„Comunitatea internationala“, altfel spus Occidentul si tarile ce-i cânta de voie de nevoie in struna, nu se dezminte: inceput in Iugoslavia anilor ’90, continuat in Irak si Afganistan cu rezultatele cunoscute, exportul democratiei cu bombe a fost reluat. Ultima destinatie, dupa ce „primavara araba“ da semne ca s-a limitat la Tunisia si Egipt, Libia colonelului Gaddafi. Un alt dictator, la fel de sângeros si imprevizibil ca Milosevici, Saddam Hussein, Ben Ali si Moubarak. Intreg arsenalul de monstruozitati puse pe drept sau pe nedrept pe seama dictatorilor de-a lungul anilor a fost scos prompt de la naftalina si oferit drept scuza opiniei publice occidentale atât de usor manevrabila: genocid, crime contra umanitatii, arme bacteriologice gata de a fi folosite, torturi, inrolare de soldati copii, averi colosale… „Comunitatea internationala“ l-a condamnat pe Gaddafi si, veche deprindere, si-a oferit bombardierele sa-l elimine. Fizic, daca va fi posibil, cum s-a mai incercat in anii Reagan, cu ravagiile colaterale inevitabile. S-au aratat la televizor mai marii coalitiei belicoase si deja subreda anuntând noul razboi cu acea gravitate prefacuta a copiilor care trepidau de nerabdare sa foloseasca pustile si sabiile primite cadou. Mai ramân câtiva dictatori in decor, dar riscurile de a-i confrunta sunt prea mari.
Dincolo de consecintele politice regionale si mondiale ale acestei noi cruciade sub pretextul apararii populatiei civile a Occidentului merita luat in consideratie rolul pe care l-a jucat in declansarea ei un filozof parizian, Bernard Henri Levy. Initiativa unei zone aeriene libere deasupra Libiei si recursul la forta impotriva trupelor libiene au fost lansate si promovate de Franta in urma agitatiei si convorbirii celebrului filozof mediatic cu presedintele Sarkozy. La prima vedere, BHL, cum se complace presa hexagonului sa-l insoteasca in peregrinarile lui de aparator planetar al democratiei, libertatii etc. pare si se pretinde de altfel un intelectual ce nu pierde timpul sa raspunda exigentelor lumii de azi. Un „intelectual angajat“, cum se zicea pe vremuri, un „intelectual al confortului“, pentru a folosi sintagma cu care un alt intelectual francez (Philippe Muray) definea acest tip de angajament particular, acest spectacol de bufon sub lumina reflectoarelor, cu pagini de ziare, microfoane si camere la dispozitie. Milionar, barbat frumos purtând totdeauna camasi albe desfacute adânc pe piept, consilier prezidential ascultat, administrator al cotidianului „Libération“, consultant al câtorva mari companii, calator impenitent (ultima data la Benghazi, in Libia), admirator neconditionat al Statelor-Unite, BHL a suferit mult, in scris, intr-un film rizibil si in interventii la televiziune si in presa pentru ceceni, bosniaci, irakieni si afgani. Ocazia prezentându-se in aceasta primavara, suferinta pentru arabi s-a impus. Disponibilitate sufleteasca si agitatie intelectuala rare, ce-i drept, dar cunoscând personajul, la fel de indreptatit, suspecte. „Un prost pretentios“, dupa parerea ministrului de Interne al Frantei, vechi si fidel prieten al nu mai putin pretentiosului Nicolas Sarkozy. Fiindca argumentele pe care BHL le avanseaza pentru a-si justifica bufoneriile se rezuma la o zdrobitoare superioritate morala, economica, politica, culturala in virtutea carora Occidentul are datoria sa impuna planetei ordinea sa mondiala in varianta actualizata a unui neocolonialism indulcit de consideratii lacrimogeno-umanitare; de obicei, printr-un razboi daca se poate rapid, ceea ce nu prea s-a intâmplat si nu se va intâmpla.
Emuli constienti sau inconstienti ai lui BHL se gasesc si in România. Poate nu toti milionari si frumosi, dar toti la fel de confortabil si de definitiv instalati in postura de aparatori virtuosi ai ordinei stabilite si al infamiilor lumii de azi, predispusi si ei la suferinta daca nu pentru popoarele care n-au gustat inca din deliciile democratiei, cel putin pentru betesugurile mai vechi si mai noi ale compatriotilor, inclusiv cele erotice. Bufoni ai României aflati in gratiile prezidentiale, adunati in coterii conformiste, gângurind când feciorelnic, când cu o barbatie indoielnica, ritualic cazuti pe spate in fata Occidentului si a capitalismului sau post si ultramodernist fondat pe refuzul oricarei negativitati si a oricarei limite ce-ar veni din trecut.
Când scriu aceasta corespondenta, Libia este bombardata de trei zile. Daca Gaddafi a fost sau va fi impiedicat „sa-si mai ucida poporul“, justificarea suprema a noii cruciade, bombele purtatoare de democratie o vor face in buna masura in locul lui, cum s-a mai intâmplat si in celelalte razboaie pretins civilizatoare. (21 martie 2011)
Autor: CONSTANTIN STOICIUApărut în nr. 317