari si compozitii pe care i le-am prezentat si astfel, dupa o perioada de incercare, am devenit asistentul lui
I.B.S.: Ce insemna asta?
V.C.: Timp de opt ani am colaborat la aranjamentele sau orchestratiile unor muzici de film sau ale unor discuri, când Michel Legrand era prea ocupat sau plecat in America. Aceasta experienta a reprezentat un invatamânt unic, care m-a pus in contact cu muzica de film, domeniu pentru care nu lucrasem pâna atunci
I.B.S.: Dumneavoastra ati ajuns in situatia de a avea asistenti?
V.C.: Nu, fiindca nu pot, din punct de vedere artistic. Pentru mine orchestratia este esentiala, si din punct de vedere compozitional mi-e imposibil sa lucrez cu cineva. Colaborarea mea cu Michel Legrand a fost posibila pentru ca eu il admiram din adolescenta si ii cunosteam in amanunt muzica si stilul. La sfârsitul unor sedinte de inregistrare, cum era cam tacut, l-am intrebat daca este multumit de orchestrarile si aranjamentele pe care i le facusem si tocmai le inregistrase. Mi-a raspuns: „Dragul meu, uit sa te felicit ca nu-mi mai dau seama de ceea ce ai scris tu si ce am scris eu!“
I.B.S.: Asta, da, compliment!
V.C.: Era un fel de osmoza
I.B.S.: Asadar, aceasta relatie v-a propulsat in lumea filmului
V.C.: Mai ales in momentul in care Michel Legrand a decis sa se instaleze definitiv in America. Vroia sa plec cu el, fiindca, lucrând atâta timp impreuna, se obisnuise cu mine. Hazardul a decis altfel. Cu câteva zile inainte de plecare, ma aflam la el acasa când primeste un telefon si il aud refuzând o muzica de film pe motiv ca pleaca in America. Ba mai mult, ii confirma celui care sunase ca si tânarul care lucra cu el, adica eu, va pleca impreuna cu el la Hollywood. Era Yves Robert. Mi-am luat inima in dinti si i-am marturisit lui Legrand ca as dori intens sa ramân la Paris, ca sa scriu muzica acestui film, si sa-l regasesc in America mai târziu. Era o ocazie extraordinara pentru mine sa scriu, in sfârsit, propria-mi muzica. Dupa câteva momente de ezitare, a pus mâna pe telefon si i-a spus lui Yves Robert textualmente: „Draga Yves, iti fac un mare cadou. Noteaza: Vladimir Cosma, 15 strada Jean Jacques Rousseau, telefon… El este tânarul care lucra cu mine“. Asa s-a nascut prima mea muzica de film, scrisa pentru „Alexandre le Bienheureux“, cu Philippe Noiret, Marlène Jobert si Françoise Brion.
I.B.S.: Acesta a fost norocul! Ati lucrat direct cu un regizor foarte cunoscut si cu actori celebri. Pe mine m-a marcat, la un momnet dat, un film care se numeste „Le Bal“, al lui Ettore Scola, in care coloana sonora este personajul principal – povestitorul –, fiindca nu se vorbeste absolut deloc, totul se bazeaza exclusiv pe reactiile si gesturile actorilor, in perfect acord cu muzica ce traverseaza intreaga poveste a filmului, fara intrerupere. De mult imi doresc sa va intâlnesc si sa va intreb cum ati colaborat cu acest exceptional regizor?
V.C.: A fost una dintre experientele cele mai speciale si curioase din viata mea. Este un film mut, in care ai doar imagine si muzica, personajele danseaza de la inceput pâna la sfârsit. Filmul fusese turnat pe o muzica deja inregistrata a compozitorului Armando Trovajoli, cu care Ettore Scola lucra intotdeauna. Actiunea se petrece intr-o sala de bal, „La Coupole“, un templu al dansului popular, loc unde oamenii se intâlnesc, se abandoneaza, unde domnesc veselia si melancolía. Filmul povesteste o parte din istoria Frantei: frontul popular, Al Doilea Razboi Mondial, ocupatia si eliberarea Frantei de catre americani, revolutia din Mai 1968 etc., prin prisma muzicilor din fiecare epoca, ce actioneaza asupra memoriei colective. Dupa terminarea turnarii, distribuitorii au refuzat sa exploateze filmul, fiindca nu le placea muzica. Chiar scenaristii au considerat ca muzica nu respecta epocile si momentele istorice prezentate. Acest refuz a fost teribil pentru Scola, care acceptase muzica, dar avea de ales: ori schimba coloana sonora, ori nu ruleaza filmul. In aceasta situatie critica m-au contactat. Am plecat la Roma si, vizionând filmul, am realizat imediat ca trebuia o alta structura, o constructie muzicala complet diferita de cea existenta. Greseala era ca pe tot parcursul filmului se folosea numai muzica preexistenta. Mi s-a parut indispensabila prezenta unei teme originale, care sa dea unitate subiectului si care, adaptata prin ritmuri si culori orchestrale, sa lege diferitele epoci intre ele
I.B.S.: Adica insailasera numai slagare
V.C.: Tocmai, si mie mi se parea ca emotia din anumite scene nu poate sa vina decât cu ajutorul unei muzici originale. Doua ore de film bazat pe un potpuriu muzical nu puteau crea o atmosfera incarcata de emotie, care sa vina in sprijinul imaginii. Am pledat pentru o osmoza totala, dar subtila, intre o muzica originala si alte muzici de epoca, cunoscute, insa alese de mine. Ettore Scola a protestat, spunând ca a turnat tot filmul cu muzici care ii plac si sunt deja in memoria colectiva si, deci, nu vroia sa schimbe nimic. Asa ca nu ne-am inteles si am plecat inapoi la Paris. Numai ca cei care urmau sa distribuie filmul au insistat pe lânga Scola sa ajunga la o intelegere cu mine, altfel nu vor lansa filmul.
I.B.S.: Oameni tenace, acesti distribuitori.
V.C.: Profesionisti. Nu risca nimic. Peste o luna, s-a fixat o intâlnire la Paris cu Scola, care a acceptat pâna la urma sa vina pentru a asculta diferite propuneri de teme. Una din conditiile mele initiale a fost ca muzica sa fie inregistrata la Paris, cu muzicanti francezi.
I.B.S.: De altfel, actiunea se petrecea la Paris.
V.C.: De la inceput pâna la sfârsit. A inregistra o muzica tipic frantuzeasca cu muzicieni italieni era deja o eroare. De exemplu, acordeoanele italiene, care au clape ca la pian, nu suna ca acelea frantuzesti, care au o claviatura cu butoane.
I.B.S.: Si stilul de cântat difera, nu?
V.C.: Bineinteles. Sonoritatea, stilul si sensibilitatea nu sunt deloc aceleasi. Am propus o viziune total diferita fata de conceptia lor initiala. Surpriza a fost faptul ca Scola a venit la mine acompaniat de… Armando Trovajoli!
I.B.S.: Aoleu!
V.C.: Pe moment, am fost foarte surprins, dar Scola mi-a marturisit ca, necunoscând mare lucru in domeniul muzical, a dorit neaparat sa vina cu prietenul lui, Trovajoli, pe care il va pastra ca „sfatuitor“. Trovajoli mi-a spus imediat: „Nu fiti jenat, domnule Cosma, dumneavoastra sunteti compozitorul muzicii filmului, eu sunt aici numai pentru a-l ajuta si sfatui pe prietenul meu din totdeauna, Ettore!“. In ciuda bunelor intentii, aceasta scena a fost inceputul unei adevarate melodrame, care a durat vreo doua luni: atunci când lui Scola ii placea o idee muzicala propusa de mine, Trovajoli o refuza, si viceversa.
I.B.S.: Erau tot timpul in raspar.
V.C.: Cu mare greutate am inregistrat muzica, asa ca acum, când mi-ai rememorat acest episod, ai trezit in mine un sentiment foarte special. Imi aduc aminte cât ne-am luptat pentru ultima scena, când toate personajele pleaca din sala, unul dupa altul si chelnerul, ramas singur, incepe sa scoata scaunele…
I.B.S.: E o scena foarte lunga.
V.C.: Foarte, opt-noua minute. Mi se parea ca aceasta scena are nevoie de o constructie muzicala originala, pe principiul „Simfoniei despartirii“ a lui Haydn, in care muzicantii ies treptat din scena. Am avut ideea de a incepe cu intreaga orchestra a balului si, treptat, sa ramân in final doar cu un trompetist, care, timp de doua minute, sa se exprime singur. Se realiza o forta dramatica foarte interesanta. Ori Ettore Scola vroia „Que reste-t-il de nos amours?“, piesa lui Charles Trenet. Dupa enorm de multe discutii, am reusit sa-mi impun conceptia.
I.B.S.: O adevarata lupta, dar care a dus, pâna la urma, la o capodopera!
V.C.: Va multumesc pentru apreciere. Filmul, in general, a fost foarte apreciat si a obtinut multe premii César, inclusiv pentru muzica. Daca ma gândesc in mod retrospectiv, la multe dintre filmele la care am participat am avut discutii si am intâlnit dificultati pentru a convinge regizorul, caci eu nu scriu o muzica ilustrativa, cum spunea Stravinsky: „de la musique papier-peint“ (muzica – tapet), ci o partitura care are o independenta fata de imagine, câteodata chiar un decalaj, putând fi ascultata si fara film. Multor regizori le e frica sa riste, preferând solutii mai conventionale.
I.B.S.: Intr-adevar, o muzica prea prezenta poate distrage atentia privitorilor, poate deveni un personaj pe care regizorul nu si-l doreste. Apropo, ce parere aveti despre Moricone?
V.C.: Il admir foarte mult. A gasit culori orchestrale extrem de originale fata de tratamentul obisnuit al western-ului american.
I.B.S.: Intr-adevar, „Once Upon a Time in West“ este remarcabil, dar ma gândesc la „Once Upon a Time in America“, unde tot timpul am senzatia ca ascult Adagietto-ul lui Mahler din „Simfonia a V-a“.
V.C.: Un Mahler in care se simt scoala si transparenta italiana.
I.B.S.: Pentru a creiona o imagine a dumneavoastra cât mai complexa, v-as intreba pentru ce cântareti ati compus pe vremea când traiati in România?
V.C.: Pentru Dorina Draghici, Nicolae Nitescu, Gica Petrescu, Roxana Matei, daca iti mai spun ceva numele astea.
I.B.S.: Cum sa nu! Au fost mari vedete in muzica usoara.
V.C.: Am scris, când aveam cincisprezece ani, un cântec: „Sa stii ca te mint“, care a facut un mare succes de public. Se cânta mereu la radio, dar si in toate restaurantele. Aceasta reusita m-a convins ca pot avea un contact cu publicul prin compozitiile mele. Muzica nu e ceva abstract, este un dialog permanent intre compozitor si public. Am avut o revelatie la vârsta de opt ani, cântând la vioara „Concertul in la minor“ de Bach, acompaniat de tata la pian, in cadrul unui concert la Conservator. Venise d-ra Nitulescu Lupu, profesoara respectata si temuta, sa ma asculte. In Andantele concertului, am inchis ochii, transportat de frumusetea muzicii. Dupa concert, in culise, a venit d-ra. Niculescu Lupu si mi-a spus: „N-a fost rau, dar de ce ai inchis ochii in partea a II-a?“. I-am raspuns ca melodia era sublima si ma emotiona. „Bine – zice dânsa –, dar tocmai atunci arcusul nu mai era perpendicular pe coarde si ai facut tot felul de greseli. Sa nu-ti imaginezi ca vei fi in transa de fiecare data când o sa cânti, dar publicul, el trebuie sa fie, si pentru asta trebuie sa te uiti la ce faci si ai nevoie de o tehnica foarte buna.“ Acest episod m-a facut sa realizez ca muzica nu o faci doar pentru tine, pentru placerea ta, ci trebuie sa o impartasesti, ca dragostea. In tot ce am intreprins mai târziu, reactia publicului m-a ghidat mult. Insuccesele sunt, de multe ori, mai importante decât succesele; ma pun pe gânduri, analizez cauzele si ma ajuta sa progresez.
I.B.S.: Cu aceasta conceptie ati cucerit publicul francez, de altfel, ati compus pentru mari vedete internationale.
V.C.: Am scris si am colaborat cu Chet Baker, Ivry Gitlis, Mireille Mathieu, Nana Mouskouri, Charles Trenet, Juliette Gréco, Roberto Alagna, Angela Gheorghiu, Vadim Repin, Jean Luc Ponty etc., etc.
I.B.S.: Ce a insemnat Enescu pentru dumneavoastra?
V.C.: L-am admirat pe George Enescu de mic. Ca fost violonist, Enescu era pentru mine un ideal, avea un stil foarte personal si a creat o scoala violonistica ce a influentat o serie de mari artisti, ca Yehudi Menuhin, Ivry Gitlis, Christian Ferras. Alaturi de Fritz Kreisler si Jacques Thibaud, el a reprezentat esenta violonistica a inceputului de secol XX. In afara de aspectul violonistic, compozitorul George Enescu m-a impresionat si lucrarile lui ma emotioneaza profund. Are o muzicalitate unica si, cu toate ca stilul lui componistic nu s-a cristalizat complet si nu a ajuns, dupa parerea mea, la perfectiunea unui Ravel sau a unui Bartok, reprezinta personajul esential al scolii componistice românesti, si lucrari ca „Sonata a III-a pentru vioara si pian“ sau „Oedip“ au devenit capodopere ale repertoriului universal. Cele doua „Rapsodii Române“, lucrarile cele mai cunoscute ale lui Enescu, sunt doua piese unice, geniale, dar nu cred ca pot fi considerate „compozitii“ de Enescu, ci mai curând „aranjamente“ sau „prelucrari“, caci toata esenta melodica si baza ritmica si armonica sunt preexistente in folclorul românesc. Ne gasim in situatii similare cu unele „Dansuri ungare“ de Brahms, si ele preluate din folclorul maghiar, sau „Marsul Rakoczy“, adjudecat de Berlioz in „Damnatiunea lui Faust“, dar care, de fapt, este numai orchestratie pe o piesa preexistenta.
I.B.S.: Sa inteleg ca v-ati intors pentru prima data in România, dupa cincizeci de ani de absenta?
V.C.: Da. Am plecat in 1962. A fost una dintre emotiile cele mai intense pe care le-am trait.
I.B.S.: De ce nu ati venit, ca tot românul stabilit in strainatate, dupa 1990?
V.C.: Pur si simplu nu am avut timp. Eu nu calatoresc cu avionul si un voiaj in tren devine o expeditie lunga. Pentru a veni in România, mi-am intrerupt activitatea in Franta doua saptamâni, dar perspectiva de a dirija doua concerte cu Orchestra Filarmonica din Bucuresti, in sala Ateneului Român unde, copil fiind, am descoperit arta muzicala si mi-am dezvoltat aceasta pasiune, m-a entuziasmat si m-a impins sa vin. Nu regret, dimpotriva!
I.B.S.: Asadar, nu ati gasit doua saptamâni in cincizeci de ani. Atât de ocupat sunteti?
V.C.: Nu uitati ca, in afara de muzicile a peste trei sute de filme de cinema si de televiziune, am scris si opera: „Marius si Fanny“, pe care am prezentat-o si am inregistrat-o cu Roberto Alagna si Angela Gheorghiu in rolurile principale si cu London Symphny Orchestra, dirijata de mine, patru concerte pentru solisti (vioara, violoncel, trompeta, saxhorn si orchestra), muzica simfonica si multe alte piese orchestrale, vocale, de muzica de camera, „Cantata 1209“ pentru soprano, cor mixt, narator si orchestra…
I.B.S.: Fantastic! Si inca aveti comenzi.
V.C.: Da, lucrez ca inainte si am, in plus, o activitate de dirijor din ce in ce mai importanta. Acum ma pregatesc pentru un concert pe care il voi sustine in luna iulie cu Orchestra Filarmonica din Sankt Petersburg, chiar la St. Petersburg.
I.B.S.: Domnule Cosma, va doresc sa ramâneti in circuit multi ani de aici inainte, dar sa reusiti, totusi, sa mai veniti si pe la noi. Ati vazut ce succes ati avut la Filarmonica „George Enescu“!
V.C.: Va repet ca nici nu va imaginati ce emotii si ce bucurie imensa mi-au prilejuit aceste doua concerte. Voi reveni cu mare placere. Poate vom reusi un concert mult mai bine mediatizat si, mai ales, cu mai putine invitatii pentru oficialitati si mai multe locuri in vânzare pentru adevaratul public meloman.
I.B.S.: Sper si eu sa ne revedem si sa colaboram cât mai curând. Pâna atunci, la cât mai multe „bum“-uri!
V.C.: Am vacanta o noapte si doua zile, cât fac cu trenul pâna la Paris, apoi ma pun pe scris muzica unui film si, dupa aceea, pregatesc diferite piese pentru concertul din St. Petersburg.