Nora Iuga despre „De ce mă cheamă Nora…”.

„Nu mi-am imaginat că o să devin peste noapte actriță, adică exact ceea ce mi-am dorit o viață întreagă. Nu am renunțat niciodată la ideea asta, practic mi-am jucat rolul trăind. Îmi place foarte tare viața și totdeauna am fost un om fericit.” (Nora Iuga)

On topic cu Nora Iuga

„Am văzut filmul Carlei de cel puțin trei ori. La premieră am fost împreună cu fiul meu, Tiberiu. Am stat împreună în sală. L-a sfârșit a felicitat-o pe Carla pentru film, iar ea era încântată. Dar mie nu mi-a spus nimic, ceea ce înseamnă că nu prea i-a plăcut. Are impresia că mă dau în spectacol. Poate că are și dreptate. Dar eu chiar trăiesc în interiorul meu ca o actriță. E un impuls profund ereditar, nu e copiat. E important cum se împacă în mine dimensiunea frivolă, de actriță, cu cealaltă, a credinței, datorată faptului că am studiat câțiva ani la Institutul de maici în Sibiu, împreună cu călugărițele ursuline. Întotdeauna mi s-a părut interesantă practica religioasă și modul în care Biserica Catolică cultivă spectacolul. Una dintre dimensiunile credinței și practicilor religioase la catolici are ceva teatral foarte accentuat, ceea ce s-a îmbinat extraordinar cu atracția mea față de scenă.

Am dat și admitere la Institutul de Teatru. Beligan era președintele comisiei și m-a picat pentru că spunea că nu se poate face nimic cu dicția mea. Eu m-am prezentat cu o poezie de Coșbuc, poate că îmi plăcea atunci, dar nu aveam nimic în comun cu el. Nu trăisem la țară, toată viața fusesem pe scenă, într-un fel. Îi urmărisem pe părinții mei și aproape îi imitam. Îmi plăcea cum se îmbrăca mama, o priveam cum se farda în oglindă, mergeam la spectacolele ei. La actorie am renunțat după acea admitere. Am luat drumul poeziei, pentru că ea este totuși, profesia mea de bază.

Eu am mai apărut într-un film cu câțiva ani în urmă, făcut de Un Cristian, cel care mi-a și reeditat toate cărțile de poezie. Și acel film a avut succes, deși mijloacele erau mult mai modeste. Atunci am fost mai impresionată decât acum pentru că a fost prima dată când mă vedeam cumva actriță. Am plâns tot timpul atunci, la fel ca la premiera filmului Carlei. De ce trebuia să plâng când mă vedeam pe ecran nu știu, pentru că nu era cu regretul de a nu fi devenit actriță.”

Filmările

Nu m-am simțit niciodată stânjenită în fața camerelor, pentru că nici Carla nu mi-a spus că vom face un film. Cred că nici ea nu știa și a descoperit pe parcurs că eu am ceva pronunțat în zona asta a genului dramatic. Nici nu am știut că o să joc un rol. Am cunoscut-o pe Carla, cu care m-am împăcat foarte bine. Am devenit chiar foarte bune prietene, spunându-ne și lucruri mai intime. Țin foarte mult la ea, nu numai pentru că este un om deoosebit, ci pentru că îi sunt recunoscătoare până la Dumneze pentru că, fără să vrea, mi-a făcut cel mai frumos dar din viața mea, acela de a juca. Ei i-a venit ideea să îmi ia un interviu mai amplu. I s-a părut că sunt o personalitate care are ce arăta. Dar nu am știut că o să iasă un film.

Niciun moment din film nu este regizat. A fost o singură chestie unde eu și Carla nu am consonat. Am lucrat foarte mult la o anumită scenă, în care eu trebuia să scriu poezii pe niște hârtii. Scriind îmi și dictam o poezie, iar Carla tot dorea să repetăm pentru că nu părea firească. Mi-a fost greu să scriu și să recit în același timp, încât m-am enervat. A fost singura dată în lucrul nostru.

Apariția lui Mircea Cărtărescu în film a fost întâmplătoare. Nu cred că s-a simțit prea bine pentru că eu eram foarte liberă în gesturi. Eu țin foarte tare la el. Am fost acolo când a citit pentru prima dată în public. Nu s-a sfiit să facă cunoscut sentimentul pe care îl are față de mine ca scriitor. Sunt foarte recunoscătoare pentru că nu am reușit până în ziua de astăzi să mă impun ca scriitoare așa cum au reușit alții.

Reacții

Am avut foarte multe reacții din partea unor oameni pe care nu îi cunosc. Am un public care mă iubește. Nu știu dacă sunt o scriitoare foarte iubită, dar am avut reacții peste așteptări. Am fost foarte mândră, pentru că am avut o intuiție foarte bună. Se pare că nu am avut niște impresii teribile, inventate, despre mine, ci am avut un talent dramatic real. Altfel nu aș fi avut explozia asta de reacții. Cronici am avut destul de multe pentru că sunt destul de bine văzută și ca poet.

M-a impresionat foarte tare Vlad Zografi, care, după ce a văzut filmul, mă suna aproape în fiecare seară să îmi spună cât de impresionat a fost de apariția mea în film. Îmi făcea foarte bine.

„Eu sunt nefârșită”

Nu știu cât o să pot să mai apar în public, deși corpul meu nu simte prea tare îmbătrânire. Nu pot să mă minunez destul când dau de un public tânăr pe oriunde sunt invitată. Toată lumea se miră că mă iubește tineretul. E un lucru foarte rar pentru că niciodată nu mi-au părut discrepanțele dintre tineret și bătrânet – ca să inventez un cuvânt – atât de mari ca acum.

Mărturisesc fără jenă că îmi plac mult mai mult complimentele pe care le primesc de la bărbați decât de la femei. Există un instinct în noi, suntem guvernați de atracția dintre genuri. Am fost dintotdeauna o ființă foarte feminină, dar nu feministă. Fiecare femeie, mai ales cine ajunge la vârsta mea, își creează un stil, care se vede prin îmbrăcăminte, prin frazele pe care le spune, prin vocabularul pe care îl folosește și care se datorează unei anumite culturi, lecturilor pe care le are. Am pus foarte mult preț pe lucrurile astea.

Mi-a plăcut foarte mult să iubesc și să fiu iubită. Mi-au plăcut atât de mult iubirile în gând, mult mai mult decât cele din realitate. Poate că asta este o dimensiune a poetului, care are o doză de noblețe, pe care nu o întâlnești la actor. Actorul trebuie să se expună. Din această mixtură a ieșit Nora Iuga.

Cred că toți avem în față două alternative fundamentale, care se bat între ele, trăind amândouă în același timp – binele și răul. Trebuie totuși să recunoaștem că unii s-au născut ca să fie fericiți o viață întreagă și alții nu. Eu nu am fost dintre cei care o dau în bară. Dar nici nu am visat să am palate. Sunt convinsă că nimic, absolut nimic nu se termină aici. Sunt sigură că noi existăm veșnic, în diferite forme pe care le putem lua. Răspunsul acesta este în mine, fără să mă fi documentat. Cred că tot ce viețuiește în lumea asta în diverse forme, nu dispare. La fel și cu poezia.

Se întâmplă ceva foarte curios cu mine. Mă descopăr tot mai tare și, pe măsură ce mă retrag din această conviețuire cu oamenii din jurul meu, mă simt din ce în ce mai bine. Ador singurătatea. Mă despart de lume cu o bucurie foarte mare. Îmi place atât de mult compania mea! Sunt fericită.