Nobelul pentru Pace și lumea din jurul său: ce s-a schimbat în 124 de ani?

Dacă e să judecăm în logica dualităților recesive ale lui Rădulescu Motru, pacea e termenul slab din dualitatea pace-război. Istoric, ea se definește prin lipsa războiului. Sau, cel puțin, aceasta este tradiția celor câteva milenii de existență politică. Abia în ultimele sute de ani pacea a început să aibă o semantică proprie; una care încă este în evoluție și în permanentă redefinire. Ambițioasele premii Nobel pentru pace, prin recunoașterea publică pe care au dobândit-o, sunt o contribuție esențială la încercarea de a da un conținut propriu păcii și de a o transforma din corelatul slab al războiului în termenul principal al acestei dualități. Ca urmare, o analiză a celor 105 premii acordate în cei 124 de ani, dincolo de numele câștigătorilor și dincolo de contextul global, adesea tensionat, reflectă modul cum umanitatea a perceput (și a încercat să definească) pacea ca element central al valorilor sociale.

Înainte de Primul Război Mondial – legalism și pariuri juridice

La apariția lor, Premiile Nobel au fost o inovație fără precedent. În special premiul pentru pace. În lumea colonială a începutului de secol 20, pacifismul era, chiar și la nivel ideatic, un concept emergent. Poziționarea sa alături de științele tari (chimie, fizică, medicină) și de economie (principalul factor de progres social) era, prin sine însuși, o declarație de intenție – în mult mai mare măsură decât o realitate.

Pacea însăși era o abstracțiune. Primii câștigători ai premiului au fost în general juriști care încercau să definească – dacă nu filosofia conceptului – limite și paradigme prin care să aibă o consistență practică. Nobelul a fost astfel un stimulent pentru încercările de conturare ale unui cadru juridic internațional.

Lista câștigătorilor din perioada 1901–1914 ilustrează perfect acest proiect. O majoritate covârșitoare, 60% dintre laureați, erau persoane fără funcții de stat – juriști, academicieni și militanți pacifiști, figuri centrale în promovarea conferințelor de pace și a ideii de drept internațional. Reprezentanții statelor (30%) și organizațiile internaționale incipiente (10%) erau recunoscuți doar în măsura în care susțineau acest efort de instituționalizare juridică a relațiilor internaționale. Pacea era un proiect tehnocratic, al elitelor educate, care credeau în puterea rațiunii de a înlocui forța.

Semantica păcii: viziunea procedurală

Argumentele primelor premii reflectau direct viziunea lui Nobel: promovarea „frăției între națiuni“ prin congrese de pace și arbitraj. Primii laureați, Frédéric Passy și Jean Henry Dunant (1901), simbolizează acest dualism: primul este arhitect al structurilor juridice pentru pace, celălalt, co-fondator al Crucii Roșii, organizație prin care pot fi atenuate ororile războiului. Chiar și premiul acordat Berthei von Suttner (1905) a recunoscut mai degrabă rolul ei de catalizator al mișcării pacifiste organizate decât o nouă viziune asupra păcii.

În această eră, a da conținut păcii însemna a o codifica în tratate și convenții. Era o pace procedurală, concentrată pe relațiile externe dintre statele puternice (aproape exclusiv Europa Occidentală și SUA). Dimensiuni precum justiția socială sau drepturile fundamentale nu făceau încă parte din ecuație. Pacea era definită ca un sistem rațional de management al conflictelor, nu ca o condiție a existenței umane.

Între cele două războaie – pariul pe oamenii politici

Eșecul catastrofal al legalismului de a preveni Primul Război Mondial a discreditat viziunea tehnocrată. Proiectul de definire a păcii s-a mutat de la procedură la voință politică. Ulterior, pacea nu a mai fost percepută ca un mecanism, ci un act de curaj și compromis al oamenilor de stat. Brusc, de la idealism s-a trecut la realpolitik.

Statisticile indică o răsturnare a criteriilor. Proporția „oamenilor de stat” a crescut brusc la 40%, cel mai înalt nivel din istoria premiului. Perioada a fost inaugurată de Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite, dar nu pentru rolul său în reconfigurarea arhitecturii politice (și a granițelor) din Europa, ci pentru contribuția la înființarea Ligii Națiunilor. Alți președinți, prim-miniștri sau diplomați și-au găsit loc pe lista câștigătorilor în anii următori, semnalând un angajament al statelor în promovarea unor proiecte și mecanisme juridice prin care să poată fi evitat pe termen lung războiul. Dar ororile „Marelui Război” aveau să fie în scurt timp uitate, iar un alt război mondial avea să întrerupă, între 1939 și 1943, acordarea acestui premiu. Ca și în timpul primului conflict mondial, singurul câștigător al acestui premiu pe timp de război a fost organizația Crucii Roșii.

În perioada interbelică, o altă tendință remarcabilă a fost apariția printre câștigători a organismelor suprastatale. Liga Națiunilor, Institutul Nansen pentru Refugiați (sau inițiatori ai unor asemenea organizații) au fost recompensați pentru încercarea de a da substanță unui drept internațional care să includă ideea de justiție.

Semantica păcii: realismul politic

Argumentele Comitetului Nobel din această perioadă includ frecvent ideea reconcilierii, precum în cazul fragilei apropieri franco-germane. Însă, treptat, Comitetul a început să lărgească definiția. Recunoașterea eforturilor ecumenice în promovarea păcii, dincolo de sfera seculară tradițională (Lars Olof Nathan Söderblom, 1930) sau a legăturii dintre reforma socială și pace (Jane Addams, 1931) au schițat noi elemente din semantica păcii.

Cel mai semnificativ moment al perioadei a fost premiul din 1935 acordat lui Carl von Ossietzky, jurnalistul german antimilitarist deținut de naziști într-un lagăr de concentrație, care devenise un simbol internațional pentru lupta împotriva reînarmării și militarismului. Acest premiu a marcat un jalon extrem de important: pentru prima dată, Comitetul a ales curajul moral individual împotriva unui regim autoritar, punând pacea deasupra diplomației de stat. Reacția furioasă a lui Hitler – care a interzis oricărui german să mai primească vreun premiu Nobel – a demonstrat puterea simbolică nou-dobândită a premiului.

Conceptul de pace, însemnând reconcilierea între națiuni, s-a îmbogățit prin implicarea eforturilor de consolidare a instituțiilor internaționale. Însă alegerea lui Ossietzky a marcat însă o ruptură fundamentală: a demonstrat că pacea poate fi definită și împotriva statului, nu doar prin stat. Această idee va deveni centrală în deceniile următoare.

Lumea războiului rece – problema drepturilor omului

Într-o lume traumatizată de Holocaust și paralizată de amenințarea nucleară, statele și-au pierdut definitiv monopolul moral. (Nu capacitatea de acțiune morală, doar monopolul acestui tip de acțiune). După al doilea război mondial are loc cea mai semnificativă extindere a conceptului: pacea nu mai este doar un item al politicii externe, ci devine deopotrivă un element al politicii de stat și o condiție a demnității umane.

Încrederea s-a transferat către actori supranaționali și neutri. Organizațiile internaționale (ONU, UNHCR) au atins apogeul, reprezentând 40% din premii. Politicienii au scăzut la 25%, iar premierea lor a fost adesea controversată. În acest peisaj au apărut vizibil ONG-urile (10%) și activismul politic, ca noi actori legitimi în construcția păcii.

Semantica păcii: non-violența

Definiția păcii a fost rescrisă radical. Premiile acordate lui Albert Lutuli (1960) și Martin Luther King Jr. (1964) au stabilit fără echivoc că lupta non-violentă împotriva opresiunii structurale, precum apartheidul și segregația, este o formă de construcție a păcii. Pacea nu mai era doar absența războiului între națiuni, ci și absența violenței rasiale și a discriminării sociale. Recunoașterea lui René Cassin (1968), părintele Declarației Universale a Drepturilor Omului, a cimentat această nouă paradigmă.

Pacea a fost înzestrată cu cel mai puternic conținut de până atunci: prezența drepturilor civile și a justiției sociale. A devenit un concept indivizibil; nu putea exista pace între state dacă în interiorul lor domnea opresiunea. Lupta pentru demnitate a devenit sinonimă cu lupta pentru pace.

Din 1990 la Pandemie – efectele globalizării

Sfârșitul Războiului Rece a deschis calea către o lume multipolară, în care proiectul de definire a păcii a devenit pluralist, global și granular. Societatea civilă a fost recunoscută ca o forță politică autonomă.

Perioada a fost marcată de diversitate: indivizi non-statali (40%), ONG-uri (20%), organizații internaționale (25%) și oameni de stat (cu o pondere minimă, de 15%). Această distribuție echilibrată reflectă o viziune a păcii ca un efort colaborativ, dar adesea tensionat, între toți acești actori.

Semantica păcii: drepturile colective

Premiile au celebrat o gamă largă de eforturi, de la campanii transnaționale ale societății civile (Jody Williams și Campania pentru Interzicerea Minelor Antipersonal, 1997) la recunoașterea drepturilor popoarelor indigene (Rigoberta Menchú, 1992) și a legăturii esențiale dintre egalitatea de gen și pacea durabilă.

O altă tendință a fost încercarea de a folosi premiul ca stimul pentru pace. Exemplul clar este cel din 1994, când Premiul pentru Pace a fost acordat unui triumvirat compus din liderul palestinian Yasser Arafat, prim-ministrul israelian Yitzhak Rabin și ministrului israelian de externe Shimon Peres pentru Acordul de la Oslo. Cei trei politicieni realizaseră mult, dar erau încă departe de a stabili o pace finală între israelieni și palestinieni. Astăzi, întregul proces pare eșuat, după ce conflictul a reizbucnit constant, cu și mai mare violență.

Însă nu în toate cazurile oferirea premiului ca stimul poate fi considerat un eșec. Barack Obama (ultimul șef de stat recompensat cu acest premiu) a fost desemnat câștigător în 2009, pe fondul iminenței unui război contra Iranului. Războiul nu a mai avut loc.

În această perioadă, pacea a încetat să fie privită ca un concept monolitic. A devenit un ecosistem de valori interconectate. Definiția sa a fost îmbogățită cu prezența justiției tranziționale, reparatorii, a egalității de gen, a protecției mediului și a drepturilor minorităților. Pacea a devenit un proiect complex, care presupune vindecarea rănilor istorice și construirea unor societăți incluzive.

După Covid – din parte a soluției, statele tind să devină parte a problemei

În fața crizelor convergente – pandemie, război, regres democratic – încrederea în state și în instituțiile suprastatale trece printr-o criză profundă. În acest vid, definiția păcii suferă o nouă transformare, radicală și ea. Pacea devine sinonimă cu prezența curajului individual și cu actul de a rezista. La o astfel de analiză vedem că pandemia Covid a avut un efect psihologic covârșitor. Ea a dezlănțuit conflicte sociale latente, iar pe multe le-a amplificat dincolo de orice calcule și previziuni.

Cel mai semnificativ impact a fost asupra statelor ca entități. Dintr-un cumul de motive (proasta gestiune, proasta colaborare internațională, proasta comunicare), statele și organismele suprastatale au ajuns pe o linie de fricțiune. Globalizarea colaborării a fost înlocuită de globalizarea competiției. Organismele internaționale (ONU în primul rând) s-au transformat brusc din mediatori cu un rol recunoscut în teatru al conflictelor diplomatice.

Dominanta acestei scurte perioade este caracterizată de eșecul statelor de a fi în avangarda morală. În fața genocidului din Myanmar, a războiului din Ucraina, a represiunii din Belarus și Iran, a războiului din Gaza, statele democratice au oferit doar condamnări verbale, nu acțiuni decisive. Statele autoritare, evident, nu au nicio credibilitate morală. În acest vacuum, Comitetul se reîntoarce la celebrarea rezistenței individuale.

Semantica păcii: reîntoarcerea la configurația antebelică

Niciun om de stat nu s-a aflat printre cei 9 câștigători de după 2019. Dintre organismele suprastatale, doar Programul Alimentar Mondial (WPF), în 2020. În schimb, lista este dominată de activiști, persoane cu o autoritate morală recunoscută și ONG-uri. Poate și mai important: marea majoritate a laureaților s-au remarcat prin eforturile lor contra unor regimuri autoritare. Laureații recenți nu mai sunt negociatori sau constructori de tratate. Sunt jurnaliști care spun adevărul contra puterii (Maria Ressa, Dmitri Muratov), dizidenți închiși (Ales Bialiatski, Narges Mohammadi), martiri ai unei cauze.

Conceptul de pace se radicalizează în jurul ideilor de transparență, memorie și demnitate corporală. Este o definiție a rezistenței, născută din eșecul proiectelor anterioare, bazate pe colaborare și instituții. Pacea este acum un act solitar de curaj, singurul lucru care pare să mai rămână într-o lume a paraliziei instituționale.

În mod cert, persoanele și ONG-urile nu pot avea impactul social și politic transformator pe care l-ar putea avea organizațiile sau oamenii de stat. Însă mesajul Comitetului Nobel rezonează cu cel al opiniei publice mondiale: pacea este pace – nu eforturi de pace (mai ales când ele sunt doar declarative). De asemenea, pacea internațională nu poate eclipsa brutalitatea din unele discursuri politice sau erodarea democrației interne.

În absența unor tratate de pace care să închidă conflictele majore, în absența unor inițiative decisive ale ONU sau a compromisurilor diplomatice majore, în fața eșecului statelor și oamenilor de stat de a oferi o lume mai sigură, Comitetul Nobel se refugiază în celebrarea curajului individual – singurul care mai persistă într-o epocă de paralizie instituțională.

Concluzia: o criză de legitimitate

Analiza evoluției Premiului Nobel pentru Pace relevă o transformare continuă, în acord cu schimbările profunde ale societății. De la o viziune inițială centrată pe diplomație și acorduri interstatale, conceptul de pace s-a extins pentru a include reconcilierea, drepturile omului, justiția socială și, în ultimii ani, rezistența individuală și acțiunea civică.

Datele statistice indică o tendință semnificativă: o scădere a ponderii statelor și organizațiilor internaționale în rândul laureaților, în favoarea indivizilor și a inițiativelor neguvernamentale. Aparent, graficul de distribuție arată valori similare perioadei antebelice. Însă deosebirile esențiale sunt cele din mediul social. În anii de dinaintea primului război mondial, organizațiile mondiale lipseau sau erau abia în stadiul de proiect. Ele nu se aflau pe lista câștigătorilor pentru că nu existau. La rândul lor, ONG-urile existente se reduceau la rolul de organizații de caritate.

Spre deosebire de perioadele anterioare, astăzi faptul că persoanele fără un rol politic dețin 60% din premiile recente, reflectă o criză de încredere în capacitatea statelor și a organizațiilor mondiale de a asigura o pace justă și durabilă. Lumea post-pandemie, așa cum este oglindită de Premiul Nobel, se confruntă cu o tranziție complexă, în care statele sunt adesea percepute ca ineficiente sau blocate în interese divergente, iar multilateralismul traversează o perioadă de incertitudine.

Semnificația dispariției oamenilor de stat

Totuși, a trecut destul de puțin timp de la pandemie. Această etapă nu trebuie interpretată ca un eșec definitiv, ci ca un moment de redefinire. Politicienii, instituțiile și liderii globali au încă posibilitatea de a-și recâștiga rolul central în promovarea, impunerea și menținerea păcii. Și au responsabilitatea de a o face.

Însă liderii politici sunt exponenți, în majoritatea statelor, ai unei voințe publice. Lipsa de echilibru și înțelepciune la nivel global este în bună măsură provocată de lipsa de echilibru și înțelepciune din politica internă a multor state. Radicalizarea din multe state democratice, adesea motivată emoțional în defavoarea raționalului, este, în ultimă instanță, factorul care generează instabilitatea globală. În acest context, lista câștigătorilor premiului pentru pace poate fi văzută simultan ca o radiografie a mediului politic și a tuturor actorilor din acesta. Nu doar „clasa politică” este implicată. Deopotrivă, din ecuație face parte mass media și – foarte important astăzi – social media. Noi, fiecare. Radicalismul (și anti-pacea) depinde în ultimă instanță de fiecare dintre noi. La fel: discernământul și capacitatea de a fi raționali și empatici.