Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Matematica alegerilor prezidențiale: ce candidați vor fi pe listele din 2025?

Matematica alegerilor prezidențiale: ce candidați vor fi pe listele din 2025?

Un candidat la președinție are doar trei lucruri de făcut: să treacă de primul tur al alegerilor, să îl câștige pe al doilea și să fie un bun președinte. Oricât de surescitați am fi după alegerile ratate din acest decembrie, desemnarea unui candidat care să îndeplinească doar primele două condiții este greșită.

Prima opțiune: un candidat comod

În negocierile pentru noul guvern, un punct important a fost stabilirea unui candidat la prezidențiale asumat de întreaga alianță guvernamentală. Tehnic, nu are nicio legătură, dar desemnarea unui candidat comun a fost văzută ca o cale pentru a evita ca forțele din arcul guvernamental să se atace între ele pe durata campaniei prezidențiale care va să vină. Un candidat comun la președinție nu are deci a face cu președinția, ci cu guvernarea. În bună parte, e o decizie corectă întrucât statul (puterea) se află în executiv și doar în mică măsură la Cotroceni.

Numele candidatului comun a fost ales – după cum ni s-a spus – în urma unui sondaj. Totuși, după anunțarea lui Crin Antonescu și reacțiile negative și extrem de negative la adresa acestuia, îmi este neclar dacă acest sondaj chiar a avut loc și care ar fi putut fi întrebările. Judecând după reacții, nimeni nu pare să-l placă.

Logica pentru o asemenea desemnare a fost de a avea un politician cu notorietate, vag acceptat și de votanții PSD și de cei ai PNL și care, prin capacitatea oratorică verificată, să poată face față unor campanii ciudate, cum sunt cele ale așa-numiților suveraniști, predispuși să discute verzi și uscate și să lanseze teme absurde, care nu au de-a face cu realitatea (naționalizarea parțială a multinaționalelor, inventarea unui sistem social local și nemaivăzut, dacii și romanii, cânepa și apa etc. etc.). Totuși: Crin Antonescu pare mai mult un nume prin care să începi o discuție decât un candidat cu care să mergi în finală.

Povestea Antonescu

În primul rând, Crin Antonescu nu mai este Crin Antonescu. Politicianul cu cifre mari de audiență de la începutul anilor 2000 reapare acum după 10 ani de inactivitate – aparent nu doar politică, ci orice fel de activitate.

Apoi: în cele câteva apariții media din decembrie s-a arătat îmbătrânit, cu reflexe diminuate și mult mai slab informat decât pe vremuri. Iar îmbătrânirea lui Crin Antonescu este nu doar personală, ci și a unui model politic, pe care el îl reprezintă / îl reprezenta. Oricât de mult succes ar fi avut în politica de acum un deceniu sau două (când, totuși, nu era personajul-alfa), acea politică nu mai este, ea însăși, de actualitate. În plus, Antonescu puncta foarte bine în talk-show-uri, conferințe de presă și declarații parlamentare, în medii restrânse, pe care le putea controla chiar și când îi erau ostile. Însă nu a avut niciodată capacitatea de a mobiliza mulțimi – iar de mai multe ori a intrat în Parlament cu mult noroc și cu doar câteva sute de voturi – obținute și acelea prin redistribuire.

În plus: discursul său este conectat generațional la gusturile celor care urmăresc politica începând cu anii 1990. Dar peisajul s-a schimbat. Dintre cei activi electoral acum, circa o treime au sărit peste tulburii ani ‘90.  Cât despre apetențele lui Crin Antonescu de a comunica în mediul digital, locul în care astăzi se întâmplă povestea, ele nu au fost niciodată probate. Nu este vorba doar despre canalul de transmisie a mesajelor, ci despre capacitatea acestor mesaje de a se adresa unui alt tip de public – poate tânăr, poate nu, dar cu altă tipologie și altă structură a atenției.

Nu în ultimul rând: pensionarea lui Crin Antonescu nu a fost una voluntară. Ea a venit în urma unor greșeli de strategie și a unor greșeli politice, inclusiv în scurta perioadă când, pe durata suspendării lui Traian Băsescu, ca șef al Senatului, Crin Antonescu a deținut prerogativele de președinte. Toate acestea se constituie nu în bariere de netrecut, dar în obstacole care vor consuma destul de multă energie.

Un pas de distanțare

Împreună, PSD, PNL și UDMR, chiar dacă primele două au ieșit șifonate din finalul anului electoral 2024, au încă suficiente resurse de popularitatea pentru a duce în turul doi (aproape) orice candidat comun. Împreună, ele pot mobiliza un minimum de 2 milioane de voturi pentru un candidat mediocru și o țintă de 4 milioane de voturi pentru un candidat bun.

Valorificarea acestui potențial este dependentă și de performanța guvernării. Chiar dacă la parlamentare rezultatul nu a fost catastrofal, votul din 1 Decembrie poate fi totuși privit ca unul de neîncredere. Pentru a răsturna trendul, noul guvern Ciolacu (care este, mai mult sau mai puțin, vechiul guvern Ciolacu) trebuie să reacționeze rapid, prin mișcări curajoase. Vechea sa linie – de cumpărare a satisfacției sociale prin extinderea deficitului, care, oricum, nu a dat rezultate – are de această dată un spațiu financiar-bugetar mult prea mic pentru a fi continuată.  Ca urmare, guvernul trebuie să vină cu celelalte oferte pe care le tot amână: cele non-financiare, organizaționale, de creștere a eficienței și legitimității statului, de consolidare a justiției și a justiției sociale. Iar o parte din aceste lucruri trebuie să se petreacă deja sau să fie bine conturate la data următoarelor alegeri.

În rezumat, estimarea probabilității ca arcul guvernamental să poată trimite în turul 2 candidatul comun este de 99%. Până la acest moment, numele candidatului este X. El poate fi Crin Antonescu sau multe alte nume.

Cum vor arăta listele?

Două nume vor fi în mod cert pe lista viitoarelor alegeri: Elena Lasconi și George Simion.

Lasconi

După succesul relativ din 2024, este greu de imaginat că Elena Lasconi nu își va pune numele pe listă. Chiar și dacă nu ar fi susținută de USR, al cărui președinte este, Lasconi a obținut un scor mult mai bun decât partidul, ceea ce o face un candidat cert. Dacă ea va avea, pe culoarul ei, un candidat de forța lui Nicușor Dan, care și-a anunțat intenția de a candida și care este, de asemenea, un candidat credibil, rezultatele se anunță net inferioare. Totuși, ca singura femeie care a reușit să strângă peste 1,5 milioane de voturi, candidatura sa e aproape certă.

Lunile de până la alegeri pot fi folosite pentru a se pregăti asupra unor teme de politică internă și externă, care au luat-o prin surprindere în 2024, astfel încât, probabil, va fi un candidat mult mai bine pregătit și mai credibil. Totuși: accentele feministe prea pronunțate (și uneori necorelate contextului), dar și limitele propriului partid inabil în a se adresa unei societăți care are tarele ei (inclusiv o nuanță patriarhală), o fac un candidat cu șanse reduse pentru a câștiga turul decisiv.

Dan

Primarul Capitalei, Nicușor Dan, are candidatura aproape depusă. Dar nu încă. Îl împiedică nu doar faptul că nu a fost stabilită data alegerilor, ci și faptul că își dorește o susținere din partea partidelor. Dan are suficientă experiență politică pentru a ști că nu poate câștiga alegerile de unul singur. Iar partidele – cele parlamentare – nu se grăbesc să-i acorde susținerea.

Rezultatul excelent obținut la Primăria Capitalei l-a transformat pe Dan într-un candidat credibil. Însă de la 300 de mii la 3 milioane de voturi (pentru a intra cert în turul 2) drumul este lung și nu poate fi parcurs fără o susținere consistentă. Sunt necesare în primul rând resurse umane, dar și financiare, fără de care este imposibil ca un independent sută la sută să facă față. O candidatură în România nu costă în mod cert ca în SUA, dar tot necesită câteva milioane de euro. Oamenii necesari pentru a organiza și distribui mesajele de campanie, dar și cei de care este nevoie în secțiile de vot, pentru a supraveghea corectitudinea alegerilor, sunt minim de ordinul miilor. Fără un partid în spate (sau fără o susținere ocultă, așa cum s-a văzut în cazul candidatului Georgescu!), asemenea ținte sunt de neatins.

Iar obținerea sprijinului politic este improbabilă. USR are propriul candidat, greu de împiedicat, după cum am văzut, iar arcul guvernamental nu va susține un candidat anti-sistem. În rezumat, chiar dacă Dan are un potențial mai mare de a fi un candidat „catch-all”, inclusiv de a atrage voturi din spectrul electoratului așa-zis suveranist, găsirea susținerii unui partid important este improbabilă, iar candidatul, foarte posibil, nu se va regăsi pe listele de vot.

Cioloș

Cotat cu ceva șanse în sondajele de dinaintea alegerilor, Dacian Cioloș și-a retras totuși candidatura. Electoratul său a susținut-o, în cele din urmă, pe Elena Lasconi. În cazul lui Cioloș problema este că, el având capacitatea de a fi un bun președinte, atât prin experiența de comisar european, cât și prin cea de premier, totuși nu poate genera suficientă tracțiune electorală. Anul electoral 2024 a fost dezastruos pentru partidul său, REPER, rămas fără reprezentanți atât în Parlamentul României, cât și în Parlamentul European. Incapacitatea de a realiza un proiect comun cu USR și cu alte forțe politice desprinse din USR duce la o fragmentare care împiedică această zonă politică să fie o alternativă la blocul PSD-PNL, nu doar în alegerile prezidențiale.

Simion

După europarlamentarele din 2024, AUR a stabilit primele relații cu alte forțe politice. Reprezentanții săi în PE au intrat în grupul Conservator-Reformiștilor Giorgiei Meloni. Ca urmare, discursul filo-rus și antieuropean al partidului și al liderilor s-a mai estompat (fără a exista și indicii că asemenea schimbări trec de nivelul discursului).

În tot cazul, partidul are o singură voce, cea a lui George Simion, toți ceilalți făcând doar figurație. Eforturile lui Simion de a se transforma din lider de galerie în lider politic i-au adus, cu toate bâlbele, peste un milion de voturi. Potențialul său este de creștere. Chiar și dacă va exista din nou candidatura lui Călin Georgescu, bula acestuia s-a spart, iar principalul candidat care poate valorifica noul potențial este Simion. Trecerea sa în turul 2 are un grad mare de probabilitate, dacă nu va izbucni un alt candidat exotic, necunoscut la această dată (!), care, cu expresia din comunicatele oficiale ale AUR, „să se urce pe publicul suveranist”.

Georgescu

Revenirea lui Călin Georgescu pe liste are prea puține șanse. Discursurile sale pro-legionare îl fac incompatibil în aceeași măsură în care Diana Șoșoacă a fost retrasă de pe liste de Curtea Constituțională în 2024. În plus, chiar dacă anchetele privind manipularea alegerilor prin rețelele sociale de către „actori statali străini” nu se vor finaliza, Georgescu rămâne cu problema nedeclarării fondurilor de campanie. Validarea unei candidaturi care începe sub spectrul evaziunii fiscale este improbabilă chiar și în România.

Dacă ar fi admisă, candidatura sa nu va mai fi nici pe departe la fel de spectaculoasă ca în 2024. O mare parte dintre cei care l-au votat nu îl cunoșteau, iar propunerile sale așa-zis politice nu rezistă niciunei analize sau logici minimale. Dacă ar candida, ar primi un număr de voturi prin efectul pariorului care, cu cât pierde mai mult, cu atât e mai nerăbdător să parieze în continuare. Un alt număr de voturi le-ar primi  din compasiune pentru anularea rundei precedente de alegeri, el jucând rolul de victimă a sistemului. Dar, cu toate acestea, probabilitatea de a intra în turul 2 tinde către zero.

Ponta

Revenirea lui Victor Ponta în politică a fost intermitentă și destul de haotică. El este, totuși, un „mare învins”, respectiv un candidat care în alegerile din 2014 a câștigat primul tur. Însă ceea ce a făcut după aceea i-a îngustat foarte mult opțiunile și perspectivele.

Ca și în cazul lui Crin Antonescu, cel mai mare avantaj al său, notorietatea, este și cel mai mare dezavantaj. După atâția ani, unui asemenea candidat i-ar fi extrem de greu să construiască și să propună un Ponta 2.0 – reinventat și cu un viitor care să nu decurgă în mod direct din propriul trecut. Dacă numele său va exista pe liste, va fi o candidatură strategică, pentru a diminua potențialul electoral al unui alt candidat.

Independenții

Probabilitatea este aproape zero de a vedea pe liste din nou numele unor candidați precum Mircea Geoană sau Cristian Diaconescu. Deși ambele candidaturi erau credibile prin experiența politică probată, rezultatele din noiembrie au fost foarte slabe, iar asta în condițiile în care contracandidații lor erau mult mai slab pregătiți. După rezultate cu o singură cifră, pentru ambii aventura prezidențială s-a încheiat definitiv. De altfel, probabilitatea ca alți independenți care vizează publicul pro-european să mai intre cu șanse în următoarea rundă de alegeri este slabă. Publicul din acest spectru a înțeles că agregarea, nu dezagregarea votului este soluția, iar independenții nesusținuți de partide vor obține rezultate nesemnificative.

Cu totul alta este situația independenților din spectrul extremist și exotic. Șocul produs de recentele alegeri este de natură să încurajeze diverși antrenori de fitness sau vloggeri și tik-tokeri să creadă în șansa lor. Din acest spectru, listele următoarelor alegeri ar putea fi destul de colorate.

Variantele arcului guvernamental

Așa cum anticipam cu luni bune înaintea alegerilor, candidații cu care s-au prezentat în 2024 principalele partide au fost o remorcă greu de dus, nu o locomotivă a partidelor. Ei au tras în jos chiar și votul de la parlamentare. Fără candidați (sau cu candidat comun sau cu candidați credibili), rezultatele ar fi fost mult mai bune, în special în cazul PNL.

Dacă nu vor repeta aceleași greșeli, partidele guvernamentale vor trece cu ușurință un candidat de primul tur. Cel de al doilea tur este, însă, mult mai dificil.

Guvernul are o majoritate foarte subțire în Parlament, obținută prin mecanismele politice. Amprenta electorală a partidelor guvernamentale este mult mai mică. Pe votul popular, aceste partide au o cotă de doar 42%. În plus, alianțele scad numărul de voturi. Conversia nu este de 1 la 1, voturile PSD, plus voturile PNL, plus UDMR. Întotdeauna, 10-20% din potențial se pierde.

În aceste condiții, chiar dacă guvernul ar performa excelent până la data alegerilor și ar iniția măsuri și reforme lung amânate, reconstruindu-și credibilitatea, este improbabil ca partidele guvernamentale să poată oferi unui candidat comun capitalul electoral de peste 50% prin care ar câștiga turul 2 al alegerilor. Pentru asta, va fi nevoie 1) ca el însuși să atragă voturi din afara bazei partidelor și 2), după primul tur, să obțină susținerea unor foști competitori.

Teoria „răului mic”

Calcul: 36% de la partidele guvernamentale + 15% de la opoziția proeuropeană = 51%.

Teoria „răului mai mic”, care a mers în 2000, a fost văzută și în 2024 ca fiind cheia alegerilor. În turul 2 al acestora ar fi urmat să intre un candidat antieuropean și un reprezentant al partidelor mainstream, iar alegătorii urmau să se coalizeze împotriva candidatului antieuropean, oferindu-i celuilalt o victorie facilă.

Numai că asemenea scheme cinice nu funcționează decât întâmplător. În realitate, votul pur negativ, chiar dacă funcționează, este impredictibil. Ca să se prezinte la vot, alegătorii au nevoie de o motivație reală. Frica de alternativă poate să nu fie suficientă.

Partidele și politicienii trebuie să înțeleagă că electoratul nu mai este captiv, cum era în 2000. Decizia de a trăi în România este o alegere, iar ea trebuie să fie o soluție atractivă. Altfel, libertatea de mișcare oferă alternative tuturor românilor. În aceste condiții, frica nu mai este ce obișnuia să fie. Alegerea între doi candidați neplăcuți („detestați” ar fi termenul, dată fiind emotivitatea cu care este trăită politica în România) poate avea rezultate neașteptate.

De exemplu, Elena Lasconi avea mici șanse să fie votată de electoratul PSD, care a luat personal criticile USR la adresa vechiului partid. Crin Antonescu s-ar afla în aceeași situație: blocat în a atrage voturi de la competitorii săi, inclusiv din zona USR. Poate de la București lucrurile nu sunt așa de clare și considerăm că publicul de dreapta are, în teorie, un comportament mai previzibil. Însă, îndeosebi în localitățile mici, alunecarea din dreapta spre extrema dreaptă este destul de comună. Nu întâmplător, AUR, pe de o parte, și Călin Georgescu, pe de alta, au scos cele mai bune scoruri în județele și localitățile dominate anterior de PNL.

În esență, teoria „răului cel mai mic” poate funcționa, dar ar fi o greșeală să fie făcute calcule pe baza ei. (Ar fi, de fapt, repetarea erorii strategice din noiembrie). În schimb, optim, partidele trebuie să desemneze și să susțină candidați credibili, capabili să afirme valori și obiective clare, dar, totodată, să aibă un mesaj național, eliberat de logica (meschină) de partid. După aventura de anul trecut și după emoția generată de întreaga tevatură, candidații de pe lista din 2025 vor avea de câștigat doar dacă tind spre un asemenea obiectiv general, de a se dezangaja, de la un punct încolo, din interesele limitate ale unei forțe politice sau alianțe.

La vremuri noi…

Resuscitarea candidaturilor mai vechi sau mai noi înseamnă o persistență în eroare și o lipsă de viziune politică. Așa cum a fost, timp de 35 de ani politica românească a generat forme de sectarism care au dus la etichetarea greu de schimbat a tuturor personajelor active în această perioadă. Trăite cu mare intensitate, evenimentele și gesturile politice (unele dintre ele cu adevărat nocive) au dus la forme radicale de partizanat, dar care țin mai mult de trecut decât de viitor. De aceea, resuscitarea politică a unor personaje se arată a fi nu o soluție, ci agravarea unei probleme.

În esență, dincolo de naivitatea sau enormitatea unor propuneri politice la care au aderat votanții AUR sau simpatizanții lui Călin Georgescu, opțiunea lor este motivată tocmai de o depășire a acestui blocaj în care partidele de mainstream au intrat și din care nu pot ieși. Filo-rusismul și antieuropenismul nu sunt ele însele opțiuni fundamentale, ci un produs rezidual al lipsei de opțiuni.

De asemenea, analiza anului electoral 2024 arată că există cohorte uriașe de alegători cu angajament politic, care se prezintă la toate rundele de alegeri, dar care de fiecare dată testează alte opțiuni. O estimare minimă a unui asemenea public este de 3 milioane de alegători sau 30% din masa electorală. Dacă acestor electori nu le sunt făcute ofertele clare pe care le așteaptă și dacă partidele continuă „business as usual”, votul lor (al unei mari părți) se poate duce în cele mai stranii și mai nocive direcții – nocive nu doar pentru partidele de mainstream, ci, mai ales, pentru climatul politic din țară.

Pasul 3: președinte nou-ales

În alegeri sunt mobilizate multe emoții și energii. Dar, dincolo de toate acestea, într-o democrație aleșii, inclusiv președintele, nu sunt providențiali. În teorie, un stat poate fi condus de oricare dintre milioanele sale de cetățeni. În practică minim 10-20% dintre aceștia ar avea calitățile și cunoașterea necesare pentru a fi președinte.

În aceste condiții, cum se face că pe listele de candidați ajung atât de mulți dintre ceilalți 80-90%? Și unde sunt candidații competenți?

Mediul universitar, cu plusurile și minusurile sale, oferă totuși un spectru larg de opțiuni: buni specialiști cu competențe reale, bine conectați la viața politică fie ca analiști informați, fie ca miniștri tehnocrați. Marile companii au produs și ele un spectru de competențe de luat în seamă. De asemenea, un număr de cetățeni români au avut în mediul internațional cariere reale, în instituții reale. Ca urmare, lista opțiunilor pentru partide nu este atât de limitată cum par a crede atunci când încearcă reciclarea unor oameni politici cu resurse epuizate.

Pentru mulți dintre candidații posibili, lipsa notorietății pare un impediment real. (Alții beneficiază deja de o foarte largă notorietate). Însă, iarăși, lucrurile s-au schimbat, iar asta nu mai este o simplă afirmație. Nu mai departe de acum o lună, candidatul Georgescu a ieșit de niciunde și a strâns 2 milioane de voturi. Chiar și fără boții rusești, notorietatea unui candidat poate fi lărgită rapid la nivel național prin mesaje bine conturate și printr-o comunicare bine făcută. Lipsa de opțiuni este așadar doar o lipsă de viziune.

Am analizat la început o serie de nume deja propuse și care, cu mare probabilitate, se vor regăsi pe buletinul de vot. Nu sunt nici pe departe singurele variante.

O listă completă din care să fie analizate pentru desemnarea unui candidat care să câștige alegerile și să fie un bun președinte mai poate include nume precum: Remus Pricopie, rectorul SNSPA, Daniel David, ministrul educației, Liviu Voinea, director în Banca Mondială, Emil Hurezeanu, ministru de externe. Din mediul de business, Dragoș Anastasiu și alți creatori de companii implicate responsabil în dezvoltarea socială pot constitui un alt set de opțiuni. Toți cei de mai sus au o bună expertiză politică, fără a fi fost membri ai vreunui partid, și au profiluri publice clar conturate. Iar acesta este doar un cap de listă care demonstrează că desemnarea unor candidați credibili ar fi destul de simplă și că lipsa de opțiuni e doar un miraj. Care ne este prezentat din comoditate și/sau din lipsă de realism.

Pricopie

Remus Pricopie a fost ministru tehnocrat al educației și din 2012 este rector al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Mulți dintre politicienii în curs de afirmare, de la mai toate partidele, i-au fost studenți. A fost una dintre principalele figuri publice care au avertizat asupra implicării Rusiei în viața politică a țării și asupra riscului reprezentat de extremiști. Este o prezență constantă în media, ca analist al unor fenomene politice, susținând modernizarea statului și reformele raționale. Are o bună conectare internațională, atât în Europa, cât și în Statele Unite. Numele său a mai fost testat în sondaje, în pregătirea anului electoral 2024, înainte ca liderii partidelor guvernamentale să ia decizia de a candida ei înșiși.

David

Daniel David, recent numit ministru al educației, este rectorul Universității Babeș-Bolyai și s-a impus mai întâi ca o voce din societatea civilă, critică la adresa derapajelor politice. Prezența sa publică este constantă de la începutul anilor 2000. A susținut rolul central al educației în dezvoltarea socială și capacitatea universităților de a participa activ la cercetarea socială. Și-a desfășurat activitatea nu doar în universități din România, ci și în Statele Unite. Numele său a fost anunțat ca o variantă de prezidențiabil imediat după alegerile din 2024.

Voinea

Liviu Voinea este finanțistul român cu cea mai solidă carieră. Fost ministru pentru buget și fost vicepreședinte al BNR, Voinea a devenit ulterior delegatul României la Fondul Monetar Internațional, iar în prezent este director în cadrul Băncii Mondiale. Readucerea sa în țară ar fi posibilă doar în cadrul unui proiect politic foarte solid și clar asumat de forțele politice.

Hurezeanu

Absolvent de drept, Emil Hurezeanu s-a impus ca jurnalist la Europa Liberă și, după 1990, în cadrul unora dintre cele mai serioase proiecte media din România. În ultimii ani a fost cooptat în diplomație, fiind ambasador în Germania și în Austria. Din decembrie 2024 este ministru de externe.

Anastasiu

Dragoș Anastasiu a fost medic în Germania, înainte de a se întoarce în România pentru a fonda mai multe afaceri în domeniul turismului. În prezent conduce un grup de companii cu vizibilitate națională, implicate în susținerea de proiecte educative și de dezvoltare socială. Este reprezentant în mai multe organizații patronale, consultative și de dialog social. A avut numeroase intervenții publice în care a susținut nevoie de previzibilitate a vieții economice și dezvoltarea responsabilă a antreprenoriatului din România.

Out-of-the-box

Așa cum spuneam, o asemenea listă nu se dorește ea însăși un inventar al soluțiilor pentru președinție. Soluțiile trebuie să vină din politică. Numele trecute în revistă sunt doar un indiciu că asemenea soluții există și sunt fezabile.

Din listă lipsesc probabil multe alte variante. De exemplu, am evitat să o menționez pe Anca Dragu, fost președinte al Senatului României și actual guvernator al Băncii Republicii Moldova, și alte câteva figuri pentru care implicarea precedentă în viața politică ar fi un impediment. (Distinct, notez că, din păcate, prezența femeilor în viața publică din România este extrem de redusă și oferă prea puține șanse. Dacă nu am fi preocupați de lucruri care par mult mai acute, numărul foarte redus de femei din Parlamentul proaspăt instalat ar trebui să fie un jalon roșu și un semn al disfuncționalității democrației noastre).

În spațiul public (și chiar reprezentanți de la vârful partidelor guvernamentale) au mai pus în discuție nume ca Daniel Funeriu, fost ministru al educației, Florin Talpeș, creatorul BitDefender, Sorin Ducaru, diplomat de top. Dar și multe alte nume, mai mult sau mai puțin sonore, mai mult sau mai puțin potrivite în context, dar care au o constantă foarte puternică: sunt oameni care au realizări profesionale remarcabile în administrație, afaceri sau diplomație, probând astfel calități peste cele ale majorității candidaților care au fost pe listele din 2024. Asemenea calități nu sunt suficiente pentru a deveni și a fi un bun președinte, dar sunt/ar trebui să fie o condiție minimală.

Concluzia este că opțiuni există pentru a desemna candidați credibili la președinție, care să aibă potențialul de a câștiga alegerile și de a îndeplini cu succes exigențele unei asemenea poziții. Nu este nevoie de apariții stranii și nici de resuscitarea unor vechi figuri politice. Asemenea resurse de competență sunt atât în cadrul partidelor (dar nu chiar la vedere), cât și (poate cu precădere) în afara acestora.

Date fiind presiunile economice și cele din mediul internațional, momentul 2024 a fost unul crucial pentru dezvoltarea în continuare a României. Prin jocul evenimentelor (și din cauza unor greșeli strategice), acest moment a fost amânat pentru 2025. Așadar, retrospectiva anului politic nu se încheie cu un bilanț, cum era de așteptat. Avem în schimb o schiță generală din care ar fi de dorit să reiasă o foaie de parcurs.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.